Bucurie handmade

Lasă un comentariu

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/jucarii-crosetate/

Anunțuri

Cind vii neanuntat (sau Usa de zina)

Lasă un comentariu

Bucurie handmade

Lasă un comentariu

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/jucarii-crosetate/

dimineata – (mini-scris SF)

Lasă un comentariu

E dimineata. Zori de zi. Deschise un ochi si privi catre fereastra din dreapta. Primul astru isi mijea ochii. Asa ii placea lui sa spuna. Era un moment al zilei, cind parca pamintul se misca mai lent. Era o clipa de lentoare, de pace, de liniste. Nu miscau nici frunzele. Era ca si cum ar trece o amintire. Primul astru se arata iara. Era doar o impresie ca ar disparea si ca ar aparea din nou, dar era placuta. Parca te simteai ca esti mai mare decit esti, parca te simteai ca poti fi stapinul sorilor. Privi spre stinga, nu aparuse inca al doilea astru, asa ca mai trindavea in lumina diafana care domnea in acel moment al zilei.

Cind vazu ca aparu si al doilea sor, isi zise ca ar fi timpul sa… Era cam nehotarit astazi, se gindea ca mai bine sa se duca sa tasteze pe geamul mesei cele pentru inceputul zilei, sau poate ca mai bine ar fi fost sa danseze… inca se gindea, cind se trezi ca se ridica din pat, si ca incepu sa faca primele miscari de inceput de zi. El le numea trezire-inviorare-destindere, da, erau inainte cunoscute sub numele astea, dar acum erau de fapt pregatirea inceputului de zi. Fiecare miscare avea semnificatia ei, senzorii o prindeau si o interpretau. Asa isi schimba textura peretelui si il facea un imens geam – sa priveasca dimineata mai bine, asa isi deshidea geamurile, sau largea deschiderile cu exteriorul, asa isi pregatea ambientul de dus, asa isi pregatea cafeaua de dimineata, si isi atragea la indemina imbracamintea din acea zi.

Cheia era in miscari, iar miscarile le-a unit ca intr-un dans. Era o muzica ce o auzea doar el, era o muzica din dorirea lui, de cum vroia sa fie.

… Se gindi ca poate ar fi sa isi ia camasa galbena… sau poate cea albastra…, insa nu era hotarit, si facu un salt cam indecis, iar comanda nu era inca data, senzorii nu percepusera care anume, asa ca trebui sa repete pasul de dans.

Se gindi ca imbatrineste, inainte nu avea nehotariri, sau cel putin daca le avea le rezolva inainte de a face pasul pentru comanda respectiva. Asa ca incerca sa se concentreze mai mult la dans, caci daca avea sa repete de mai multe ori, avea sa intirzie, sau va trebui sa foloseasca transportorul cel mai apropiat, si sa se rezume la o plimbare mai mica prin aerul linistii de afara.

Avea tabieturi, si isi dadea seama ca erau si ele un semn de imbatrinire. Erau strinse in decursul timpului, ca o suma a tuturor acelor actiuni care i-au adus mai mare placere sau multumire.

Acum ajunsese sa fie inconjurat de tabieturi.

Plimbarea lui prin aerul linistii nu il considera chiar un tabiet, ci mai mult o necesitate. Era atunci cind primeai parte de liniste, cind dadeai de la tine, cind te simteai parte din tot.

Pentru ca apoi sa ajungi sa intri in primul transportor si sa fi dus catre zumzaiala, fosnet continuu – de parca ar fi fost toti copacii loviti de vint de furtuna. Trebuia sa se afunde in agitatia si aglomeratia din oras, era job-ul lui de aducator de pace. Dar job-ul lui insemna sa se confrunte cu urgii sufletesti, si sa incerce sa ridice sufletele incercate pina la minima limita de pace. Apoi urmau sa fie preluati de alti colegi de ai lui. Spera inca sa avanseze, era si timpul – credea el, si isi dorea ca din aducator de pace, sa se ridice la aducator de fericire. Ar fi fost pentru el o multumire mai mare, caci considera ca daca poate sa le insufle oamenilor fericirea e mai bine decit sa le aduca pacea. Vroia sa avanseze, dar vroia sa mai simta si linistea de dupa furtuna, cind se transforma furtuna in soare, si tumultul in pace. Vroia si sa fie aducator de pace si sa fie aducator de fericire. Da, acum simtea ca imbatrinea, era si mai nehotarit. Sau de fapt nu era nehotarit ci doar vroia totul, sau poate ca vroia sa ajunga sa dea totul, vroia sa se dea pe el ca sa le aduca pacea, sa le aduca fericirea, sa ii tina imbratisati pe toti, sa nu mai sufere nimeni. Era plin de iubire, i se revarsa iubirea peste granitele firii, si vroia sa dea tot, ca asa putea avea totul.

care din ele?

4 comentarii

“Bucuraţi-vă pururea.” sau „păcatul meu înaintea mea este pururea”?

Care din ele?

De cite ori auzim: pacatul meu inaintea mea este pururea si de cite ori auzim: bucurati-va pururea?

Apai, da zice undeva: autaflagelati-va pururea?

… zici ca….: eeeei, zici asa, ca asa se zice, ca trebuie sa ne vedem mereu pacatele….

Ba nu! Le-ai marturisit, ai primit iertare, apai de ce sa le tot ti in minte? Ti minte raul, facut sau primit? Te calci singur in picioare, te autoflagelezi singur, si uiti care e scopul: bucurati-va pururea…. ca aceasta este voia lui Dumnezeu intru Iisus Hristos pentru noi.

Apai, crezi in iertare sau nu? Ai spart un geam, platesti toata viata?

Si tot zici, si tot zici, si… sti, mintea e influentabila, si mai mult, e super-autoinfluentabilia. Ti le zici singur, ajungi de le crezi. Si daca le crezi, mai crezi in iertare, in mila, in iubire, sau mai mult si mai mult in iubirea lui Dumnezeu?

“stârpeşte pe vrăjmaşii mei” sau: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”?

Care din ele?

Calca in picioare pe toti cei ce-ti sunt vrajmasi, stirpeste-i, si daca nu poti tu, roaga-te sa ii stirpeasca Dumnezeu.

De cite ori auzim: stirpeste pe vrajmasii mei, si de cite ori ne trece in minte, sau in auz: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama? Sau daca auzim cu aceeasi frecventa sau convingere, ajunge de se face ceva deranj.

Mintea, saraca, invata si singura, iar cind i se repete mereu si mereu, apai, nu doar ca crede dar isi conduce actiunile in acel cadru creat: vrajmasii trebuie stirpiti.

Pacatul facut, trebuie sa il purtam pe frunte lipit – ca sa fie inaintea mea pururea – nu? – sa ne transformam in nefiinte, in viermi pacatosi, buni de a fi striviti, si daca suntem striviti sa ne uitam la strivitor si sa-i multumim cu lacrimi in ochi!

Glumeam.

Orice pacat ar fi, oricit de inimaginabila consideram noi ca ar fi iertarea, apai nu avem masura iubirii lui Dumnezeu.

Nici nu zic, ca hai sa facem pacate, doar asa, ca n-avem ce face, ca iubirea lui Dumnezeu, covirseste toate. Covirseste toate, dar mai raspunzi si tu de ale tale, nu? Si apai, lumea nu e de capul ei, sa zici tu, ca pot face orice de capul meu, ca iubirea lui Dumnezeu mi le va ierta pe toate. Asta e o greseala pe care o fac multi, zic ei ca cred, dar pe de alta parte isi zic ca lumea e de capul ei, si ca trebuie sa isi rezolve-razbune ei singuri situatii conflictuale. Si atunci unde mai lasam loc la Cel in care credem noi? Nu ii facem loc de manifestare, sau ii luam noi locul, ca ne credem noi noua insine, si asa mai departe…..

Si ce face mintea in conditile de repetare cu titlu de mantra? Ajunge sa creada, dar in ce? In ne-iertare, in patare definitiva a sufletului, in ura? Sau in linistire, bucurie, iertare, iubire?

Too busy to be alive

Lasă un comentariu

Too busy to have a life, or to have a real life

Vedem la tot pasul, si e vorba si de pas de mers, omuleti plug-and-play. Fie cu nasul in telefon, atit de tare aspirati in ecranul ala, ca …., lumea a disparut pentru ei, sunt atit de transpusi, ca ajung de incurca circulatia. Circulatia – ca termen mai generic – daca poate exista mai – cu referire mai ampla decit cea de trafic. Ajung de incurca realitatea, caci se retrag din ea, si se afunda in sticla, in bitisori colorati. Zica-se ca se ascutesc alte simturi daca unul e privat de contactul cu realitatea. Carevasazica, ar avea auzul mai ascutit, daca privirea e lipita de bitisori si nu de realitatea inconjuratoare. Nu. Nu e asa. Alipirea unui simt de ceva nu e ca privarea de acel simt. Ci pur si simplu nu il mai ancorezi in realitate, caci nu e interesant mediul sau realitatea clipei de acolo-si-atunci. Si ajung acesti omuleti ca niste incurca tot. zic ei ca ar avea mai mult input pentru fericire, ca au mai multe surse de distractie – distratie sau distragere? – ca n-ar fi tot una. Se distrag, uita, incurca, pierd notiunea timpului, pierd timpul, desi ei zic ca il valoreaza la maximum. Nu. Iarasi nu. Orice zici ca maximizezi, ca tragi peste limitele lui, e pierdere, caci inseamna ca inauntrul tau stii ca nu il ai, si vrei sa maximizezi. Deci orice maximizare e recunoasterea faptului ca nu ai acel ceva.

Daca ai fi plin de acel ceva, nu ar mai trebui sa tragi de el pentru a-l face mai mare. Daca esti plin de ceva, atunci varianta e sa dai. Si daca dai, inseamna ca esti plin de acel ceva. Iar inlauntrul tau stii, ca daca dai, daca poti sa dai, inseamna ca ai, ca ai mai mult decit iti trebuie. Deci trebuie sa dai, ca sa ai, sau ca sa stii ca ai.

Deci, revenim la omuletii plug-and-play. Ajung de incurca, caci nu mai au nici reflexe pentru realitatea de acolo-si-atunci, nu mai au nici empatie, nu mai au nici ochi, nici simtire. Empatia pentru cel de alaturi, il vezi sau nu? Logic, nu il vede, caci are ochii lipiti de bitisori. Nu ziceam sa il caute pe cel de alaturi sa il simta daca e in suferinta, daca are nevoie de vreun ajutor, ci macar exteriorul sa-l perceapa, macar empatie la nivel empiric.

Rupti de realitate, fara interactiune cu ea si cu cei din jur, fara empatie fata de cei din jur, fara… fara timp, fara realitate.

ca sa ai – nu te zgirci sa dai

Lasă un comentariu

Daca te grabesti – pierzi timpul, pierzi perceptia timpului, si ti se pare ca nu ai. Daca vrei sa ai timp, nu te grabi, fa totul pe indelete si acorda tot timpul necesar, doar pentru a nu simti graba.

Daca te zgircesti – pierzi avutie, si ti se pare ca nu ai.

Totul e precum isi lasa urma, cum impresioneaza asupra ta. Aceeasi avutie, aceeasi masura – poti sa o percepi ca si cum o ai, sau ca si cum nu o ai. Daca te calicesti, impresia ei asupra ta e ca nu o ai, ca esti sarac in ea.

Dulceata vietii – comoditatea – te opresc de la jertfa, omoara bunavointa, iti pun o orbire a empatiei si nu mai sti de nici un aproape. Comoditatea, sa ne fie bine, mai usor, mai lejer, mai bine – dar acest bine face sa dispara orice bunavointa, orice care ar deranja acest bine.

Ca sa ai, ca sa sti ca ai, nu te zgirci – nici cu timpul, nici cu avutia, nici cu bunavointa.

Older Entries