Rinduiala lui Dumnezeu e mai mare decit rinduiala oamenilor

Rinduiala lui Dumnezeu e mai mare decit rinduiala oamenilor. Nu va mai tulburati in zadar, lasati-le in rinduiala lui Dumnezeu. Nu va mai tulburati mai mult decit puteti duce, ostenindu-va mintea in noptile de lacrimi si fara de somn, lasati-va grija in grija lui Dumnezeu. Nu va mai luptati mai mult decit puteti duce, zicind ca le duceti voi pe toate si le rezolvati, sau nu le rezolvati si nu gasiti scapare si atunci va deznadajduiti, uitind complet de Dumnezeu. Nu puteti voi privi cele nepatrunse, si intelepciunea si rinduiala lui Dumnezeu, nu le puteti voi sti, si nu le puteti cuprinde, lasati-va in grija lui Dumnezeu, odihniti-va greutatile si tulburarile si credeti lui Dumnezeu, si lasati-va in voia Lui, si in rinduiala Lui de Tata pentru voi si pentru toti.

Sa nu ne purtam plinul secatuit

Cum e un plin, care are menirea sa fie plin, dar noi il purtam gol, si secatuit?

Cum e un plin, care poate cuprinde totul, fara limite, dar noi il limitam la cele ale doririi materiale?

Cum sa umplem noi acel plin, ca sa fie plin? Caci orice e mai putin decit desavirsit plin, e nitica chinuire, e nitica tulburare, si nu e linistire si pace?

Spune Sf Apostol Pavel, si Sfintul Duh salasluit in el: „Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi.” (1Tesaloniceni5,16-18)

Sufletul, cel care se cere a se purta plin, e chipul lui Dumnezeu, e scinteia dumnezeirii ce o purtam cu noi, plinirea lui e scopul lui, iubirea de Dumnezeu, si de aproapele, desavirsirea lui e implinirea cuvintelor Domnului,

Cresterea lui se face intru cele usoare, caci un suflet usor, usor se ridica in rugaciune, in unirea lui cu iubirea lui Dumnezeu, caci mai usor e sa iubesti decit sa urasti, mai usor e sa ierti decit sa te incrincenezi, mai usor de purtat sunt cele de bucurie, de iubire, de milostivire, decit cele care l-ar ingreuna si l-ar inmocirli.

Sufletul se zideste pe cele usoare, si din el rezulta puterea ta, caci taria unui om e duhul, peste toate poate trece un om cu suflet in care domneste pacea, iubirea, rasuna bucuria, rugaciunea si milostivirea.

„Nu sunt cumplite viforele pentru acela in al carui suflet straluceste faclia focului Tau. Imprejur – vreme rea si intuneric, groaza si urlet de vijelie; iar in sufletul lui pace si lumina: acolo e Hristos ! Si inima canta: Aliluia!”

Domnul ne invata sa le alegem pe cele usoare, dar ne cheama la El, daca le avem pe cele grele, covirsitoare, caci ne duce El cu greutatile noastre si ne aflam odihna si bucurie

„Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi.
Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre.
Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara.” (Matei 11,28-30)

Toate pentru a ne faca calea usoara, toate pentru a ajunge la plinatatea sufletului si a nu purta povara greutatilor

„Iar Eu zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc,” (Matei 5,44)

Iubirea e desavirsirea fara de limite, acel nelimitat care poate fi gazduit in sufletul nostru, iubirea de Dumnezeu, de aproapele, de vrajmasi, ne dau plinirea de care sufletul are nevoie pentru a nu-l purta gol si suferind.

Doamne, prin marea Ta iubire de oameni, da-ne si noua sa ne facem urmasi iubirii Tale, ajuta-ne sa plinim poruncile Tale, ca saraci suntem in daruri si bunatati, dar Tu, Doamne, poti face sa rasara iubirea si blindetea si milostivirea si ascultarea, chiar si in sufletele secatuite. Ajuta-ne, Doamne, dupa marea Ta iubire de oameni.

Iubirea vrajmasilor

Ce porti sa faci cu vrajmasii tai?
- Raspunsul cel mai simplu, rostit fara de gindire e sa te razbuni pe ei, pe ce ti-au facut. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Gresit insa. Caci astfel ne-am cazut din legea iubirii, in legea talionului, ne-am decazut pe noi, ne-am facut mai rai decit cei fara de minte, mai rai decit cei necredinciosi, mai rai decit cei ce nu au primit invatatura legii iubirii, caci noi am primit invatatura si Cuvintul lui Dumnezeu, si am ales sa cadem din legamintul lui Dumnezeu, am ales sa cadem din legea iubirii in legea veche.
Cind Sfintii Apostoli au vrut sa razbune comportanemtul unei cetati care nu i-au primit, zicind ca sa se roage ca sa coboare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut si Ilie,  ca pedeapsa, ce le-a spus Domnul:  “Nu stiti, oare, fiii carui duh sunteti? Caci Fiul Omului n-a venit ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca.” (Luca 9,54-55)
Vrei razbunare, si vrei sa le faci rau si tu? Al cui urmator esti, al lui Dumnezeu, sau al celui rau?

Cei tari in credinta, care Il au pe Dumnezeu Tata cu adevarat, si Ii urmeaza Cuvintul si calea in adevar si dreptate – caci adevarata dreptate e iubirea – , acestia primesc pe oricine de pe cale ca fiind frate, un copil al lui Dumnezeu, neuitindu-se la fapta ce le-ar fi vatamatoare, ci cu iubire de frate, si cu credinta puternica in bunatatea, dreptatea si iubirea lui Dumnezeu, accepta, iarta si iubesc pe vrajmasi.
Cei slabi in credinta, cu credinta schiopatind, cind dau de vrajmasi care le involbureaza viata devin ca cei necredinciosi, ca cei care nu Il au pe Dumnezeu Tata adevarat, in simtirea lor. Indoielnici in credinta in Dumnezeu, uitind de noul legamint – al iubirii – cu mintea involburata ei cad, cad in legea veche a talionului, vrind sa-si razbune suferinta pricinuita de vrajmasi. Ajung de se fac partasi cu cei necredinciosi, caci singuri s-au departat din a fi fiii lui Dumnezeu, calcind porunca iubirii.

- Sa zicem ca nu te razbuni, dar zici ca ii urasti si ca nu uiti.
Omul e lasat cu liberul arbitru, e cel mai mare cistig posibil, poti alege orice vrei, nimic nu te forteaza sa faci ceva, poate doar constiinta, gardianul tau, te tine sa nu faci ceva rau. Poti alege sa-l urasti si sa nu uiti ce ti-a facut, sau poti alege sa nu-l urasti.
“Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi folosesc. Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate zidesc.“ (1 Corinteni 10,23)
Poti alege orice, caci ai liberul arbitru, dar alege cele care ti-ar fi spre zidire, nu spre prabusirea puterilor din tine.
Daca alegi sa-l urasti pe vrajmasul tau, e rau pentru tine, e chinuirea ta, te tulbura, te macina, nu te lasa sa te linistesti, sa ai pace, te framinta in visele tale, clipele tale de liniste ti le destrama. E rau pentru tine prin alegerea ta, aceea ca sa urasti si sa nu ierti.
Mai apoi insa, cum te poti ruga in adevar, zicind Tatal nostru…, cum mai poti zice: Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri.
Zici ca nu le poti uita fapta. Dar avem pe linga miracolul timpului, caci timpul vindeca prin uitare, mai avem si Cuvintul de la Dumnezeu. Nu poti uita, atunci stinge focul ce te arde si te tulbura cu bine si milostivire si iubire.
“Iar voua celor ce ascultati va spun: Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi;
Binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri.” (Luca 6,27-28)

- sa ii ocolesti, sa nu-i mai vezi in cale, sa ii ignori, sa zici ca nu mai exista
Cel putin nu e razbunare, si nu e ura, dar nici iubire nu e. Ti i-ai sters din minte, sau nu vrei sa-i vezi, eviti sa mergi unde ar merge ei, iar daca apar, parca iti sunt un ghimpe.
Nu e nici varianta asta buna pentu tine. Ce faci, eviti sa te mai duci in anumite locuri, te feresti, eviti lumea, zici ca nu mai exista acele persoane. Dar ele exista, si sunt si ei copiii ai lui Dumnezeu, indiferent de ce ispitire au avut de trecut si nu au trecut-o bine si s-au facut vrajmasi ai tai.
Ramai cu un gol in suflet, cu un gol care se umple de amaraciune, indiferent ca ii eviti, sau te feresti sa-i vezi, golul ala este, si este pentru a primi amaraciune. Nici asa nu plinim legea si cuvintul lui Dumnezeu, nici asa nu ne putem numi fii si urmatori ai Cuvintului lui Dumnezeu.

- sa ii accepti
Sa zicem ca nu ii eviti, si le accepti prezenta, cu indiferenta, fara sa te afecteze nici in bine nici in rau, ii accepti. E oarecum mai bine, dar tot simti un gol in suflet, caci ti-e sufletul ca un vas neumplut si care doreste sa fie plin, poate merge si asa, un timp, dar sufletul va suferi, e ca un plin care nu s-a ajuns sa fie plin.

- sa ai bunavointa catre ei
E mai buna abordarea, dar nu e plinirea legii. Bunavointa poti avea, dar daca nu e implinita prin iubire, e fortata; e mai bine pentru tine, dar nu e naturala, nu e usoara, daca nu e izvorita din iubire.
“Deci, daca vrajmasul tau este flamand, da-i de mancare; daca ii este sete, da-i sa bea, caci, facand acestea, vei gramadi carbuni de foc pe capul lui.
Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele.” (Romani 12, 20-21)

- sa te rogi pentru ei, ca fie luminati si indreptati de Domnul, sa fie biruitori in ispite si sa nu mai fie de joc celui rau

Greu nu e sa te rogi pentru ei, si sa le ierti lor, dar si tie, ca poate le-ai fost ispita lor cumva, greu nu e sa zici: Doamne, intoarce-i la bunatate si la rugaciune pe toti vrajmasii mei. Greu nu e sa ierti, daca vrei sa poti sa te rogi in adevar, ca sa poti zice curat Tatal nostru…, si ca sa se risipeasca greutatile care ti le-au pricinuit. Greu nu este sa ierti, ci greu este sa duci cu tine ura, rautatea, razbunarea, astea sunt cele grele si covirsitoare si impovaratoare pentru suflet. Este usor sa ierti si sa uiti de parca nu ar fi fost, si sa nu le aduci nici lor aminte, nici tie, caci greu pentru tine e sa fi biruit din timp in timp de rele aduceri aminte. Iarta-i, uita-le faptele cele rele si nu le pomeni, caci ale celui rau au fost, roaga-te pentru ei cu dinadinsul pentru a se ostoi asprimea aschiei ramasa in suflet, ajuta-i, fi milostiv lor, si du la plinatatea faptele tale, aducindu-ne aminte de poruncile Domnului:

“Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi;
Binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri.” (Luca 6,27-28)

- sa ii iubesti
Porunca Domnului, plinirea legii, caci plinirea dreptatii se desavirseste prin iubire.
“Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti.” (Luca 10, 27);  “Iubiti pe vrajmasii vostri”
Ce e mai usor, aceea sa alegi. Iubirea e usoara, e linistitoare, e bucurie, e plin, e rugaciune cu bucurie, e bunavointa, e rabdare, e chipul lui Dumnezeu in om.

“Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
Dragostea nu cade niciodata.” (1 Corinteni 13, 4-8)

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastra

In toate vrem sa facem voia noastra. Zicem: acum nu e timpul socotit de noi ca trebuie sa ne facem un rost, o casa, o cariera, sau zicem apoi: acum e timpul si acum vreau, dar poate fusese timpul de la Dumnezeu si noi am pazit sa nu fie, caci nu era sa fie atunci precum voia noastra.

Sau e de consideram ca a venit timpul voirii noastre, si luptam, ne chinuim sa implinim voia noastra, asa cum o vedem noi, dar nici ca ne-am pleca voii lui Dumnezeu.

Cum sa ne plecam vointa noastra, cind nu avem credinta, cind nu-L avem pe Dumnezeu – Tata al nostru, si singuri ne dezmostenim, si ne consideram vitregi, prin neplecarea noastra, prin ne-urmarea Cuvintului lui Dumnezeu.

Poruncile lui Dumnezeu sunt luate in uitare, sa nu ucizi, sa nu desfrinezi, sa iubesti pe tatal tau, pe mama ta, dar mai presus sa-L iubesti pe Dumnezeu, sa ai iubire, pace, blindete, bunatate, milostivire, sa nu ucizi copii si sa-i lasi asa cum a rinduit Domnul.

Tulburare mare atunci cind voia noastra nu se face asa precum vrem noi, caci si noi la rindu-ne am ignorat voia si cuvintul lui Dumnezeu, caci singuri ne-am facut din fii in ne-fii prin neascultare, tulburare mare.

Citi oare nu ne-am luptat, nu ne-am tot chinuit sa se faca dupa voia noastra, neluind aminte la voia lui Dumnezeu cu noi. Citi oare nu ne-am chinuit prin neplecarea noastra, in nemultumiri si incrincenari si nu ne-am oprit deloc a ne linisti prin a ne lasa in voia lui Dumnezeu.

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastra.

Gindul bun – mila lui Dumnezeu

Ne framintam, ne luptam cu gindurile, ne luptam cu noi, ne luptam cu lumea.

Gindurile, ale noastre doar, dar tot pe noi ne lupta, pina le domolim, ne framintam si ne chinuim.

Ne luptam cu noi, tot din ale noastre, cu greutatile noastre, cu ispitele noastre, si pina nu ne linistim, ne chinuim.

Ne luptam cu lumea, caci incercam sa o facem si sa le facem dupa cum am vrea noi, si asa fiecare, si asa lupta intre vointe, duritati, iar voia lui Dumnezeu care ne-ar linisti nu o mai consideram  pentru a ne pleca ei.

Ne luptam cu ale noastre ginduri, cu neintelegerile noastre, cu vointa noastra neimplinita, cu incrincenarile noastre, ne tot luptam.

Dar ispitirea de neliniste din partea gindurilor, tulburarea lor dispare odata cu venirea gindului bun care le aseaza si linisteste furtuna din minte si suflet. Gindul bun e ca un dar, e mila lui Dumnezeu care a cercetat sufletul, si curata locul luptei si lasa in loc linistire, si bucurie, si multumire.

E  o schimbare desavirsita, ne faceam in minte ginduri, scenarii, lupte cu gindurile, judecati, osindiri, ispita din launtrul nostru, dar la venirea gindului bun talazurile se linistesc.

Depinde de asezarea sufletului, depinde de cit de tare e ispita, gindul bun poate veni indata, dar in cazul in care ispita continua si ne inclesteaza sufletul in incrincenare si mintea, si nu gasim limanul gindului bun, oricit am plinge, oricit ne-am ruga noi, sa nu pregetam sa mergem sa cerem ajutor de la duhovnic, sa lupte cu noi pentru iesirea la liman.

Gindul bun cind vine lasa loc curat, lasa liniste si bucurie, ce era inainte invirtosare devine multumire, iar schimbarea simtita o recunoastem cu fiinta ca e din mila Domnului catre noi, caci ne-am luptat si noi dar scaparea si limanul linistii ca dar de la Domnul este.

Darul tau, in numele Domnului

Da celui ce nu are si inmultesti, da celui ce are si ajungi de risipesti. Dreptate este, dar nu in adevar.

De nu te apuci sa il cauti tu pe cel ce nu are, macar ia aminte cind iti rasare in cale, si da-i ce tie iti prisoseste, iar lui ii lipseste, caci pe tine prisosul te ingreuiaza si nu te multumeste, iar celui ce ii lipseste, darul tau face de plineste intru bucurie locul lipsei lui.

Iar de ajungi de dai celui ce are sau primeste multe, risipa este, caci cel ce a primit nici nu va lua in seama si va uita si de darul tau si de daruitor, iar cel ce da ajunge de risipeste, caci nici cel ce a primit nu se bucura, si nici el nu va apuca sa se bucure de roadele lui.

Sa cautam pe cel ce nu are si sa plinim lipsa lui, si o farima de bucurie de ii vom aduce cu multumire se va unge inima noastra.

Dar fapta in adevar se desavirseste daca se face in numele Domnului. De dam ceva, sa dam in numele Domnului, caci astfel risipa nu mai este, ci iubire facuta aproapelui in numele lui Dumnezeu.

Iar daca intre oameni uitate sunt ale noastre daruri, sa nu inneguram gindul zicind ca risipire este, caci in fata lui Dumnezeu este adunare, de toate daruri, milostenii, ginduri, fapte de bunatate.

Preasfinta Fecioara de Dumnezeu nascatoare, ceea ce ai nascut pe Facatorul de bine, Care este pricina bunatatilor, bucuria facerii de bine izvaraste-o tuturor, spre pacea si bucuria sufletelor noastre si a noastra mintuire. Amin.

Iubirea e dreptatea lui Dumnezeu

Cine sa nu stie, sau sa fi auzit de pilda intoarcerii fiului risipitor.

“Si a zis: Un om avea doi fii.
Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea.
Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari.
Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.
Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.
Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea.
Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!
Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta;
Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.
Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.
Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui;
Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim;
Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.
Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri.
Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea.
Iar ea i-a raspuns: Fratele tau a venit, si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.
Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga.
Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei.
Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.
Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.”

(Luca 15, 11-32)

Odata fuseram, poate, si noi fiul risipitor, sau poate de mai multe ori, si chiar de nu stiam de pilda mai sus amintita, ne-am indreptat spre Dumnezeu ca la ultimul acoperamint si ajutor si scapare.

Suntem si noi fiul risipitor cind risipim in van, fara adevarat folos cuvinte, sau timp, sau din darurile – talantii – care ii avem si i-am primit, cind risipim noi darul lui Dumnezeu dat noua, si cind ne aratam nemultumitori cu ce avem, aceea tot risipa este, si dupa ce risipim si pierdem ce avem, ne intoarcem umiliti, si Domnul ne primeste iara ca fii ai Lui.

Sa nu ne indoim de marea iubire a Domnului, care ar lasa cele 99 de oi cuminti, si s-ar duce sa o caute si sa o gaseasca pe cea pierduta, si la gasire s-ar bucura si ar salta de bucurie si ingerii din cer. Sa nu ne indoim de iubirea Domnului, dar sa nu ispitim noi pentru aflarea ei.

Sa  privim pilda intoarcerii fiului risipitor si din prisma fiului ce a ramas linga tatal si a trudit alaturea.

Se intrevad 2 dreptati, a fiului cel mare si a tatalui, dintre care cea adevarata e cea care e facuta cu iubire.

Fiul cel mare a ramas, si a lucrat linga tatal sau, a dus ziua, greutatea zilei, insa posibil sa-i fi scapat ceva: multumirea; orice truda, orice jertfa, daca nu e facuta din inima, cu drag, cu multumire, si inchinata Domnului, lasa portita de uriciuni, caci nu e desavirsita.

Dar sa ne gindim la fiul cel mare, la ce simtea el, simtea ca el nu a adus asa bucurie mare, asa fericire tatalui sau, in tot decursul zilelor precum a adus fiul cel mic intors din ratacire si din risipire.

Fiul cel mic s-a intors, smerit, dorind sa fie macar precum argatii de la curtea tatalui sau, ca ar fi dus-o mai bine decit printre straini, in ratacirea si risipirea lui. Tatal l-a primit cu bucurie, a taiat vitelul cel gras, s-a veselit tare, fiul cel mare s-a tulburat insa, el nu a adus asa bucurie tatalui sau, ca sa il faca sa ii dea si lui spre veselire un ied macar.

Firesc e pentru oricine sa se bucure de venirea cuiva pe care poate il credea pierdut, poate il credea mort, pe care nu l-a vazut de mult si dupa care plingea inima, bucuria mare a tatalui e fireasca, e in dreptatea lui sa se bucure. S-apoi si ingerii, si cerurile se bucura cind se intoarce un pacatos, cind un risipitor al darurilor ajunge si isi apropie inapoi adevaratele valori si de pe linga cale se intoarce pe cale.

Si fiul cel mare insa are dreptatea lui, el simte ca nu a produs asa bucurie mare tatalui, caci de obicei cel pe care il vezi mereu cu care te obisnuiesti sa-l vezi, nu te bucura asa de tare precum cineva pe care nu l-ai vazut de mult, si fiul cel mare era in dreptatea lui, dar dreptatea lui l-a tulburat si l-a suparat.

Doua dreptati omenesti, care sa fie cea adevarata, cea facuta cu dragoste, cu fringere de inima din dragoste si nu dreptatea care aduce suparare si tulburare, caci asta nu e dreptatea lui Dumnezeu.

Poate ne-am aflat si in postura fiului risipitor, poate mai des ne-am aflat in aceasta, si prin risipa noastra, si prin nemultumirea noastra, si am primit in uimire dragostea Domnului care nu ne-a lasat si ne-a primit, si ne-a pazit chiar in ratacirea noastra.

Poate ne-am aflat si in postura fiului cel mare ramas linga tatal sa lucreze de zi cu zi, si am vazut ca nu aducem asa bucurie mare precum cineva venit mai rar. Insa aici in aceasta ipostaza lipseste multumirea. Caci fuseram cu tatal tot timpul, ne-am bucurat de prezenta, de binecuvintarea, de cuvintele, de caldura si ajutorul lui, si le-am luat de-a gata, si am uitat sa multumim. Le-am dus poate cu rivna, dar fara multumire. Iar lipsa multumirii, tot nemultumire este, tot risipa este.

Fiul cel mare, risipea si el, caci nu multumea cu bucurie de faptul ca se afla linga tatal, risipea prin nemultumire.

Dreptatea oamenilor devine dreptate adevarata daca e facuta cu iubire, legea noua, legea iubirii mai mare s-a dovedit sa fie decit vechea lege a talionului, caci plinirea dreptatii se adevereste prin iubire.

Domnul sa ne caute si pe noi, oi ratacite in nemultumirea noastra, si sa ne aduca inapoi pe calea iubirii, spre mintuirea sufletelor noastre si spre slava lui Dumnezeu.

Simplitatea ca bucurie

Bucuria simplitatii

Ce e simplu e si usor, usor de facut, usor de purtat, fara sa te macine, sau sa ajungi sa iti jertfesti timpul, sau sa te chinui inutil.

Cind e sa ne vedem ca suntem mult prea imbroboditi, inlantuiti de probleme, necazuri, de multe ce avem sa dam noi raspuns sau raspundere, cind e sa ne vedem chinuiti de asupreala vremurilor, sa mergem pe calea simplificari.

Era o vorba ce zicea, ca celui ce a postit, nu-i trebuie mincaruri fantezi si mult pregatite cu arome, ca se multumeste si cu ceva simplu, cu un ou, o brinza si o bucata de carne, si astea ajung de il bucura tare, si ii ofera o mai mare satisfactie decit celui ce nu a postit iar la dezlegare asteapta mincaruri bine asezonate si indelung pregatite.

Bucuria lucrurilor simple

Cind ne vedem rapiti si dusi de tavalugul vremurilor, si raspinditi in mii de ginduri si probleme, sa nu ne lasam dusi in acea vijelie, ci sa le primim si sa le privim cu rabdare, incercind sa aflam calea simplitatii spre rezolvare, decojind problemele, inlaturind straturi, straturi din problema sau situatie, pentru a ajunge la simplificarea ei, la simplitate, la ceva usor de purtat, si fara tulburare. Reducerea la simplitate.

Ce e simplu iti da bucurie

Adevarul e simplu, minciuna e intortochiata, ingreuiaza, si iti chinuie mintea si pacea ta se tulbura.

Impacarea din inima si iubirea de vrajmasi e simpla, nu doare, nu chinuie, trebuie nitica vointa de a urma cuvintul Domnului (macar cuvintul Parintelui duhovnic, cind iti aduce aminte de iubirea de vrajmasi), ura, minia, scirbirea de persoane care le consideri vrajmasi e chinuire, e tulburare, e furtuna in suflet, e nesomn, e greutate de purtat, e macinare de zile, luni, e rana vie.

“ Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi.
Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre.
Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara. “ (Matei 11,28-30)

Jugul Domnului, dragostea, dragostea de Dumnezeu, de aproapele, dragostea de vrajmasi, jugul Domnului e usor, caci opusul dragostei e chinuire si furtuna si tulburare si nesomn, opusul dragostei ne face crucea grea, porunca Domnului ne face crucea ce avem de purtat, usoara.

Dragostea e simpla, e usor de purtat, dragostea asa cum o spune Sf Ap Pavel (1Corinteni 13, 4-8)

“Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
Dragostea nu cade niciodata.”

Ura, rautatea, minia, necredinta, nerabdarea, nu sunt simple, sunt complicate, iti iau din timp, din pace, din bucurie, ajung de iti jertfesti din ale tale pentru a le duce pe acestea ale raului, ale chinuirii.

Simplitatea e bucurie, simplitatea e odihna, simplitatea e multumire.

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Primim darul in fiecare zi, o noua zi e un dar, un nou rasarit e un dar pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Plecam la cele ale zilei cu gindul sa le ducem si sa le faptuim cit de bine, cu binele pornim, ajungem de ne coborim cu seara pe la case, cu inca o zi trecuta cu noi. La plinirea serii ajungem de punem bilantul darurilor, ca sa nu raminem in datorie pentru ziua primita in dar. Primim in dar o noua zi, o noua dimineata, primim in dar inceputuri si intimplari si incercari.

Dar din dar.

Primim in dar ziua, sa dam si noi in dar in ziua ceva, un fapt al milosteniei sau al iubirii, o marturie a bunatatii, un cuvint al blindetii, o impacare, sau o iertare, sa dam si noi in dar ceva, ca multumire pentru darul zilei.

Daca ne vedem neputinta noastra de oameni in fata neprevazutului, in fata intimplarilor mult mai presus de noi, de oricine, de orice asigurare, de orice anticipatie, daca ne vedem micimea, putem recunoaste si darurile care le-am primit. Daca ne vedem asa cum suntem, in micimea puterilor noastre, putem recunoaste darurile si sa multumim pentru ele.

Smerenia tamaduitoarea nemultumirii.

Nemultumirea e durere, rana a sufletului, orbire si invirtosare, uitare si chinuire.

Leac pentru nemultumire este smerenia, si chiar de nu ne smerim noi, sa o primim daca e sa vina de la altii ca si cum ar veni tamaduire de la Dumnezeu.

Smerenia te face sa vezi ca nu ai fi nimic daca nu ar fi darurile tale, te face sa recunosti cu multumire minunea unei zile noi, te face sa multumesti ca poti sa ajuti sau sa daruiesti si tu, te invata sa multumesti pentru toate si pentru fiecare om din cale, te invata sa dai valoare darurilor primite si din ele sa dai si tu daruri cu multumire ca poti face asta.

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, sa dam si noi darul nostru in fiecare zi ca multumire pentru darul zilei. Dar din dar. Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate, si sa inchinam ale noastre incercari de faptuire spre Slava lui Dumnezeu.

Jertfa din cele ale noastre

Sa aducem si noi jertfa din ale noastre, caci din cele straine sau ale altuia, cum am putea sa jertfim noi ceva?

Daca ale noastre sunt necredinta, neiubirea, prea-usoara suparare, repede iutire, nerabdare, neinfrinare, uitarea blindetii, lipsa bunatatii, cirtirea, invidia, incapatinarea, neascultarea, nemultumirea; daca acestea sunt ale noastre, atunci sa le aducem pe rind, cite un pic, jertfa.

Sa zicem asa, Doamne, ma incearca necredinta, dar jertfesc aceasta, ca sa imi dai in dar credinta.

Doamne, mult ma incearca nemultumirea, dar jerfesc din ea, ca sa Iti aduc multumita Tie si pentru ca sa imi domolesc incrincenarea.

Doamne, acum ma paste minierea, iutimea, cirtirea, judecarea aproapelui, invidia, dar jetfesc aceasta, si nu ma voi pleca a da raspuns rau, pentru ca sa acoperi Tu ruptura din suflet cu dragostea Ta.

Doamne, am scirba asta, sunt tulburat, dar aduc Tie jertfa aceasta stare rea a sufletului meu si nu voi lasa intristarea si scirba sa mi se lipeasca de suflet, si vreau sa ma fac urmator Tie si ma voi ruga cu dinadinsul pentru cei ce ma prigonesc sau mi-au adus aceasta tulburare.

Doamne, am aste ginduri rele si apasari, dar aduc din astea ale mele, jertfirea lor, pentru a nu apasa sufletul meu cu greutatea raului, le pun ca pe un jertfelnic ca sa le arzi tu cu focul iubirii Tale, pentru a nu mai avea aceste apasari ale celor rele, si-mi da, Doamne, in locul lor sa pot sa ma rog si sa-mi dezrobesc sufletul din ele.

Toate ce ne tulbura, ce ne-ar zdruncina sufletul, fie ca ar fi patimi trupesti, fie patimi sau uriciuni sufletesti, sa le aducem ca jertfa si sa nu le facem, sa nu dam raspuns rau fiind aflati sub imperiul celor tulburatoare, iar pentru a le birui, sa le jertfim Domnului pentru a nu le mai face, si daca putem sa punem in locul lor, ca multumire ca ne-a ajutat Domnul, sa incercam sa aducem macar un nitel din partea celorlalte a celor jertfite.

Daca am jertfit minierea, iutimea, sa aducem ca multumire un nitel de vorba buna si de aplecare a sufletului cu bunatate chiar asupra celui care ne-ar fi provocat minierea,

daca am jertfit din nerabdare, atunci sa stam un nitel mai mult, ca sa dam valoare locului si timpului care ne-ar fi adus in nerabdare;

daca am jertfit din necredinta, sa dam chiar inainte de trecerea ispitirii un nitel de credinta, prin lasarea a ceva din voia noastra – prin credinta – in voia lui Dumnezeu.

daca am sfarimat ca pe jertfelnic gindul rau sau scirba, sa punem in locul lor rugaciune pentru a multumi sa ne-am dezrobit mintea si sufletul de asuprirea greutatilor celui rau.

Sa cautam sa vedem si actiunile noastre, vorba, scrisul, faptele noastre daca ar fi sa fie bine-placute Domnului, iar daca e cumva sa gasim ca vor fi sa aduca tulburare sau sminteala fie noua, fie altora, indiferent de toata dreptatea si indreptatirea din ele, sa nu le facem, si sa jertfim faptuirea lor, iar daca va sa aduca pace si bucurie si impacare si folos, noua si altora sa aducem faptuirea lor ca jertfa Domnului, si sa le inchinam Lui pentru a fi faptele binecuvintate.

Sa jertfim din ale noastre, daca ale noastre sunt mai rele, sa le aducem jertfa Domnului si sa nu le mai facem, iar daca ale noastre sunt bune, atunci  jertfa de lucru bun ca bun miros se va sui impreuna cu rugaciunile noastre, iar locul jertfei se va umple cu masura clatinata si indesata din mila lui Dumnezeu.

Doamne, jertfa de tamiie buna mirositoare, nu am de unde sa-Ti aduc, caci in sufletul meu sunt mucegaiuri si uriciuni, dar aduc si eu Doamne, de imi jertfesc din cele rele ale mele, ca sa pui Tu in locul lor din cele bune ale Tale. Primeste-mi, Doamne si ma acopera Tu cu mila, indurarile si bunatatile Tale.

Asezarea sufletului

Mare valoare pentru om in sine are asezarea sufletului, caci un om cu suflet bine asezat nu se tulbura, oriunde l-ar duce viata, oricare ar fi mediul ce-l inconjoara, de ar fi sa traiasca intre tilhari sau de rautati asaltat, sau de incercari si ispite cautat, omul cu suflet bine asezat nu se clatina, nu se tulbura, si nu se infricoseaza, ci prin pacea si linistea lui, a sufletului sau, cistiga pacea si linistirea si pentru cei din jur.

Si cum sa fie sufletul bine asezat in om, cum sa-si cistige acest lucru pentru sine?

Oare sa fie ca urmare a fugii continue dupa acumularea celor materiale, a pozitiei sociale, a averilor, caselor, a maririlor lumesti, a ploconirii zeului banilor? Sau ca urmare a cresterii si dezvoltarii marii pareri de sine, a mindriei, a cultului eului, a ajunge sa zici ca nu iti e frica de nimic, ca esti atit de puternic si de bine pozitionat ca nu te poate ajunge nimic, zicind ca esti intangibil, prin a ajunge la inchinarea zeului eu?

Nu chiar, caci in cele de mai sus sufletul e lasat sa saraceasca, duhul tau e lasat uitat, infantil, necrescut, needucat, zdruncinat si fara putere de a te tine si a te purta.

Care sa fie taria omului in necazuri, in nevoi, in tulburari, oare cele materiale sa-l tina pe om sa-l intareasca, sa-i aduca linistire si pace, de e sa fie asa, atunci cei cu averi si pozitii sociale si asezati bine lumesc ar trebui sa nu fie tulburati de nimic, ar trebui sa fie revarsatori de pace si linistire in jur. Oare sa fie asa? Nu chiar, ca acesti oameni traiesc in inchisoarea lor materiala, in frica lor, in fobiile lor, in ascunzisul lor, pace nu au cum sa dea si sa reverse cind sunt atit de legati de lanturile care s-au chinuit atit sa le acumuleze si cu frica sa nu le piarda. Oare sa fie taria omului faptul ca s-a inchinat zeului eu, si l-a educat toata viata, ajungind sa creada in intangibilitarea personala? Aici aduce a ceva ratacire si orbire si un iz de nebunie.

Taria ta in necazuri, inspite, incercari e duhul tau, e buna asezare a sufletului tau.

Sa ne gindim cum se aseaza sufletul tau daca baza si constructia lui sta in increderea in cele materiale, sau in prea marele sau ego, se aseaza sufletul oricum, dar nu sta bine, si se va clatina la oricare miscare si atingere a bazei lui.

Baza pe care trebuie asezat sufletul pentru a nu se clatina e credinta in Dumnezeu. Pe acea baza poti construi si ridica orice. Stiut e ca atunci cind se apropie un suflet ratacit de Dumnezeu mare cutremur e pentru el, ca se leapada de carapacele in care era prins, de chingile neadevarului care il tineau, ca sa sape in necuratia si minciuna in care salasluia si sa ajunga la baza lui, si de acolo punind piatra credintei sa poata sa se ridice si sa se intareasca.

Un om cu suflet bine asezat, oricit ar fi de tulburata lumea, oricite ispite l-ar incerca, sau chiar de ar fi sa cada, ramine pe piatra credintei si nu se scufunda, chiar de ramine descojit in incercari si ispite si slabeste, ramine la credinta in Dumnezeu si de acolo nu mai cade ci se poate ridica.

Sa cautam pe cele ale sufletului, sa cautam sa-l asezam pe el, sa-l educam pentru a se intari dar si pentru a deveni usor, sa fie intarit caci e taria noastra, sa fie usor pentru a se putea ridica deasupra si a se lipi de Dumnezeu in rugaciune, sa cautam sa-l educam si sa-l crestem si sa ne gasim adevarata valoare si putere, caci valoare vietii noastre ne este Dumnezeu.

taria duhului

Cine se indoieste de puterea duhului, sa nu se mai indoiasca. Cine nu stie ce tarie are in sine si cauta sa slujeasca trupului sau mintii si nu tariei, zadarnic se chinuieste. Acel ceva nevazut, neatins, acel ceva, duhul tau, aceea e taria din tine.

Atunci cind duhul e tulburat, chiar si un pic, nelinistea zguduie realmente trupul, mintea se covirseste in nelinisti si anxietati, trupul desi aparent fara rani se zbate in tremururi si zgribuliri. Duhul un pic tulburat aduce trupul si mintea in boala si lincezire. Slabind taria din tine, adevarata tarie din tine, ajungi in osteneli zadarnice de a te ridica. Si zici ca incerci cu pastile, tratamente, dind trupului si mintii si celor tulburate din tine incercare de linistire, dar e aproape de zadar, duhul trebuie vindecat si vazut in adevarata lui putere.

Dar este de vine pacea si linistirea peste duhul tau. Schimbarea e radicala si instananee, nelinistea e luata cu mina, ce ziceai ca e rana nu mai exista; duhul cu pace e cea mai mare bucurie, o bucurie palpabila de parca ai putea sa o poti in palma. Si cum se linisteste si mintea si zimbeste, si cum se bucura si trupul si nu mai rataceste in nelinisti.

Cind vine pacea peste duhul tau, nu mai tii minte ce-ai patimit, cite nelinisti si anxietati si deznadejdi. Cind vine pacea peste duhul tau iti zici ca parca nu esti vrednic sa primesti asa bucurie, si ca ar fi fost sa fi patimit de zeci de ori mai mult pentru acea bucurie care ti-o da linistirea si pacea asternuta. Te rugai pina atunci din deznadejde, din durere, din tulburare, acum te rugai din multumire. Inainte atit de innegurat si de incrincenat iti purtai chipul, acum chip de zimbet si ochi larg deschisi de uimirea bucuriei.

Ca un prea-pretios cadou asa e pacea ce se coboara peste un duh nitel patimitor, un cadou asa mare caci desi e plinit prin oameni, e insusi fapt din puterea si mila lui Dumnezeu.

Daca ai cazut ridica-te

Daca ai cazut ridica-te, daca esti mai jos decit dobitoacele, ridica-te, doar n-o sa stai cazut, caci firea nu e facuta sa stea in cadere. Daca ai cazut smereste-te si te poti ridica mai usor, esti mai jos ca dobitoacele caci a ajuns de ti-a slabit si credinta si nadejdea, esti mai jos decit diavolul care crede dar nu se smereste si nu se miluieste; tie credinta ti-a slabit, ti s-a imputinat taria sufletului, ce ti-a mai ramas e sa te smeresti, si de acolo poti sa te ridici si sa rezidesti ce ai darimat.

Cirtirea de la care ai pornit si de care nu te-ai lecuit ti-a adus si mai mari nevointe, o luai in joc, nu te afecta asa tare, si te complaceai in cirtire, fara de pavaza in suflet, fara a te lupta cu ea, caci nu te durea, si te credeai indreptatit, ti-era ochiul necurat si vedeai deformat, in loc de binecuvintari vedeai greutati, si toate le cirteai si judecai si cereai judecati.

Nu te-ai luptat cu ea si ti-a adus nemultumire. Aceea mlastina este, si te afunzi in ea si greu te mai scoti. Ti-e greu si sufletul, iti e apasat de o povara mult prea grea, ai vrea sa o dai jos, dar e mereu cu tine si te copleseste. Cu sufletul ingreuiat de nemultumire, lacrimi ti se revarsa, lacrimi care mai potolesc minia din suflet, care mai sfarama piatra de pe suflet, dar nu e batalie cistigata. Cind cirteai ochiul ti-era murdar, dar a ajuns ca nemultumirea sa-l orbeasca si chiar nu mai vezi minunile lui Dumnezeu, si nu mai auzi si nu mai primesti nici ajutor nici binecuvintari. Si la spovedanie de alergi, si te vadesti, cuvintul de il vei primi si te vei lega de el, te va ajuta si nu vei mai cadea mai mult, dar nemultumitul nici cuvintul nu il primeste cu folos, e surd si aude deformat, nu mai primeste ajutor si ajunge sa fie de plins. Rugaciunea nu mai curge si durerea ti se inteteste in suflet, cuvint nu mai primesti si te orbeste durerea din suflet si nemultumirea. E tare greu de purtat si greu si de luptat cu ea, caci sufletul nemultumitorului este bolnav, si lincezeste, si raza de lumina si pace nu mai strabate catre dinsul.

Nu te-ai luptat cu cirtirea, te-a napustit nemultumirea; nu te-ai luptat cu nemultumirea, si a ajuns de ti s-a imputinat credinta si ti-au slabit puterile sufletesti, si cazi. Daca nemultumirea iti aducea durere si greutate pe suflet, slabirea credintei iti aduce deznadejde, disperare, te simti singur si nu mai ai pe nimeni, nadejdea nu-ti mai e in suflet, credinta ti-a slabit atit de mult incit ajungi sa te indoiesti de toate cele bune, esti ca o salcie in bataia vintului, nu mai ai nici sprijin, nici odihna, nici pace, nu mai ai nimic si esti singur. E durere, e tulburare; in sinea faptului e rau.

Ai cazut, ai darimat ce zidisei, sau zidisei pe o temelie nu prea puternica, temelia e credinta si tu zideai si adaugai, dar temelia ti-era subreda si ai cazut.

Esti mai jos decit dobitoacele caci ele nu se pot ridica la cunoasterea de Dumnezeu, esti mai jos decit diavolul care crede, doar ca nu se smereste, esti mai jos decit toate, dar trebuie sa te ridici, caci starea firii nu este sa fie cazuta. De te smeresti te poti ridica mai usor, de faci ascultare si lasi incapatinarea si indirjirea, poti primi ajutor pentru a te ridica mai usor. De faci milostenie ti se imblinzeste sufletul si se poate ruga, si poti rezidi, poti lasa din nou sufletul sa se lipeasca de Dumnezeu.

Odata, de mult, m-a intrebat Parintele: de ce nu ai credinta?, si acum ma framinta raspunsul la acea intrebare. Ma intreb si eu, de ce?, si ma intreb si de ce uit, de ce uit de mila lui Dumnezeu, de ce uit de cele dati cind imi ardea inima de caldura, de ce uit de datile – care ziceam ca le scriu sa nu le uit, dar nu le-am scris – cind am simtit ca e mila lui Dumnezeu, de ce uit de bucuria de negrait si fara de motiv primita cindva oarecind ca dar. De ce uitam asa repede si devenim cirtitori si nemultumitori? De ce nu ai credinta?

Ai cazut, ridica-te, dar mai intii smereste-te si vezi si singur cit de usor cazi daca nu ti-e Domnul de ajutor, daca nu ti-e mintea in rugaciune, daca nu iti ingrijesti  sufletul sa fie usor pentru a te putea ridica, daca nu-L ai pe Dumnezeu alaturi, desi El iti e alaturi, dar tu nu vezi minunile Lui si nu-Ii crezi.

De ai cazut, smereste-te si o sa te poti ridica.