Putem face raiul pentru altii si pentru noi

Se spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârsit viata pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat unde se aflau o multime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare. Oamenii acestia erau însă infometati, numai piele si os, erau tristi si se tânguiau cu amar, pentru că, desi stăteau în jurul unei mese încărcate, nu-si puteau potoli setea si foamea. Aveau niste linguri cu coada foarte lungă si, oricât se chinuiau să mănânce cu ele, nu reuseau în nici un fel. Aici este iadul – i-a spus îngerul.

Apoi l-a dus îngerul într-un alt palat asemănător cu cel dinainte. Aici era aceeasi masă încărcată cu bunătăti si, de asemenea, aceleasi linguri cu coadă lungă. Oamenii erau, spre deosebire de ceilalti plini de viata, foarte fericiti şi radiau de bucurie. Omul s-a intrebat cum e posibil asa ceva? Ingerul i-a raspuns: Fiecare om îsi foloseste propria lingură pentru a-i hrăni pe ceilalti şi astfel nimeni nu rămâne flămând. Acesta este raiul – a spus îngerul.

……si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin. (Mat. 28, 20)

„Viata pamanteasca a lui Hristos e astfel o permanenta actualitate, repetandu-se cu fiecare din noi, asa cum un dascal insoteste fiecare copil pe care-l creste in toate stadiile sporirii sale in invatatura. Fiecare din noi poate fi, daca vrea, contemporan cu toata viata lui Hristos, sau, mai bine zis, El se face contemporan cu fiecare din noi, ba chiar mai mult decat contemporan: partas intim la intrega traiectorie a vietii noastre.

Am spus ca mai degraba Hristos se face contemporan cu noi, intrucat viata fiecaruia din noi isi are unicitatea ei, pe care nu si-o pierde. Iisus insa, participand la toate suferintele vietii noastre si usurandu-le, duce cu noi lupta cu ispitele si pacatele noastre, se straduieste impreuna cu noi dupa virtute, iese la iveala in fiinta noastra pe masura ce iese la iveala adevarata noastra fire de sub petele pacatului. Sf. Maxim Marturisitorul spune: „Pana la sfarsitul lumii patimeste tainic pururea cu noi, pentru bunatatea Sa si dupa masura suferintei aflatoare in fiecare”.

Noi stim ca exista un schimb de comuniune de la om la om; ca oamenii, pe masura interesului ce si-l poarta, isi trec unuia altuia in chip tainic poverile, durerile si bucuriile; ca unul poate sa simpta toate starile celuilalt, primindu-l pe acela in sine, sau patrunzand el in acela. Deci daca omul ajunge prin sensibilitatea dragostei sa cunoasca si sa inteleaga pe semenii sai, cu atat mai mult o poate face Iisus, Omul culminant, Omul desavarsit in dragostea de oameni, omul caruia curatenia desavarsita de pacat, deci de egoism si nepasare, ii da o sensibilitate unica. El e aproape de toti, sesizeaza cu finete suprema starea ce este in toti si participa generos – deci fara pacat – la vibratiile tuturor inimilor, la nazuintele lor bune si la luptele lor impotriva raului, fortificandu-le. Chiar inainte de a fi pornit cineva cu hotarare pe drumul unei vieti ce duce la mantuire, El il urmareste si il atrage la Sine, asteptand orice prilej, folosind orice mijloc bun. El „urmareste” – zice tot Sf. Maxim Marturisitorul – „in toate zilele pe toti cei ce se vor mantui, pentru ai castiga”

(Pr.prof. Dumitru Staniloaie – Cursul de ascetica si mistica crestina, p. 26-27)

(fragmentul e preluat din Cararea Imparatiei )

17.mai.2009 – tarnosirea Bisericii Nasterea Maicii Domnului din Drumul Taberei

din:  http://bisericaschimbarealafata.ro/index.php?page=stiri&id=5

Iubiti credinciosi, va invitam Duminica 17 mai 2009 la tarnosirea Bisericii Nasterea Maicii Domnului din Drumul Taberei in prezenta Preafericitului Parinte Patriarh Daniel

hramurile Bisericii: Nasterea Maicii Domnului, Sfintii Imparati Constantin si maica sa Elena si Sfintul Mucenic Emilian de la Durostorum (ale carui sfinte moaste sunt in acest sfint lacas)

17mai2009 – tarnosirea Bisericii Nasterea Maicii Domnului din Drumul Taberei

din:  http://bisericaschimbarealafata.ro/index.php?page=stiri&id=5

Iubiti credinciosi, va invitam Duminica 17 mai 2009 la tarnosirea Bisericii Nasterea Maicii Domnului din Drumul Taberei in prezenta Preafericitului Parinte Patriarh Daniel

Ca de la sine inteles – Pãrintele Arsenie Boca

CA DE LA SINE ÎNŢELES

Asa vrea Iisus sã ne însusim împlinirea poruncilor.

Precum nu multumesti slujitorului tãu fiindcã te serveste, iar acela n-are nici un motiv sã se supere, tot asa si noi, fatã de Dumnezeu, nu vom putea avea pretentia ca Dumnezeu sã ne multumeascã pentru cã i-am împlinit poruncile. E drept cã El nu lasã nerãsplãtit nici mãcar un pahar cu apã, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamã.

Iisus nu admite nici lauda de la altii, nici lauda de sine. A fost lãudat si Iisus de câteva ori, dar de fiecare datã a ferit laudele de la Sine. Iisus însã s-a bucurat de unii oameni.

Recunostinta era cea mai bunã încurajare, – si Iisus o avea, desi în folosul omului era întoarsã.

Lauda de sine si lauda de la altii e slavã desartã si ia faptei meritul de-a mai fi rasplãtitã de Dumnezeu. Iubitorii de slavã desartã îsi iau plata de la oameni, aici. Cei ce vor lua plata de la Dumnezeu, lucreazã pentru oameni ca pentru Dumnezeu, iar de la ei nu le trebuie platã desartã, sau dacã aceia totusi le-o dau, ei o întorc la Dumnezeu.

Iisus vrea ca fapta bunã sã izvorascã natural dintr-o naturã bunã, într-un chip dezinteresat, cum creste bobul de grâu si cum izvorãste apa din stânci, fãrã sã se preocupe de bunãtatea lor. Fapta bunã e bunã numai dacã e acoperitã de smerenie. (Nu de fãtãrnicia smereniei sau de interes acoperit.) Smerenia e ca dragostea: nu cautã ale sale.

„Vreau ca omul sã fie bun, chiar dacã n-ar fi Rai sau Iad”.

Cuvântul acesta a fost interzis pe vremuri (Charron, 1541-1603), din cauza spiritului sceptic care domnea în filosofia timpului, dar adevãrul lui rãmâne: vointa unei naturi bune, care sã facã binele ca pe-un lucru de la sine înteles.

O naturã bunã (îmbunãtãtitã) îsi simplificã de la sine principiile si îngrãdirile. Omul s-ar apropia de natura originarã, a carei icoanã printre noi, numai copii o mai au.

Prislop, Sambata XXXII

30.XII.49 Luca 17, 3-10.

(Pãrintele Arsenie Boca – Cuvinte Vii – Ed. Charisma 2006; pg. 310)

Viata de incercare (Pãrintele Arsenie Boca)

 

VIAŢA DE ÎNCERCARE

 

Tot ce putem aduna în viaţa aceasta: bogãţie, slavã, cunoştinţã, putere, sunt egale cu o bogãţie nedreaptã, neadevãratã.

Totuşi ni s-au dat acestea nedrepte şi neadevãrate, spre încercarea înclinaţiei omului. Dacã omul se va lipi de acestea e gãsit slujitor al mamonei şi pãgubaş de Dumnezeu. Dacã însã le considerãm ca o avere de încercare, ca pe o seamã de lucruri care nu corespund celuilalt tãrâm al fiinţei noastre, atunci Dumnezeu ne va da cele adevãrate în locul celor mincinoase, cele proprii destinaţiei noastre veşnice.

Cea mai bunã interpretare a vieţii acesteia este interpretarea ei ca o încercare, într-un mediu care nu-i al ei.

Dacã viaţa se va simţi bine în pãmânt strãin, o putem considera pierdutã; dacã sufletul se va simţi strãin şi cãlãtor prin viaţa aceasta, el este cãlãtor spre viaţa adevãratã, pe care va şi câştiga-o.

Viaţa aceasta, prin urmare, ni-e datã sã se vadã cum ne-o interpretãm: îi dãm un înţeles mãrginit numai la lumea aceasta, sau înţelesul vieţii trece dincolo de limitele lumii?

„Fariseii, care erau iubitori de argint, râdeau de El.”

Finanţa lumii„râde” de Iisus.

De cea mai bunã interpretare a vieţii, totdeauna se gãseşte cineva sã râdã.

Râsul acesta este o reacţiune, care dovedeşte cã cele adevãrate „ard” cele neadevãrate.

 

Prislop, Sâmbãtã XXXI                            

24.XII.1949   Luca 16, 10-15

 

(Pãrintele Arsenie Boca – Cuvinte Vii – Ed. Charisma 2006; pg. 295)

Despre gândurile pãtimaşe – Cuv. Siluan Athonitul

Despre gândurile pãtimaşe

Ia aminte la douã gînduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune “Eşti un Sfînt”, altul: “Nu te vei mîntui”. Aceste douã gînduri vin de la Vrãjmaşul şi nu e nici un adevãr în ele. Dar tu cugetã: “Sunt un mare pãcãtos, dar Domnul e milostiv, iubeşte pe oameni şi-mi va ierta pãcatele mele”.

Crede aceasta şi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nãdejdea în ostenelele nevoinţelor tale (ascetice), chiar dacã ai face mari lucruri din acestea. Un nevoitor (ascet) mi-a spus: “Mã voi mîntui cu siguranţã caci în fiecare zi am fãcut atîtea mãtãnii”. Dar cînd a venit moartea şi-a rupt de pe el cãmaşa pe care o purta.

Astfel nu prin strãdaniile noastre ci în dar, doar în bunatate, se milostiveşte de noi Domnul. El vrea ca sufletul nostru sã fie smerit, blînd, şi sã ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul iubeşte pe toţi oamenii. Noi trebuie sã-L imitãm şi sã iubim şi noi pe toţi oamenii. Dar dacã nu suntem în stare de aceasta sã o cerem, şi Domnul nu va zãbovi sã ne ajute cu harul Sãu.

Eram încã un frate începãtor cînd am cunoscut iubirea lui Dumnezeu, dar ea nu poate fi tîlcuitã în cuvinte. Sufletul simte cã este cu Dumnezeu şi în Dumnezeu; mintea se bucurã în Domnul, în timp ce trupul se simte istovit sub înrîurirea bunãtãţii lui Dumnezeu. Dar acest har poate fi pierdut chiar şi pentru un singur gînd rãu. Împreunã cu gîndurile rele pãtrunde în noi puterea Vrãjmaşului; sufletul se întunecã şi gîndurile rele îl chinuie. Omul simte atunci pierzarea lui şi vede cã, lipsit de harul lui Dumnezeu, el nu e decît pãmînt şi pãcat.

Sufletul care la cunoscut pe Domnul învaţã printr-o îndelungã experienţã cã, dacã trãieşte potrivit poruncilor Lui, simte în el harul – chiar dacã în chip slab – şi se roagã cu îndrãznealã. Dar dacã pãcãtuieşte printr-un singur gînd, şi nu se pocãieşte, harul se retrage şi atunci sufletul tînjeşte şi plînge înaintea lui Dumnezeu.

Astfel, sufletul îşi petrece întreaga viaţã într-o luptã împotriva gîndurilor. Dar tu nu slãbi în acestã luptã, cãci Domnului îi place de cei ce luptã cu bãrbãţie.

Gîndurile rele hãrţuiesc sufletul mîndru şi, cît timp nu se smereşte, nu va cunoaşte slãbire. Cînd gîndurile nãvãlesc asupra ta strigã cãtre Dumnezeu ca Adam: “Doamne, Ziditorul meu. Tu vezi cã sufletul meu e chinuit de gînduri rele… Ai milã de mine”. Şi cînd stai înaintea Feţei Stãpînului, adu-ţi aminte cu tãrie cã El va asculta toate cererile tale, dacã îţi sunt de folos.

Un nor a venit, a ascuns soarele şi s-a fãcut întuneric. Aşa pentru un singur gînd de mîndrie, sufletul pierde harul şi îl acoperã întunericul. Dar, de asemenea, şi numai pentru un singur gînd de smerenie harul se întoarce. Am observat aceasta la mine însumi.

Sã ştii cã dacã mintea ta înclinã sã observe pe oameni pentru a vedea cum trãiesc, e un semn de mîndrie.

Ia seama la tine însuţi. Cerceteazã-te şi vei vedea aceasta: îndatã ce sufletul se înalţã deasupra fratelui sãu, de îndatã apare un gînd rãu ce nu place lui Dumnezeu şi atunci sufletul trebuie sã se smereascã. Dacã nu se smereşte atunci se iveşte o ispitã slabã. Dacã iarãşi nu se smereşte, începe atacul necurãţiei. Şi dacã tot nu se smereşte, cade într-un pãcat mic. Şi dacã nici atunci nu se smereşte, va începe un pãcat mare. Şi astfel va continua sã pãcãtuiascã pînã ce se va fi smerit. Dar îndatã ce sufletul se va pocãi, Domnul cel îndurat îi va da pace şi zdrobire (de inimã); atunci tot rãul va trece şi toate gîndurile se vor depãrta. Pãzeşte însã şi pe mai departe smerenia din toate puterile tale, cãci dacã nu, vei cãdea din nou în pãcat.

Cînd Domnul vede cã sufletul nu s-a întãrit încã în smerenie, îi retrage harul. Dar nu-ţi pierde curajul pentru aceasta: harul este în tine dar ascuns. Obişnuieşte-te sã tai gîndurile de îndatã ce ele se ivesc. Dacã uiţi şi nu le respingi de îndatã atunci fã pocãinţã. Sileşte-te ca aceasta sã devinã o obişnuinţã. Sufletul are obişnuinţi; va lucra apoi întreaga viaţã în felul în care s-a obişnuit.

Un om bun are gînduri bune, un om rãu are gînduri rele. Dar fiecare trebuie sã înveţe sã lupte împotriva gîndurilor şi sã le schimbe pe cele rele în bune. Acesta este semnul unui suflet încercat (experimentat).

Vei întreba, poate, cum se face aceasta.

În chipul urmãtor: aşa cum omul viu simte dacã e frig sau caldurã, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţã pe Duhul Sfint înţelege cînd în sufletul lui este prezent harul şi cînd se apropie duhurile rele.

Domnul dã sufletului darul deosebirii duhurilor ca el sã recunoascã venirea Lui, sã-L iubeascã şi sã facã voia Lui. În acelaşi fel, sufletul va recunoaşte şi gîndurile care vin de la vrãjmaşul nu dupã înfãţişarea lor (exterioarã), ci dupã înrîurirea asupra sufletului.

Acestã cunoştinţã se cîştigã prin experienţã. Dar vrãjmaşii amãgesc şi înşalã uşor pe cel ce n-are experienţã.

Vrãjmaşii au cãzut din mîndrie şi, ca sã ne atragã la ei, ne aduc laude. Dacã sufletul primeşte aceste laude, harul îl pãrãseşte atîta vreme pînã cînd se va smeri. Şi astfel toatã viaţa sa învaţã omul smerenia lui Hristos. Cîtã vreme nu o va fi învãţat, gîndurile nu vor lãsa sufletul în pace şi el nu se va putea ruga cu mintea curatã.

Cel ce nãzuieşte spre rugãciunea curatã nu trebuie sã se intereseze de ştirile din ziare, nu trebuie sã citeascã cãrţi rele nici, împins de curiozitate, sã caute sã ştie ceva despre viaţa altora. Toate acestea vîrã în minte gînduri necurate, iar cînd omul încearcã sã le analizeze, ele devin din ce în ce mai complexe şi obosesc sufletul lui.

Cînd sufletul învaţã iubirea de la Domnul, îi este milã de întreaga lume, de întreaga zidire a lui Dumnezeu, se roagã ca toţi oamenii sã se pocãiascã şi sã primeascã harul Duhului Sfînt. Dar dacã sufletul pierde harul, iubirea îl pãrãseşte cãci, lipsit de har, el nu poate iubi pe vrãjmaşii lui, şi atunci gînduri rele se ivesc din inimã dupã cum zice Domnul (Matei 15, 19).

Cît sunt de slab! Scriu puţin şi sunt deja istovit şi trupul meu cautã odihna. Şi Domnul a cunoscut pe pãmînt, în trupul Lui, slãbiciunea omeneascã şi osteneala. În timpul furtunii El dormea în corabie, dar cînd ucenicii L-au trezit, a poruncit mãrii şi vîntului sã se potoleascã şi s-a fãcut linişte mare. (Matei 8, 24-26).

Tot aşa o mare pace se naşte în sufletul nostru cînd chemãm Sfîntul Nume al Domnului.

O, Doamne, fã-ne sã Te lãudãm pînã la cea din urmã suflare.

……………………………

(Cuv. Siluan Athonitul – Între iadul deznãdejdii şi iadul smereniei; pg.200; Ed. Deisis 1994)

 

Schimbarea la fata

Toate ale vietii viitoare vor fi ziuã, strãlucire si luminã. Ziua aceea e cu atât mai strãlucitã ca cea de aici, cu cât aceasta e mai luminoasã ca o candelã. Atunci nu va mai fi noapte, nici searã niciodatã, ci o altfel de stare, pe care numai cei ce se învrednicesc de ea o vor cunoaste. Iar ceea ce va întrece toate acestea va fi bucuria de a petrece neântrerupt cu Domnul, împreunã cu puterile de sus. Cã aceste cuvinte nu sunt podoabã goalã, sã mergem cu gândul pe munte, unde s-a schimbat Hristos la fatã, sã-L vedem luminând cum a luminat desi atunci nu ne-a arãtat toatã strãlucirea veacului viitor.

(Sf. Ioan Gura de Aur –  P.G. 47, 291)

„O privire în Rai”

           Dacã strãmutãm pilda cu locurile la nuntã în spiritul pildei cu Nunta Fiului de Împãrat, gãsim printre sfinti întâmplãri ca acestea: voiau sã stie, câte unii, la ce mãsuri au ajuns?

Atunci Dumnezeu îi îndrepta la sfinti nestiuti de oameni, dar mai ales nestiuti în ochii lor, care împlineau lucruri simple din poruncile lui Dumnezeu.

Acestia erau cu adevãrat smeriti si smerenia lor îi aducea înaintea lui Dumnezeu la un loc mai de frunte la nuntã. Ba unii dintre ei erau socotiti drept neântregi la minte, iar ei aveau o socotealã ascunsã: de-a aduna ocãri, care-i umileau cu adevãrat.

Însemnez aici – cãci vrednic este – cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc: … „Pe mine pãcãtoasa, de m-ar lasa Dumnezeu numai sã mã uit putin în Rai, si-mi ajunge…”

N-avem siguranta mântuirii în noi, în puterea noastrã.

Aceasta îi este omului cu neputintã: sã-si asigure, el, eternitatea sa. Dar e cu putintã, si totul îi e cu putintã lui Dumnezeu. Dar chiar de-am fi siguri cã Dumnezeu ne mântuieste si încã n-am scãpa de primejdie, fiindcã aceastã sigurantã nu s-a dat nimãnuia.

„Cui i se pare cã stã, sã ia aminte sã nu cadã!”

De aceea stãm în provizorat, în nesigurantã, în atârnare de milostivirea lui Dumnezeu. Firea noastrã nu e întãritã sã poatã „sta”. A „sta”, pânã n-am ajuns în stare, – si n-am ajuns -, e înãltare, care se corecteazã cu cãderea.

Descurajarea, depresiunea, de asemenea nu e starea de-a sta la masã.

O ardere în umilintã, convins de binefacerea ei, pe multi i-a folosit si la mai mari mãsuri i-a adus, decât pe multi dintre nevoitorii constienti de sfintenia cãii lor.

Foloseste a te smeri pe tine însuti, dar când te smereste altul mai mult foloseste. Când vom binecuvânta pe cei ce ne blastãmã si ne vom ruga pentru cei ce ne fac nouã rãu?

Parcã în simplitatea sa, femeia simplã a spus o mare desãvârsire, în putine cuvinte, decât pot spune toate cuvintele…

(Parintele Arsenie Boca – Cuvinte Vii)  

Frica e buna – daca te tine sa nu pacatuiesti

N. Steinhardt – “Poti sa nu pacatuiesti de frica. E o treapta inferioara buna si ea. Ori din dragoste: cum fac sfintii si caracterele superioare.  Dar si de rusine. O teribila rusine, asemanatoare cu a fi facut un lucru necuviincios in fata unei persoane delicate, a fi trintit o vorba urita unei femei batrine, a fi inselat un om care se increde in tine. Dupa ce l-ai cunoscut pe Hristos iti vine greu sa pacatuiesti, ti-e teribil de rusine.” 

( din Jurnalul Fericirii )

Primul cuvant

“Raspunsul duhovnicului, in majoritatea cazurilor, va purta pecetea nedesavarsirii; dar aceasta nu pentru ca duhovnicul este lipsit de harul cunoasterii, ci pentru ca lucrarea ce se savarseste depaseste puterile celui ce intreaba si ii este inaccesibila. Neluând in considerare nedesavarsirea indrumarii duhovnicesti, ea, fiind primita cu credinta si implinita cum se cuvine, va duce intotdeauna la cresterea in bine. Aceasta cale se denatureaza prin faptul ca cel ce intreaba, vazand in fata lui “un om”, se clatina in credinta lui si de acea nu primeste primul cuvant al parintelui duhovnicesc, are obiectii impotriva lui, opunandu-se cu parerile si indoielile sale.

 

Despre acest lucru important a discutat Parintele Siluan cu egumenul manastirii, arhimandritul Misail, barbat duhovnicesc, fata de care Dumnezeu era binevoitor si il ocrotea.

Parintele Siluan l-a intrebat pe egumen :

–        Cum poate monahul cunoaste voia lui Dumnezeu ?

–        Primul meu cuvant el trebuie sa-l ia drept voia lui Dumnezeu – a spus egumenul. – Cine procedeaza astfel, asupra lui va odihni harul lui Dumnezeu, iar daca cineva se va impotrivi mie, eu, ca un om ma voi retrage.

 

Cuvantul egumenului Misail are urmatorul talc :

Parintele duhovnicesc, cand este intrebat, el cauta povatuire de la Dumnezeu in rugaciune, dar ca om, raspunde pe masura credintei sale, dupa cuvantul Apostolului Pavel : Noi credem : ”pentru aceea si graim” (II Cor. 4, 13), dar ”in parte cunoastem si in parte proorocim” (I Cor. 13, 9). In nazuinta sa de a nu gresi, el insusi, dand un sfat sau o indrumare, stie ca va sta la judecata lui Dumnezeu, si de aceea, atunci cand intalneste replica sau o anume impotrivire launtrica din partea celui ce intreaba, renunta sa-l mai invete prin cuvant, nu mai indrazneste sa intareasca acest cuvant ca expresie a voii lui Dumnezeu, si ”ca om se retrage”.

 

Aceasta constiinta se exprima foarte clar in viata egumenului Misail. Odata, el a chemat la sine pe un monah incepator, Parintele S., si i-a incrdintat o ascultare grea si complicata. Acesta a primit-o cu toata inima si, facand inchinaciunea cuvenita, s-a indreptat spre usa. Deodata, egumenul l-a chemat din nou la dansul. El s-a oprit. Atunci egumenul, inclinand capul in piept, i-a spus linistit, dar expresiv:

–        Parinte S., ia aminte: Dumnezeu nu judeca de doua ori. De aceea, cand faci ceva din ascultare pentru mine, atunci eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar tu vei fi liber de raspuns.

Cand cineva obiecta la porunca sau sfatul egumenului Misail, chiar intr-o mica masura, atunci acest nevoitor curajos, netinand cont de postul sau de administrator, de regula raspundea : ”Ei, faceti atunci cum doriti” si nu mai repeta cuvantul. Si Staretul Siluan, intalnind impotrivire, de asemenea tacea repede.

 

De ce procedau astfel ? Pentru ca Duhul lui Dumnezeu, pe de o parte, nu sufera constrangerea si nici disputa, iar pe de alta parte, voia lui Dumnezeu – este un lucru prea mare. In cuvantul parintelui duhovnicesc, care totdeauna poarta in sine pecetea relativitatii, nu poate incapea voia lui Dumnezeu, aceasta nu poate primi o exprimare desavarsita, si doar acela care  primeste cuvantul ca fiind placut lui Dumnezeu si nesupunandu-l judecatii sale sau, cum se spune adesea, ”fara comentarii”, acela a gasit calea cea dreapta, pentru ca el crede cu adevarat ca ”la Dumnezeu  toate sunt cu putinta”. (Mat. 19, 26)

Aceasta este calea credintei, cunoscuta si intarita prin experienta milenara a Bisericii.

(Fragment din Viata Sf. Siluan Athonitul scrisa de Fericitul Arhimandrit Sofronie pg. 98-100, editia 2001)

Cugetari

Sf. Nicolae Velimirovici: Despre trei lucruri nu te grabi sa vorbesti: despre Dumnezeu, pana ce nu-ti intaresti credinta in El; despre pacatul altuia, pana ce nu-l cunosti pe-al tau; si despre ziua de maine, pana ce nu se lumineaza de ziua.

 

 

Parintele Cleopa: Spune Sfantul Ioan Scararul ca singura virtute neimitata de diavol este smerenia. Diavolii stiu sa cante, stiu teologie mai multa decat toti teologii din lume, privegheaza mai mult decat toti calugarii, nu dorm niciodata, nu mananca, cred in Dumnezeu etc. Un singur lucru nu stiu si nu pot diavolii sa faca: Sa se smereasca! In iad sunt si preoti si calugari si fecioare si imparati… Numai smeriti si milostivi nu sunt in iad!

o rugaciune a Parintelui Arsenie Boca

“Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine stie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, si astfel, tinând la mine, Te pierd pe Tine. Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul mintii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre si toate împreună au făcut temnita în care Te tinem bolnav, flămând si fără haină, si asa risipim în desertăciuni zilele noastre, umiliti şi dosăditi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temnitei în care Te tinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor si fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino si Te sălăsluieste întru noi, împreună cu Tatăl si cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul si mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârsiti suntem, cât esti de aproape de sufletele noastre si cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viata Ta, lumina si bucuria noastră, slavă Tie. Amin.”