Raza din lumina cereasca

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Cind, sub povara vreunei suferinte, cadem la picioarele Mintuitorului, venim inaintea Celui care a cunoscut El insusi toata suferinta. Cind Il chemam din mijlocul ispitelor, Il chemam pe Cel ce El Insusi a fost ispitit. Cind ne plingem de rautatea oamenilor, stim ca ne aude Cel ce El Insusi a suferit din cauza cruzimii omenesti. Cind, indurerarti de pierderea unei fiinte dragi, suferim pentru ea, in casa ramasa pustie, stim ca ne vede Cel care a plins la mormintul prietenului Sau.

Cind raminem singuri, in zadar cautam compasiunea oamenilor, ne intelege aleanul Cel ce a simtit ce inseamna singuratatea si al Carui suflet “s-a intristat de moarte” in Gradina Ghetsimani. Iar cind, intr-o clipa de slabiciune si de inima rea, simtim ca lumina lui Dumnezeu se ascunde de noi si ca suntem cuprinsi de o indoiala grozava, in ceasul acela negru gasim tarie in Cel ce a strigat in chinurile mortii: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?” (Marcu 15,34).

“Luind asupra Sa neputintele si bolile noastre”, Mintuitorul a urmat calea care avea sa-L duca la Golgota. Acum ca si atunci, Isi revarsa asupra noastra nesecata-I iubire.

Ferice de cel ce este convins de acest adevar. Pentru el nu mai exista nici dor, nici singuratate, fiindca Mintuitorul va fi intotdeauna cu el, in inima lui nu va mai fi durere, fiindca va sti ca Domnul va intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa exprimam in cuvinte. Acela nu va cunoaste nici slabiciune, nici frica, pentru ca simtind asupra sa privirea iubitoare a Mintuitorului, va fi convins ca nici o incercare nu-l va putea desparti de iubirea lui Hristos.

Binecuvintata fie clipa cind ne-am plecat intaiasi data genunchii inaintea Lui, in linistea singuratatii si poate ca inca nu ne simtim in stare sa dam glas rugaciunii noastre, ci simtim doar dulceata prezentei Sale, chiar si cind nu-L chemam in ajutor, dar stim ca ne intelege in toate, ca stie tot, cind simtim in adincul inimii adevarata, neschimbatoarea, vesnica iubire a lui Dumnezeu, care ne da tarie in ceasul mortii si ne lumineaza cu lumina Sa nepaminteasca. Trimite, Doamne, asupra noastra o raza din lumina Ta cereasca!

Iesi, ridica-te si stai in fata Domnului

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Iesi din pestera ta, din intristarea ta, si din spaima ta, iesi din cugetele si simtamintele tale si respira aerul care adie de sus, de la Dumnezeu. Domnul iti spune “iesi”, nu mai zabovi in pestera ta, vino in mainile lui Hristos, cele strapunse de cuie pentru mantuirea ta. Hristos te va apara de grozava putere a intunericului, de deznadejde, de toata rautatea. Iar daca vei primi cu supunere, asemenea lui Ilie (Tezviteanul), sfatul lui Dumnezeu, povara care ti-o va da, drumul pe care iti spune sa mergi, cugeta cu smerenie in singuratatea ta, supune-te cu credinciosie acelui sfat, cunoscind ca slujirea ta va da roade bune, netrecatoare, care s-ar putea sa ramina nedescoperite o vreme, dar care vor da in pirg sub “adierea de vint lin” a Sfintului Duh, care, trezindu-ti sufletul la viata il va purta “din putere in putere”, intru Slava lui Dumnezeu.

Nu plinge!

“Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! ” (Luca 7,13)

 

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Spun adesea si oamenii “Nu plinge!”, dar fara sa patrunda durerea altuia care le ramine straina, ofensindu-l prin aceasta, pe cel aflat in suferinta. Este dureros pentru un suflet care sufera sa suporte o asemenea mingiiere nepuntincioasa si superficiala. Nu-i condamna pe oameni pentru lipsa lor de intelegere si pentru neputinta lor; incearca, facind abstractie de oameni, sa te indrepti catre Atotputernicul Mingiietor si fii atent daca nu cumva iti spune si tie: „Nu plinge!”. Nu te vor putea mingiia oamenii, nici macar ingerii, mingiia-te-va numai Dumnezeul tau. El sufera alaturi de tine, spunindu-ti, din adincul iubirii Sale, „Nu plinge!”. Nu plinge, fiindca El este Mingiietorul tau, pentru ca te cunoaste si te iubeste, pentru ca iti va preface suferinta in bucurie si te va invata sa astepti aceasta cu rabdare. Ai incredere in El, ai incredere si in Apostolul Pavel care spune: „asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra” (II Corinteni 1,5). Daca vei crede aceasta vei sta cu fruntea sus, vei inceta sa-ti mai plingi de mila, nu-ti vei mai aminti de suferinta ta, decit atunci cind vei voi sa alini si tu suferinta altuia, cu acea alinare cu care te-a alinat Domnul pe tine.

Viata, dar de la Dumnezeu

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Vrei sa-ti iubesti viata? Gandeste-te ce folos ai putea aduce prin ea altora. Oare n-ai gasit pina acum pe nimeni care sa aibe nevoie de dragostea ta, caruia sa-i aduci mingiiere, sustinere, sa-l faci sa se apropie de Domnul? Daruindu-se unor fapte de iubire, viata noastra se va schimba, va inflori in lumina acestei iubiri. “Incearca daca poti, in fiecare zi – spunea cineva -, sa scoti cite ceva din imensul munte al suferintei omenesti, adaugind ceea ce ai scos pe gramajoara de pamint a bucuriei omenesti.” Nu-ti iubi viata la modul egoist, iubeste-o de dragul Domnului tau, cunoscind ca exista un cimp de lupta pe care poti lupta pentru Hristos si impotriva pacatului. Si tine minte ca numai atunci vei incepe sa traiesti cu adevarat, cind iti vei pune viata la dispozitia Celui care ti-a dat-o.

Cu noi este Dumnezeu

“Eu cu voi sunt in toate zilele, pina la sfirsitul veacului” (Matei 28,20)

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Sa ne gindim la semnficatia profunda a acestor cuvinte. Observati, Hristos nu spune ca a fost si va fi cu noi, ci ca este mereu cu noi. Ni se intimpla sa nu observam aceasta prezenta, deseori vazul ne este incetosat de lacrimi sau orbit de parelnica stralucire a lumii. In sfirsit, cind paharul suferintei da pe dinafara, incepe sa ni se para ca Domnul ne-a parasit.

(…) Domnul ne ramine mereu aproape, daca Il chemam. El strabate impreuna cu noi si valurile marii si nisipurile desertului. Cu El nu suntem singuri, daca ne vom deprinde cu acest gind, nu ne vom simti niciodata lasati de izbeliste. Sa tinem mereu la inima aceste cuvinte: “Eu sunt cu voi in toate zilele, pina la sfirsitul veacului”.

Insasi durerea care ne macina pe noi este un dar – darul compatimirii

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

(…) atit in privinta celor materiale cit si a celor spirituale, principala noastra grija sa fie renuntarea la noi insine. Necazurile noastre provin de la prea marea atentie pe care ne-o acordam noua insine. Concentrindu-ne asupra propiilor noastre dificultati si necazuri nu obtinem usurarea pe care ne-o dorim. Dar daca suntem atenti la necazurile altora, straduindu-ne sa-i facem sa le suporte mai usor, ajungem sa suportam mai lesne si propiile noastre necazuri. Sa tinem minte, in orice imprejurare ne-am afla, ca ranile altora sunt deschise, ca si ale noastre, ca norii negri care plutesc apasator deasupra noastra isi arunca umbra si asupra celor din preajma noastra, ca fratii nostri duc lipsa, ca si noi, de incurajare, usurare, mingiiere, iubire.

Insasi durerea care ne macina pe noi este un dar – darul compatimirii.

Sa-l oferim si altora, sa-l impartim cu generozitate (…) sa uitam de sine, iar dupa ce o vom face, ducindu-ne in camara sufletului nostru o vom gasi scaldata intr-o lumina noua, lumina Duhului Domnului, lumina iubirii divine.

Nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale (Matei 6,34)

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

” Dumnezeu nu va ingadui sa fim ispititi mai mult decit ne sta in putere” (cf 1 Corinteni 10,13)

De ce sa ne facem probleme despre ce-ar putea sa ne dea Domnul sa facem? El ne va da  putere pentru ca adevaratele, nu inchipuitele ispite sau incercari, sa fie depasite. Nu trebuie decit sa mergem inainte, iar El ne va iesi in intimpinare ori de cite ori ne vom afla in dificultate. Ne va satisface cerintele in masura in care va fi nevoie. Ne va ajuta sa urmam drumul pina la capat, daca vom avea incredere in El intru totul. Daca ne va sta gindul la atotputernicia Lui, nu la neputinta noastra.

(…)

Nu va temeti de ziua de miine, ziua de miine se va ingriji de cele ale sale. (…) Nu va chinuiti de grija incercarilor prin care s-ar putea sa treceti, atunci cind acestea nu au aparut inca. Nu va lasati rapusi de nicio temere (…), alungati cit mai departe de voi orice spaima, cu credinta in Dumnezeu si cu convingerea ca El va va ajuta la nevoie. Incredintati-va Domnului intru totul, cu nestirbita credinta, cu convingerea ca, daca va fi sa va incerce, va va da si puterea de a face fata incercarii. Domnul “implineste toate trebuintele noastre, dupa bogatia Sa, cu slava” (cf Filipeni 4,19).

(…) aveti taria ca, dupa ce ati capatat incredere in El, sa asteptati in liniste, cu deplina speranta si deplina supunere, sa se faca voia Lui.

Nu uitati ca vi se da putere ca sa va purtati crucea astazi, nu miine.

Un om cazuse intr-o adinca deznadejde, spunindu-i altuia grijile sale, l-a intrebat: “De ce mi-o fi oare atit de ingrozitor de greu?”. “Pentru ca, i-a raspuns acela, ai adaugat grijii de azi si grija zilei de miine. O porti si pe aceasta pe umerii tai, desi ea ii revenea numai lui Dumnezeu”.

Cind tii seama doar de puterea ta, ajungi sa cazi in neputinta; puterea lui Dumnezeu pe toate le ridica prin atotputernicia Sa.

“ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3,19)

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

“Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un prunc” (Luca 18,17)

“ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3,19)

A fi asemenea unui copil… A te umple de plinatatea lui Dumnezeu…

Cum ar putea fi pusa de acord aceasta ciudata contradictie, o contradictie aparenta, totusi? Vrem sa  ne intoarcem la starea dintru inceput a sufletului unui copil? Nu o vom putea obtine decit miscindu-ne inainte. Copilaria si batrinetea, zorile si amurgul in multe privinte se apropie.

Sa ne aducem aminte de predica de pe munte. Mintuitorul ii fericeste pe cei inzestrati cu calitati care sunt ale copiilor: smerenia, blindetea, mila, inima curata, iubirea de pace; toate sunt atribute ale sufletului de copil. Dar si omul matur le poate impropia cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Copilul este din nastere „sarac cu duhul”, de o instinctiva modestie. Omul matur, tinzind spre ceea ce este de neatins, isi recunoaste saracia „cu duhul”. Copilul plinge cind se simte singur, omul matur plinge, fiindca se simte strimtorat in limitele inguste ale vietii. Copilul cunoaste o singura foame, aceea a lipsei de hrana trupeasca; pentru un matur este mai important sa-si indestuleze foamea si setea duhovniceasca. In copilarie iertam, uitam indata cel ce ne-au suparat; la maturitate intelegem slabiciunile omenesti si, acoperindu-le pe toate cu iubirea noastra, le iertam in mod constient. Inocenta copilului provine din ignoranta. Cunoasterea viciului, in toata hidosenia lui, il indeamna pe om sa caute curatia sufleteasca, care se poate atinge numai pe Golgota.

“De atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe?” (Ioan 14,9)

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

“De atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe?” (Ioan 14,9)

Daca raportam la noi aceasta intrebare, poate descoperim o realitate surprinzatoare. Ar putea fi oare adevarat ca Mintuitorul, Care ne este atit de cunoscut si de apropiat inca din copilarie, sa fi ramas pentru noi un strain?

Teribila, trista presupunere! Ar fi oare cu putinta ca noua, celor ce am fost de atitea ori martorii bunavointei si slavei Sale, ai milostivirii Sale, care ne-am bucurat de indurarile Sale, care ne-am nutrit cu cuvintul Sau, sa ni se puna aceasta intrebare: “De atita vreme sunt cu voi, si nu M-ati cunoscut?”

A nu-L cunoaste pe El inseamna a nu sti nimic, a-L cunoaste inseamna a sti totul. Sa incercam sa patrundem bine in aceasta cunoastere si vom gasi in ea raspuns la toate intrebarile ce ne framinta, ne vom clarifica toate dubiile. A-L cunoaste pe Hristos! Iata in ce consta sensul vietii noastre, cita lumina, dupa intuneric; pace si liniste dupa spaima si lupta!

(…) “Mielul cel injunghiat” rupe pecetile, deschide calea. Atita timp cit nu-L vom gasi pe Iisus, vom ramine in ignoranta in fata adevarului. Numai cunoscindu-L ajungem la lumina si tenebrele dispar. Pacatele noastre, durerea noastra, greselile noastre provin de acolo de unde Domnul ramine pentru noi un necunoscut. Cel ce il cunoaste mai bine pe Hristos patrunde in adincul adevarului, se inalta mult deasupra pamintului. Nebunia noastra, pacatele noastre, alunecarile noastre, isca dramatica intrebare a lui Hristos: “Si nu M-ati cunoscut?”. “Cautati-L”, spune profetul. Ratacim, orbecaim in bezna pina cind ne apare Cel ce este Lumina lumii.

……si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin. (Mat. 28, 20)

„Viata pamanteasca a lui Hristos e astfel o permanenta actualitate, repetandu-se cu fiecare din noi, asa cum un dascal insoteste fiecare copil pe care-l creste in toate stadiile sporirii sale in invatatura. Fiecare din noi poate fi, daca vrea, contemporan cu toata viata lui Hristos, sau, mai bine zis, El se face contemporan cu fiecare din noi, ba chiar mai mult decat contemporan: partas intim la intrega traiectorie a vietii noastre.

Am spus ca mai degraba Hristos se face contemporan cu noi, intrucat viata fiecaruia din noi isi are unicitatea ei, pe care nu si-o pierde. Iisus insa, participand la toate suferintele vietii noastre si usurandu-le, duce cu noi lupta cu ispitele si pacatele noastre, se straduieste impreuna cu noi dupa virtute, iese la iveala in fiinta noastra pe masura ce iese la iveala adevarata noastra fire de sub petele pacatului. Sf. Maxim Marturisitorul spune: „Pana la sfarsitul lumii patimeste tainic pururea cu noi, pentru bunatatea Sa si dupa masura suferintei aflatoare in fiecare”.

Noi stim ca exista un schimb de comuniune de la om la om; ca oamenii, pe masura interesului ce si-l poarta, isi trec unuia altuia in chip tainic poverile, durerile si bucuriile; ca unul poate sa simpta toate starile celuilalt, primindu-l pe acela in sine, sau patrunzand el in acela. Deci daca omul ajunge prin sensibilitatea dragostei sa cunoasca si sa inteleaga pe semenii sai, cu atat mai mult o poate face Iisus, Omul culminant, Omul desavarsit in dragostea de oameni, omul caruia curatenia desavarsita de pacat, deci de egoism si nepasare, ii da o sensibilitate unica. El e aproape de toti, sesizeaza cu finete suprema starea ce este in toti si participa generos – deci fara pacat – la vibratiile tuturor inimilor, la nazuintele lor bune si la luptele lor impotriva raului, fortificandu-le. Chiar inainte de a fi pornit cineva cu hotarare pe drumul unei vieti ce duce la mantuire, El il urmareste si il atrage la Sine, asteptand orice prilej, folosind orice mijloc bun. El „urmareste” – zice tot Sf. Maxim Marturisitorul – „in toate zilele pe toti cei ce se vor mantui, pentru ai castiga”

(Pr.prof. Dumitru Staniloaie – Cursul de ascetica si mistica crestina, p. 26-27)

(fragmentul e preluat din Cararea Imparatiei )

Frica de Dumnezeu – cercetarea sufletelor noastre

din “Stiinta rugaciunii”  -  Sf Teofan Zavoratul

Din cugetarea la cele dumnezeiesti se naste frica de Dumnezeu, pentru ca frica de Dumnezeu este in sine atingere prin gindul evlavios si percepere prin simtire a nesfirsitelor desavirsiri si lucrari dumnezeiesti.

Din intoarcerea tuturor lucrurilor noastre spre slava lui Dumnezeu se naste aducerea-aminte de Dumnezeu, altfel spus umblarea inaintea lui Dumnezeu, pentru ca umblarea inaintea lui Dumnezeu este aceasta: orice ai face, sa-ti amintesti ca te afli inaintea lui Dumnezeu.

In fine, in desele strigari catre Dumnezeu, sau, altfel spus, din desele tisniri din inima ale simtamintelor evlavioase fata de Dumnezeu ia nastere continua chemare calda, iubitoare a numelui Lui.

Cind sufletul este cercetat de acestea trei: frica de Dumnezeu, aducerea-aminte de Dumnezeu sau umblarea inaintea lui Dumnezeu si aceasta intoarcere iubitoare a inimii catre El, altfel spus alintare dragastoasa a preadulcelui nume al Domnului in inima, atunci se va aprinde in inima negresit si focul duhovnicesc (…) si va aduce cu sine pace adinca, trezvie neincetata, priveghere lucratoare de viata.

Omul va intra atunci in starea aceasta, mai presus de care nu are nevoie sa doreasca vreuna pe pamint si care este pregustare a fericitei stari care ii asteapta in viitor pe toti cei mintuiti.

(…) Cind veti incepe in inima voastra sa va simtiti cum se simte trupul inconjurat din toate partile de caldura, sau cind veti incepe sa va purtati asa cum se poarta cineva in fata unui om mare, cu frica si cu luare-aminte, ca sa nu-l jigneasca cu ceva, chiar daca acela i-a dat voia sa umble si sa lucreze dupa placul inimii, sau veti vedea ca in sufletul vostru incepeti sa simtiti fata de Domnul ce simte o mireasa fata de mirele sau iubit, atunci sa stiti ca aproape este, la usa, Cercetatorul Cel de taina al sufletelor noastre, si va intra, si va cina in voi cu voi.

Pentru ce te innebunesti dupa umbre?

din:   Sfintul Ioan Gura de Aur – “Despre desfatarea celor viitoare. Sa nu deznadajduim. Noua cuvantari la Cartea Facerii”

Nu stiti ca viata de aici e un surghiun? Esti oare cetateanul ei? Nu! Esti un calator! Nu esti cetatean, ci drumet si calator! Sa nu spui: eu sunt din cetatea aceasta, din cetatea aceea! Nu are nimeni cetate! Cetatea este Sus! Cele de aici sunt drum. Mergem pe el in fiecare zi, atit cit firea ne ingaduie. Oare poti ascunde bani cit esti pe cale? Oare poti ingropa aur cit mergi pe drum? Spune-mi cind intri intr-un han, impodobesti hanul? Nu! Ci intri sa maninci, sa bei si sa te grabesti sa pleci! Un han este viata de aici. Am iesit, ne terminam viata. Sa cautam sa iesim cu bune nadejdi. Sa nu lasam nimic aici, ca sa nu le pierdem dincolo. Cind intri intr-un han, nu spui oare copilului tau: “Vezi unde-ti pui lucrurile, ca sa nu le lasi aici, ca sa nu pierzi ceva, chiar un lucru mic si fara de pret”? si le duce pe toate acasa. Asa si noi in viata aceasta! Sa vedem un han in viata. Sa nu lasam nimic in han, ci pe toate sa le ducem in metropola.

Drumet si calator esti! Dar, mai bine zis, mai rau decit un calator. Cum? Am sa ti-o spun eu! Un calator stie cind intra in han si cind iese. Este liber sa iasa, si liber sa intre. Dar eu, intrat odata in han, adica in viata aceasta, nu stiu cind am sa ies. Uneori ma pregatesc sa dainuiesc vreme indelungata, dar Stapinul indata ma cheama: ”Nebune, cele ce-ai gatit ale cui vor fi? In noaptea aceasta iti voi cere sufletul tau”. Necunoscuta este iesirea, nestatornica averea, mii de prapastii, pretutindeni valuri! Pentru ce dar te innebunesti dupa umbre? Pentru ce lasi adevarul si alergi dupa umbre?

Ascultarea si smerenia – pavaza si folos

din: http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/118-intre-iadul-deznadejdii-si-iadul-smereniei-siluan-athonitul-sf..html

Mare faţă este preotul, slujitor la altarul lui Dumnezeu. Cine-l întristează întristează pe Duhul Sfânt Care viază în el.

(…) In Sfânta Taină [a Mărturisirii] Duhul Sfânt e Cel ce lucrează prin duhovnic şi, atunci când vine de la duhovnic, sufletul simte înnoirea lui printr-un simţământ de pace şi iubire faţă de aproapele; dar dacă pleci de la duhovnic tulburat, aceasta înseamnă că te-ai mărturisit nesincer şi n-ai iertat din suflet fratelui tău greşeala lui.

(…) Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta.

(…) Rugăciunea curată are nevoie de pacea sufletului, dar nu poate fi pace în suflet fără ascultare şi înfrânare.

(…) Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare. Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fără să-l cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te îngriji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de „bătrâni” şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugăciunea neîncetată.

(…) gândeşte în tine însuţi: „Domnul mă vede şi cunoaşte starea mea; să fie cum îi place lui Dumnezeu“, şi vei avea pace. Dacă sufletul nu se predă voii lui Dumnezeu, nu-şi va găsi nicăieri pacea, chiar dacă ar păzi posturi mari şi ar stărui în rugăciune. Cine învinuieşte pe oameni pentru faptul că îi fac reproşuri, acela nu înţelege că sufletul lui e bolnav şi că nu reproşurile sunt vinovate pentru suferinţa lui. Cel căruia îi place să-şi împlinească voia sa proprie, acela nu e deloc înţelept, dar cel ascultător degrabă va înainta [duhovniceşte], pentru că Domnul îl iubeşte.

(…) Sfântul Apostol Ioan Teologul spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci uşoare [In 5, 3]. Dar ele sunt uşoare numai din iubire şi, dacă nu este iubire, atunci totul e un chin.

(…) Şi iată că într-o noapte şedeam în chilie şi demonii au venit la mine şi s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inimă şi Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca să fac închinăciuni la icoane, dar demonii erau de jur-împrejurul meu, iar unul dintre ei stă¬tea în aşa fel că nu mă puteam închina la icoane fără să mă închin înaintea lui. Atunci am şezut din nou jos şi am zis:
„Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea curată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine.”
Şi atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul:
„Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către demoni.”
Iar eu am zis: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”.
Şi Domnul mi-a răspuns în suflet:
“Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!“

(…) Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfânt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi şi eu“. Un curelar din Alexandria gândea: „Toţi se vor mântui, eu singur voi pieri“, şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă încrâncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gândească smerit despre ei înşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul.

(Sf. Siluan Athonitul – Intre Iadul Deznadejdii Si Iadul Smereniei)

Smerenie si lasarea voii pentru iubirea Domnului

din: http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/118-intre-iadul-deznadejdii-si-iadul-smereniei-siluan-athonitul-sf..html

Fraţilor, scriu înaintea feţei Dumnezeului meu: smeri-ţi-vă inimile voastre şi veţi vedea mila Domnului, şi încă de pe pământ veţi cunoaşte pe Ziditorul ceresc şi sufletul vostru nu va cunoaşte saturare în iubire.

(…) Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne e de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie. E folositor să citeşti, dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, şi încă şi mai de preţ este plânsul; fiecăruia ce-i dă Dumnezeu. Negreşit însă atunci când te-ai sculat din pat, trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, după care căieşte-te şi roagă-te îndeajuns; după aceasta citeşte, ca mintea ta să se odihnească; iar după aceasta roagă-te din nou şi munceşte.

(…) Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte sau smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, noi toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi, şi Domnul, văzând dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va povăţui. Dar cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

(…) Dacă oamenii ar cunoaşte iubirea Domnului pentru noi, s-ar preda cu desăvârşire voii Lui sfinte şi ar trăi într-o asemenea odihnă în Dumnezeu ca nişte copii de împărat, împăratul poartă de grijă de toate: şi de împărăţie, şi de familie, şi de copii, iar fiul său trăieşte liniştit în palat, toţi îl slujesc şi el se bucură de toate fără nici o grijă. Tot aşa, cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu trăieşte în pace, mulţumit de soarta lui, chiar dacă ar fi bolnav, sărac sau prigonit. Are odihnă pentru că harul Duhului Sfânt e cu el, şi dulceaţa Duhului îl mângâie, şi se întristează numai de faptul că l-a supărat mult pe Domnul său preaiubit.

(…) Acum însă, norodul a rătăcit de la calea cea bună, şi oamenii s-au făcut nemiloşi, s-au împietrit cu toţii şi nu mai e iubire; de aceea, nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu. Din pricina împietririi inimii lor oamenii cred că şi Dumnezeu e ca ei, şi adeseori îşi pierd credinţa în Dumnezeu.

(Sf. Siluan Athonitul – Intre Iadul Deznadejdii Si Iadul Smereniei)

Taierea voii si pacea Domnului

din: http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/118-intre-iadul-deznadejdii-si-iadul-smereniei-siluan-athonitul-sf..html

Astfel, orice om, dacă-şi taie voia lui înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, va avea totdeauna pace în suflet, dar cel căruia îi place să-şi facă voia sa, nu va avea pace niciodată.
Sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu îndură cu uşurinţă orice întristare şi orice boală, pentru că, atunci şi când e bolnav, el se roagă şi vede pe Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea. Ştii că sunt păcătos şi neputincios. Ajută-mă să îndur totul şi să-Ţi mulţumesc bunătăţii Tale“. Şi Domnul alină boala şi sufletul simte ajutorul dumnezeiesc şi stă înaintea lui Dumnezeu vesel şi mulţumitor.
Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi“, şi astfel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa… aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.

(…) Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele“.

(…) Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu?

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oareca­re, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumne­zeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se în­grijeşte de nimic.

Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine în­suşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu”. Dacă e bolnav, gândeşte: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”.

Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

(…) Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.

(…) Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mân­drie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh sme­rit; şi atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumne­zeu, îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar de vei avea în­tristări.

(Sf. Siluan Athonitul – Intre Iadul Deznadejdii Si Iadul Smereniei)

sa nu ne punem piedici in a face fapte bune

din:  Omilii la saracul Lazar – Sf Ioan Gura de Aur

// despre cum zadarniceste diavolul rivna din sufletul omului, dar si spre luare aminte si a celor ce isi pun credinta in horoscoape

… omul care are convingerea ca o zi este buna, iar alta rea, nu se va indemna la munca, la fapte bune, in ziua cea rea, fiind incredintat ca tot ce lucreaza e in zadar si ca din pricina acelei zile nu are nici un folos; dar nu se va apuca de treaba nici in ziua buna, pentru ca, ziua fiind buna, trindavia nu-l pagubeste cu nimic; si astfel, si dintr-o parte si din cealalta isi va pierde mintuirea. Socotind, dar, ca intr-o zi munceste fara de folos, iar in alta de prisos, va trai in trindavie si in pacat.

// cum putem deveni fii ai Parintilor duhovnicesti, cum putem deveni fii ai lui Dumnezeu, urmindu-le in cuvint, ascultare, in blindete, in purtare, primind si inmultind darurile pe care le vedem in Parinti, ne facem fii sau fiice prin virtute si asemanare

Scriptura obisnuieste sa numeasca legi de inrudire nu pe cele intemeiate pe legaturi de singe, ci pe cele intemeiate pe virtute sau viciu. Scriptura spune ca esti fiu sau frate aceluia cu care te asemeni in purtari.

// Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.(Matei 5,45)

Daca iscodim si cercetam pe cei ce nu sunt vrednici sa fie miluiti, atunci nu vor veni usor nici cei ce au aceasta vrednicie; dar daca miluim si pe cei ce nu sunt vrednici, atunci negresit vor veni spre noi si acei ce sunt vrednici, care pretuiesc cit toti ceilalti.

(…) De vine cineva la noi cu astfel de nevoie, sa nu-l intrebam mai mult, ca nu facem milostenie felului de viata, ci omului, nici nu-l miluim pentru virtute, ci pentru nevoia lui.

(…) Dumnezeu te-a slobozit de aceasta iscodire si cercetare.

nu este bogat cel ce are mult, ci cel care da mult

din:  http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/401-predici-la-duminici-si-sarbatori-ioan-gura-de-aur-sf..html

De esti bogat, gindeste-te ca, propriu-zis, nu este bogat cel ce are mult, ci cel care da mult. — (Cuvint la duminica III dupa Pogorirea Sfintului Duh)
Nu acela este bogat care are multa avutie, ci cel care nu are nevoie de multe. Si, de asemenea, nu acela este sarac care poseda putin, ci cel care pofteste multe.

(…) Caci bogatia si saracia trebuie sa se judece dupa aplecarea sufletului omului, nu dupa masura averii.

(…) Despre cei care todeauna doresc si inseteaza dupa bunurile straine, noi nu putem crede ca ei sunt fericiti si traiesc in prisosinta, caci cine nu poate stapini propriile sale pofte, cum ar putea el vreodata sa aibe prisosinta, chiar daca pe toate le-ar stapini?

Dimpotriva, trebuie a socoti bogati pe cei care sunt indestulati cu averea lor, impacati cu pozitia lor, nu se uita cu pofta la avere straina, chiar de ar fi cei mai saraci. Caci cel ce nu pofteste nimic din cele straine, ci este indestulat cu ce are, acela este cel mai bogat dintre toti. — (Cuvint la duminica XXI dupa Pogorirea Sfintului Duh)

Spuneti, poate, oare, sa fie ceva mai saracacios, decit atunci cind calul, friul, frumusetea hainei si multimea slugilor se admira, iar stapinul trece fara nici o lauda? Cine poate fi mai sarac decit cel care intru sine nu are nimic frumos, ci se imbogateste numai cu cele straine? Podoaba si bogatia noastra cea adevarata, cea proprie, consta nu in slugi, nu in haine si in cai, ci in fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune si in fericita incredere in Dumnezeu. – (Cuvint la Anul nou)

Viermele cel neadormit, focul cel vesnic…

din  http://www.librariasophia.ro/carti-Predici-Teofan-Zavoratul-sf.-so-1648.html

…         Astfel, si patimile sunt insetari launtrice azratoare, sunt pofte aprinse ale sufletului iubitor de pacat. Aici, pe pamint, le satisfaci si ele tac pentru o vreme. Dupa accea, insa ele cer iarasi cu putere sa fie satisfacute si nu-ti dau pace pina nu vor fi saturate iarasi. Iar pe lumea cealalta nu vei mai avea cu ce sa le satisfaci, fiindca toate obiectele patimilor sunt lucruri pamintesti. Aceste lucruri ramin aici, iar patimile ramin in suflet si trec dincolo impreuna cu sufletul, si vor inseta dupa satisfacere; vor inseta si vor chinui sufletul cu aceasta sete, fiindca el nu va avea cu ce sa le satisfaca. Si cu cit va trai in continuare sufletul, cu atit va fi mai chinuit si sfisiat de patimile nesatisfacute. Acest chin nu va inceta sa tot creasca, si aceasta crestere si intarire nu va avea sfirsit. Iata si iadul! Pizma e vierme; minia si iutimea sunt foc; ura este scrisnire a dintilor; pofta e intunericul cel mai din afara!

Acest iad al patimilor incepe inca de aici: fiindca cine dintre patimasi cunoaste desfatarea odihnei de patimi? Numai ca aici patimile nu arata pe deplin cit sunt de chinuitoare pentru suflet. Aici, trupul si viata in societate abat si modereaza loviturile lor. Pe lumea cealalta aceasta pavaza nu va mai fi, si patimile isi vor arunca asupra sufletului toata otrava – si ca sa va incredintati mai bine, va voi spune cuvintele Cuviosului Avva Dorotei despre aceasta:”Aflindu-se in acest trup, sufletul primeste usurare de patimile sale si oarecare mingiiere: omul maninca, bea, doarme, sta de vorba, umbla impreuna cu prietenii sai iubiti. Iar dupa ce iese din trup, sufletul lui ramine singur cu patimile sale, si de accea este pururea muncit de ele; plin de ele, sufletul este ars de tulburarea lor si este sfisiat de ele. …”

Acest lucru il voi adauga si eu la cuvintul meu, sa ne ingrijim, atita vreme cit suntem vii, a ne curati de toata intinaciunea patimilor, si in locul lor sa sadim toate virtutiile.

Stati in inima cu mintea inaintea Domnului si va rugati

din http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/3462-rugaciunea-teofan-zavoratul-sf..html

Daca cineva m-ar intreba: “Cum sa-mi savirsesc lucrarea rugaciunii?”, I-as spune: deprinde-te sa umbli in prezenta lui Dumnezeu si poarta-te cu evlavie fata de El; pentru pastrarea acestei pomeniri alege-ti citeva rugaciuni scurte, sau ia direct cele 24 de rugaciuni scurte al Sfintului Ioan Gura de Aur si repeta-le des cu gindurile si trairile corespunzatoare. Pe masura deprinderii ti se va lumina mintea cu pomenirea lui Dumnezeu si ti se va inflacara inima. In aceasta stare, in cele din urma, va cadea in inima scinteia lui Dumnezeu raza harului.

… Rugaciunea lui Iisus ..  Ea este mai puternica decit toate numai datorita numelui celui atotputernic al Domnului Iisus, al Mintuitorului, atunci cind este chemat cu credinta deplina, fierbinte, care nu se poate clatina ca El este aproape, ca vede si aude tot si asculta cu tot sufletul ceea ce I se cere si este gata sa implineasca si sa daruiasca cele cerute. O asemenea nadejde nu va fi facut de rusine.

… Unora le vine in acest timp putina caldura si striga: “Iata harul, iata harul!” si nu tin cont de ce spun cei experimentati: “Fii atent ca-ti va veni o oarecare caldura dar sa nu te minunezi. caci este din partea firii nu a harului”.

Ce cauta ei prin rugaciunea lui Iisus? Sa se aprinda in inima focul harului si sa se inceapa rugaciunea neincetata, prin care se si defineste starea cea plina de har. Se cuvine sa stim ca rugaciunea lui Iisus, cind scinteia lui Dumnezeu cade in inima, o preface in flacara; dar singura nu poate da aceasta scinteie, ci doar ajuta la primirea ei. Cum ajuta? Prin faptul ca aduna gindurile laolalta si ii da sufletului posibilitatea de a sta inaintea Domnului si a umbla in prezenta Lui. Principalul este sa stam si sa umblam inaintea lui Dumnezeu, strigind din inima catre El.

Rugaciuni scurte

din http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/3462-rugaciunea-teofan-zavoratul-sf..html

Invatati pe de rost cele 24 de rugaciuni ale Sfintului Ioan Gura de Aur si cu ele va puteti incepe pravila. Si astfel, in decursul zilei, le puteti repeta des. Ele contin tot ceea ce trebuie. Prin intermediul lor este mai usor sa treceti la rugaciunea neincetata, zicind rugaciunea lui Iisus.

… Totul consta in a deprinde atentia sa stea tot timpul indreptata spre Domnul, Care este atotprezent si atoatevazator si doreste ca toti sa se mintuiasca si este gata sa-i ajute pentru aceasta.

Aceasta depindere nu va da voie sa va intristati fie ca va tulbura o nenorocire launtrica, fie una exterioara: caci ea aduce in suflet deplina multumire, care saturind sufletul, nu face loc niciunui simtamint de saracie si lipsa, predindu-se pe sine si tot ce este al sau in miinile Domnului si nascind simtamintul neincetatei Lui ocrotiri si ajutorari.

… cuvintele din ectenia de cerere, la care se cinta: “Da, Doamne”, le puteti transforma in rugaciuni scurte, numai ca in locul cuvintelor: sa cerem … si da… puteti spune: “Daruieste-mi mie, Doamne”. De exemplu, in ectenie se spune: iertare si lasare de pacate si de greseli la Domnul sa cerem. In locul acestor cuvinte puteti spune: “Iertare si lasare de pacate si de greseli, daruieste-mi mie, Doamne.”

Nu va ingrijorati de ziua de miine

din:  http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/3462-rugaciunea-teofan-zavoratul-sf..html

“Nu va ingrijiti de ziua de miine, caci ziua de miine se va ingriji de ale sale” (Mt. 6,34)

Aceasta nu inseamna sa nu faceti nimic, ci, pe toate facindu-le, sa nu va chinuiti cu griji peste masura, care nu va ofera nimic, ci doar va istovesc. Multa grija este pacatoasa prin faptul ca vrea sa faca totul de una singura, fara Dumnezeu  ca dupa accea va invata sa va puneti nadejdea in ceea ce a facut ea si in celelalte mijloace ale sale, in afara de pronia lui Dumnezeu, si astfel va determina sa socotiti ca bunurile panintesti sunt principalul tel si adevarata viata este cea de pe pamint, fara sa va mai ginditi la viata viitoare.

Vai de cei ce numesc intunericul lumina…

din: http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/2246-talcuire-duhovniceasca-la-psalmi-vasile-cel-mare-sf..html

“Vai de cei ce numesc intunericul lumina, si lumina intuneric, de cei ce spun ca amarul este dulce, si dulcele amar”

… Multi sunt cei care lauda faptele cele rele; pe flecar il numesc om placut, pe cel ce spune vorbe de rusine, om de societate, iar pe cel aspru si minios il numesc om serios; pe cel zgircit si fara de mila il lauda ca e om econom; pe cel risipitor il lauda ca e darnic, iar pe cel desfrinat il lauda ca pe un om petrecaret si slobod; si ca sa spun pe scurt, dau oricarui pacat numele virtutii contrare pacatului. Unii ca acestia binecuvinteaza cu gura, dar cu inima blesteama.Caci cu lauda cuvintelor lor aduc tot blestemul in viata acelora, facindu-i vrednici de vesnica osinda cu laudele pe care le aduc.

Mucenicia Duhovniceasca

din http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/3092-oglinda-duhovniceasca—vol.-2-nicodim-mandita,-protos..html

… sa murim pacatului si sa viem dreptatii, pentru a deveni Mucenici de buna voie lui Dumnezeu

Pentru o astfel de Mucenicie Duhovniceasca, ne graieste si Sf. Ioan Gura de Aur, zicind:

“Va zice cineva: Cum s-ar putea sa urmam Mucenicilor, acum cind nu mai este vremea prigoanelor?

Asculta: Cu adevarat, si eu stiu aceasta, ca vremea prigoanelor nu mai este, dar vremea muceniciei este si acum. De unele lupte ca acelea, nu mai este vremea, dar de cununi este vremea. Nu gonesc oamenii, ci gonesc dracii, nu ne chinuieste tiranul, dar ne chinuieste diavolul cel mai cumplit decit toti tiranii. Nu privesti la cei de fata pusi, carbuni arzatori, dar vezi vapaia cea aprinsa a poftei. Aceia cu fiarele s-au luptat, iar tu infrineaza-ti minia ca o iutoasa si neimbrinzita fiara. Aceia impotriva nesufetitelor dureri au stat; dar tu, biruieste spurcatele si viclenele ginduri, care ies din inima ta.

Asa vei urma Mucenicilor: Pentru ca acum nu este razboiul nostru impotriva trupului si a singelui; si impotriva capeteniilor, a puterilor si a stapinitotrilor lumii intunericului acestui veac, impotriva duhului rautatii de sub cer.”

Viata de incercare (Pãrintele Arsenie Boca)

 

VIAŢA DE ÎNCERCARE

 

Tot ce putem aduna în viaţa aceasta: bogãţie, slavã, cunoştinţã, putere, sunt egale cu o bogãţie nedreaptã, neadevãratã.

Totuşi ni s-au dat acestea nedrepte şi neadevãrate, spre încercarea înclinaţiei omului. Dacã omul se va lipi de acestea e gãsit slujitor al mamonei şi pãgubaş de Dumnezeu. Dacã însã le considerãm ca o avere de încercare, ca pe o seamã de lucruri care nu corespund celuilalt tãrâm al fiinţei noastre, atunci Dumnezeu ne va da cele adevãrate în locul celor mincinoase, cele proprii destinaţiei noastre veşnice.

Cea mai bunã interpretare a vieţii acesteia este interpretarea ei ca o încercare, într-un mediu care nu-i al ei.

Dacã viaţa se va simţi bine în pãmânt strãin, o putem considera pierdutã; dacã sufletul se va simţi strãin şi cãlãtor prin viaţa aceasta, el este cãlãtor spre viaţa adevãratã, pe care va şi câştiga-o.

Viaţa aceasta, prin urmare, ni-e datã sã se vadã cum ne-o interpretãm: îi dãm un înţeles mãrginit numai la lumea aceasta, sau înţelesul vieţii trece dincolo de limitele lumii?

„Fariseii, care erau iubitori de argint, râdeau de El.”

Finanţa lumii„râde” de Iisus.

De cea mai bunã interpretare a vieţii, totdeauna se gãseşte cineva sã râdã.

Râsul acesta este o reacţiune, care dovedeşte cã cele adevãrate „ard” cele neadevãrate.

 

Prislop, Sâmbãtã XXXI                            

24.XII.1949   Luca 16, 10-15

 

(Pãrintele Arsenie Boca – Cuvinte Vii – Ed. Charisma 2006; pg. 295)

Despre gândurile pãtimaşe – Cuv. Siluan Athonitul

Despre gândurile pãtimaşe

Ia aminte la douã gînduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune “Eşti un Sfînt”, altul: “Nu te vei mîntui”. Aceste douã gînduri vin de la Vrãjmaşul şi nu e nici un adevãr în ele. Dar tu cugetã: “Sunt un mare pãcãtos, dar Domnul e milostiv, iubeşte pe oameni şi-mi va ierta pãcatele mele”.

Crede aceasta şi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nãdejdea în ostenelele nevoinţelor tale (ascetice), chiar dacã ai face mari lucruri din acestea. Un nevoitor (ascet) mi-a spus: “Mã voi mîntui cu siguranţã caci în fiecare zi am fãcut atîtea mãtãnii”. Dar cînd a venit moartea şi-a rupt de pe el cãmaşa pe care o purta.

Astfel nu prin strãdaniile noastre ci în dar, doar în bunatate, se milostiveşte de noi Domnul. El vrea ca sufletul nostru sã fie smerit, blînd, şi sã ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul iubeşte pe toţi oamenii. Noi trebuie sã-L imitãm şi sã iubim şi noi pe toţi oamenii. Dar dacã nu suntem în stare de aceasta sã o cerem, şi Domnul nu va zãbovi sã ne ajute cu harul Sãu.

Eram încã un frate începãtor cînd am cunoscut iubirea lui Dumnezeu, dar ea nu poate fi tîlcuitã în cuvinte. Sufletul simte cã este cu Dumnezeu şi în Dumnezeu; mintea se bucurã în Domnul, în timp ce trupul se simte istovit sub înrîurirea bunãtãţii lui Dumnezeu. Dar acest har poate fi pierdut chiar şi pentru un singur gînd rãu. Împreunã cu gîndurile rele pãtrunde în noi puterea Vrãjmaşului; sufletul se întunecã şi gîndurile rele îl chinuie. Omul simte atunci pierzarea lui şi vede cã, lipsit de harul lui Dumnezeu, el nu e decît pãmînt şi pãcat.

Sufletul care la cunoscut pe Domnul învaţã printr-o îndelungã experienţã cã, dacã trãieşte potrivit poruncilor Lui, simte în el harul – chiar dacã în chip slab – şi se roagã cu îndrãznealã. Dar dacã pãcãtuieşte printr-un singur gînd, şi nu se pocãieşte, harul se retrage şi atunci sufletul tînjeşte şi plînge înaintea lui Dumnezeu.

Astfel, sufletul îşi petrece întreaga viaţã într-o luptã împotriva gîndurilor. Dar tu nu slãbi în acestã luptã, cãci Domnului îi place de cei ce luptã cu bãrbãţie.

Gîndurile rele hãrţuiesc sufletul mîndru şi, cît timp nu se smereşte, nu va cunoaşte slãbire. Cînd gîndurile nãvãlesc asupra ta strigã cãtre Dumnezeu ca Adam: “Doamne, Ziditorul meu. Tu vezi cã sufletul meu e chinuit de gînduri rele… Ai milã de mine”. Şi cînd stai înaintea Feţei Stãpînului, adu-ţi aminte cu tãrie cã El va asculta toate cererile tale, dacã îţi sunt de folos.

Un nor a venit, a ascuns soarele şi s-a fãcut întuneric. Aşa pentru un singur gînd de mîndrie, sufletul pierde harul şi îl acoperã întunericul. Dar, de asemenea, şi numai pentru un singur gînd de smerenie harul se întoarce. Am observat aceasta la mine însumi.

Sã ştii cã dacã mintea ta înclinã sã observe pe oameni pentru a vedea cum trãiesc, e un semn de mîndrie.

Ia seama la tine însuţi. Cerceteazã-te şi vei vedea aceasta: îndatã ce sufletul se înalţã deasupra fratelui sãu, de îndatã apare un gînd rãu ce nu place lui Dumnezeu şi atunci sufletul trebuie sã se smereascã. Dacã nu se smereşte atunci se iveşte o ispitã slabã. Dacã iarãşi nu se smereşte, începe atacul necurãţiei. Şi dacã tot nu se smereşte, cade într-un pãcat mic. Şi dacã nici atunci nu se smereşte, va începe un pãcat mare. Şi astfel va continua sã pãcãtuiascã pînã ce se va fi smerit. Dar îndatã ce sufletul se va pocãi, Domnul cel îndurat îi va da pace şi zdrobire (de inimã); atunci tot rãul va trece şi toate gîndurile se vor depãrta. Pãzeşte însã şi pe mai departe smerenia din toate puterile tale, cãci dacã nu, vei cãdea din nou în pãcat.

Cînd Domnul vede cã sufletul nu s-a întãrit încã în smerenie, îi retrage harul. Dar nu-ţi pierde curajul pentru aceasta: harul este în tine dar ascuns. Obişnuieşte-te sã tai gîndurile de îndatã ce ele se ivesc. Dacã uiţi şi nu le respingi de îndatã atunci fã pocãinţã. Sileşte-te ca aceasta sã devinã o obişnuinţã. Sufletul are obişnuinţi; va lucra apoi întreaga viaţã în felul în care s-a obişnuit.

Un om bun are gînduri bune, un om rãu are gînduri rele. Dar fiecare trebuie sã înveţe sã lupte împotriva gîndurilor şi sã le schimbe pe cele rele în bune. Acesta este semnul unui suflet încercat (experimentat).

Vei întreba, poate, cum se face aceasta.

În chipul urmãtor: aşa cum omul viu simte dacã e frig sau caldurã, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţã pe Duhul Sfint înţelege cînd în sufletul lui este prezent harul şi cînd se apropie duhurile rele.

Domnul dã sufletului darul deosebirii duhurilor ca el sã recunoascã venirea Lui, sã-L iubeascã şi sã facã voia Lui. În acelaşi fel, sufletul va recunoaşte şi gîndurile care vin de la vrãjmaşul nu dupã înfãţişarea lor (exterioarã), ci dupã înrîurirea asupra sufletului.

Acestã cunoştinţã se cîştigã prin experienţã. Dar vrãjmaşii amãgesc şi înşalã uşor pe cel ce n-are experienţã.

Vrãjmaşii au cãzut din mîndrie şi, ca sã ne atragã la ei, ne aduc laude. Dacã sufletul primeşte aceste laude, harul îl pãrãseşte atîta vreme pînã cînd se va smeri. Şi astfel toatã viaţa sa învaţã omul smerenia lui Hristos. Cîtã vreme nu o va fi învãţat, gîndurile nu vor lãsa sufletul în pace şi el nu se va putea ruga cu mintea curatã.

Cel ce nãzuieşte spre rugãciunea curatã nu trebuie sã se intereseze de ştirile din ziare, nu trebuie sã citeascã cãrţi rele nici, împins de curiozitate, sã caute sã ştie ceva despre viaţa altora. Toate acestea vîrã în minte gînduri necurate, iar cînd omul încearcã sã le analizeze, ele devin din ce în ce mai complexe şi obosesc sufletul lui.

Cînd sufletul învaţã iubirea de la Domnul, îi este milã de întreaga lume, de întreaga zidire a lui Dumnezeu, se roagã ca toţi oamenii sã se pocãiascã şi sã primeascã harul Duhului Sfînt. Dar dacã sufletul pierde harul, iubirea îl pãrãseşte cãci, lipsit de har, el nu poate iubi pe vrãjmaşii lui, şi atunci gînduri rele se ivesc din inimã dupã cum zice Domnul (Matei 15, 19).

Cît sunt de slab! Scriu puţin şi sunt deja istovit şi trupul meu cautã odihna. Şi Domnul a cunoscut pe pãmînt, în trupul Lui, slãbiciunea omeneascã şi osteneala. În timpul furtunii El dormea în corabie, dar cînd ucenicii L-au trezit, a poruncit mãrii şi vîntului sã se potoleascã şi s-a fãcut linişte mare. (Matei 8, 24-26).

Tot aşa o mare pace se naşte în sufletul nostru cînd chemãm Sfîntul Nume al Domnului.

O, Doamne, fã-ne sã Te lãudãm pînã la cea din urmã suflare.

……………………………

(Cuv. Siluan Athonitul – Între iadul deznãdejdii şi iadul smereniei; pg.200; Ed. Deisis 1994)

 

Prihanind pe altii ne pagubim

din:  http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/3091-oglinda-duhovniceasca—vol.-1-nicodim-mandita,-protos..html

Noi si fratii nostri, doua icoane suntem, fii creati dupa Chipul si Asemanarea lui Dumnezeu. Deci, in orice vreme va lua omul aminte de sine si se va prihani, se afla fratele lui cinstit inaintea sa, iar cind lui i se pare ca el este mai bun, atunci afla pe fratele sau rau si uricios inaintea sa. Cei ce iau aminte de sinesi, neprihanind pe altii, maninca din Pomul Vietii, si vietuiesc in Hristos Dumnezeu;

iar cei ce iubesc iscodirea, cercarea greselilor altora si osindirea lor, maninca din Pomul cunostintei binelui si raului, cad in pedeapsa mortii indoite si devin antihristi.

(…)

“Amin, amin graiesc voua; ca vine ceasul si acum este, cind mortii (pacatosii sinucisi sufleteste) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care vor auzi vor invia… Cel ce asculta cuvintele Mele si crede celui ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni; ci s-a mutat din moarte in viata… Fericiti cei ce asculta Cuvintul lui Dumnezeu si-l pazesc pe dinsul… (Ioan, 5, 25,24, Lc 11,28)

Este cineva prabusit in prapastiile deznadajduirii? Cine poate sa-l ridice si sa-l salveze? Cuvintul lui Dumnezeu. Este cineva mort in paginatate sau in pacate? Cine poate sa-l invieze? Cuvintul lui Dumnezeu, care este izvoritor de viata. E cineva ratacit in intunericul eresurilor sau in caile stricaciunii sufletesti, in viata stricata, in vicii? Cine poate sa-l lumineze sau sa-l intoarca la calea mintuirii? Cuvintul lui Dumnezeu care e lumina si adevar.

E cineva bolnav la suflet? Cine poate sa-l mai tamaduiasca? Cuvintul lui Dumnezeu. Este cineva impietrit la inima? Cine poate sa-l inmoaie? Cuvintul lui Dumnezeu. E cineva pacatos, indaratnic, nepocait? Cine mai poate a-l trage la pocainta si la mintuire? Cuvintul lui Dumnezeu.

“Cuvintele pe care le graiesc Eu – zice Mintuitorul – Duh sunt si viata sunt…” Cuvintul lui Dumnezeu e viu si lucrator.

Rabdarea

din:  http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/1916-rabdarea.-talcuire-la-rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-serafim-alexiev,-arhim..html

Aici trebuie spus ca unii dintre crestini dovedesc o astfel de rabdare, care este mai degraba pacat decit virtute. Aceasta este “rabdarea” acelora care, ofensati, nu intorc, intr-adevar, ofensa, insa tac plini de indirjire si, posomoriti, privesc intr-o parte, simtindu-se adinc jigniti si, chiar de nu se razbuna, nici nu doresc sa ierte.

Rabdarea bineplacuta lui Dumnezeu se cunoaste dupa roadele ei, care sunt: pacea sufleteasca, rugaciuneda pentru vrajmasi, invinovatirea de sine, smerenia, iertarea desavirsita, blindetea si dragostea.

(…)  Cind cineva te cleveteste ori te jigneste cu ceva fara sa ai vreo vina, aceasta inseamna ca te loveste peste obrazul drept. Atunci nu cirti, ci suporta lovitura cu rabdare, ca prin aceasta sa intorci si obrazul sting, adica sa-ti aduci aminte de faptele tale nedrepte. (Iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i sip e celalat)

(…)  Ca sa ne invatam intru rabdare, trebuie sa ne dezvatam de tot confortul de prisos si de placerile proprii.

(…)  mult mai usoara este suportarea necazurilor cu rabdare, daca spunem: “Doamne, fie sfinta Ta voie!” Si Dumnezeu va intoarce raul in bine. Dar este oare posibil ca El sa poata sa ne cufunde in amare necazuri fara sa aibe cele mai bune intentii pentru noi ?!

Da-Mi pacatele tale!

Din: “Leacul uitat – Sfinta taina a spovedaniei” de Arh. Serafim Alexiev

http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/103-leacul-uitat-serafim-alexiev,-arhim..html

 

Se spune ca fericitul Ieronim, pe cind traia in Palestina si se nevoia la pestera de la Bethleem, unde s-a nascut Mintuitorul nostru, a avut de Craciun o vedere minunata. I s-a aratat Domnul Iisus Hristos ca un prunc si l-a intrebat: ”Ieronime, acum cind toti Imi daruiesc cite ceva, tu ce-Mi vei darui?” “Virtutea si rugaciunile mele”, i-a raspuns fericitul Ieronim. “E foarte bine, dar altceva Imi mai daruiesti?” “Inima mea, sufletul meu si chiar pe mine insumi!” “Si aceasta o primesc, dar Eu doresc si altceva de la tine!” “Ce altceva as putea sa-Ti dau, Doamne?”, a intrebat nedumerit, iubitorul de Hristos. “Daruieste-Mi pacatele tale!”. Fericitul Ieronim, cu inima infrinta, a inceput sa plinga. El a intrebat printre lacrimi: “Si la ce-Ti trebuie, Doamne, pacatele mele?” “Vreau sa le iau asupra Mea!”

Ati auzit? “Da-Mi pacatele tale!” Iisus Hristos doreste pacatele noastre. Sa I le dam in Sfinta Taina a Spovedaniei si El ni le va ierta!

 

Sensibilitatea

Sensibilitatea sa fie in sine un lucru rau sau bun?

.

Poate sa fie un ceva bun, daca n-am impleti-o cu partile rele din noi, ajungind sa devina o sensibilitate bolnavicioasa.

In sine e buna, caci te ajuta sa percepi lumea in delicatetea si frumusetea ei, te poate face sa “vibrezi” cu cel de linga tine, fie in bucuria sau in pacea sau implinirea sufleteasca a lui, fie in nevoie sa ii simti lipsa si durerea si tinguirea sufletului, nevoia de un ajutor, de un cuvint bun, de o alinare, sau de ceva, de un context ce poate ajuta acea persoana tinind cont de nevoile sau de sensibilitatea ei.

.

Se zice (tot in Acatist de multumire, Slava lui Dumenzeu pentru toate): “Slava Tie, Celui ce ne-ai trimis nereusite si scarbe , ca sa ne intoarcem ochii spre suferinta celorlalti;”

Cei cu oarecare sensibilitate, pot percepe, pot “vibra” la sufetinta apropelui, si sa-i fim balsam fara sa fi trecut prin acele suferinte si scirbe, dar vazindu-le la acela le primim si le suferim ca ale noastre; si nu sa devenim cutit care sa injunghie pe omul care deja e cazut in nevoie si durere.

Dar tot asa conteaza pentru oricine si experienta, nevoile, durerile, scirbele prin care sa fi trecut, te face mai intelegator si mai vazator si mai ajutator pentru cel de linga tine, care-l vezi sa treaca prin ceva semanator, cele prin care ai trecut te intaresc dar si te sensibilizeaza pentru cel de linga tine.

.

Insa, desi in sine e buna, sensibilitatea poate deveni bolnavicioasa si in loc de deschiderea ochilor, iti poate aduce durere si inversunare si poate deveni, chiar o boala care se va hrani pe sine insasi.

Si cum poate deveni ceva ce in sine e bun in ceva vatamator? Prin reaua amestecare cu cele vatamatoare: cu mindria in principal, cu multa iubire de sine, si chiar cu rautatea.

Caci atunci cind ceva e rau, e putred in sineti, orice ce ti se ofera chiar de ar fi bun dar care nu e in contexul “bunei tale judecati” tot ca vatamare si ca un rau il percepi, ca doar asta cunosti.

Sensibilitatea intinata, devenita bolnavicioasa, va ajunge sa te pagubeasca si de cele bune ce iti poate aduce, si sa te inaclaiasca fara de iesire, hranindu-se pe sinesi in boala ei.

Faptele, sau actiunile celorlalti, sau incercarile le vei percepe mai tare, mai dur, ajungind sa te inraiasca, sa iti invirtoseze inima la tot ce e in jur, sa te orbeasca la orice frumusete sau bine sau bunavoie, asta cu ajutorul acelei sensibilitati bolnavicioase.

…

Se zice ca timpul ajuta la vindecare de boli, dar nu in acest caz, timpul va agrava sensibilitatea bolnavicioasa, iar de nu se va trata, va ajunge sa te distruga;

dar nu ea trebuie tratata, in sine fiind buna, ci cele care au intinat-o, alde mindrie, si prea mare iubire de sine.

Si timpul ajuta, daca in acel timp facem ceva nu spre cresterea invirtosarii si a rautatii ci spre smerire, spre impacare; – in timpul ispitei zii si tu: Doamne, iarta-ma, si rugaciunea inimii, si atunci timpul va fi folositor spre tamaduirea sufletului in acea ispita.

.

Iar in momentul in care rezulta invirtosarea inimii si judecarea celuilalt care poate ti-a gresit sau nu, cind rezulta tulburare si boala sufleteasca, atunci e semn de sensibilitate bolnavicioasa, care nu trebuie ea extirpata, ci cele ce au intinat-o, in special mindria.

…

Sensibilitatea poate fi lucratoare spre a da in exterior celor de linga tine pe care ii vezi in nevoie, primind si tu alinare si bucurie in sineti, dar poate fi lucratoare si in interior, atunci cind tu primesti cele indreptate spre tine (ispite, incercari, scirbe) dar le primesti cu gind bun, si iesi din lupta lor cu gindul bun, spre zidire, sau le primesti spre smerire si imbunare.

.

Caci cele bune va sa le primim spre smerire, caci ce e sa fi facut ceva asa bun ca sa primesti cuvintul bun sau binecuvintarea aceea

Iar cele rele sau de le-am, vazut ca vatamatoare, ca ispite, sa le primim cu gindul bun, tinind inainte gindul ca toti suntem copii, iar Dumnezeu ne e tuturor Tatal care da copiilor Sai tot ce e bun, si sa le primim cu multumire si cu gind bun. Asta e sensibilitatea lucratoare in interior.

.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa primim gindul cel bun in scirbe si incercari, si sa ne mai domolim vatamatoarea mindrie

Schimbarea la fata

Toate ale vietii viitoare vor fi ziuã, strãlucire si luminã. Ziua aceea e cu atât mai strãlucitã ca cea de aici, cu cât aceasta e mai luminoasã ca o candelã. Atunci nu va mai fi noapte, nici searã niciodatã, ci o altfel de stare, pe care numai cei ce se învrednicesc de ea o vor cunoaste. Iar ceea ce va întrece toate acestea va fi bucuria de a petrece neântrerupt cu Domnul, împreunã cu puterile de sus. Cã aceste cuvinte nu sunt podoabã goalã, sã mergem cu gândul pe munte, unde s-a schimbat Hristos la fatã, sã-L vedem luminând cum a luminat desi atunci nu ne-a arãtat toatã strãlucirea veacului viitor.

(Sf. Ioan Gura de Aur –  P.G. 47, 291)