Traim in lume, in interactiune cu colegi, cunoscuti, familie, si ni se stie marturisirea uneori prin vorbe, alteori din fapte. Cei cu care interactionam mai des, ne mai incearca, ne ispitesc pentru a ne gasi noua nereguli in marturisire, si lor, poate, indreptatire ca sa nu se apropie, poate, de lucrarea religiei in fapta, cuvint si simtire.

Ni se vede marturisirea noastra, cu voie sau fara voie, si citeodata poate mai si pierdem din rinva si lucrare prin raspunsul nostru nu prea bun dat la ispitire, si simti ca ce ai agonisit, ce ai cistigat s-a dus, si iti ramine o umbra amara de pierderea dulcetii si a stradaniei.

Ni se cere sa fim sfinti, deja, chiar de am mers doar la o slujba, daramite marturisirea ta si lucrarea ta sa implice participarea mai deasa, ni se cere in fata celor ce ne sunt departe, sa fim deja sfinti, sa nu ne enervam, sa nu ne miniem, sa nu avem slabiciuni, sa fim mereu 100% disponibili si binevoitori, indiferent de starea fizica, de apasare,…, indiferent; si ne testeaza, ne ispitesc, iar de nu, mai se intimpla sa se verse si rautati.

Iar noi…,  ne vedem nedesavirsirile si patimile si uriteniile mai apasatoare, si se mai intimpla de ne mai si miniem, si la lovituri – din sensibilitate plingem, si ne luptam si cu noi, si cu cele primite, si ne mai suparam ca ne lupta sensibilitatea, si vedem ca lucrarea marturisirii noastre nu e deloc cum altii se asteapta, ci orice greseala se vede mult mai mare si de cei mai de departe, dar insa si de noi, si ne vedem ca suntem si mai pacatosi.

Ce sa facem atunci, cind e sa primim cuvinte: Degeaba mergi tu la biserica?

Ce sa facem? Oare sa nu mai mergem, caci suntem asa de pacatosi si nu ne indreptam in masura in care altii asteapta?

Nu, asta niciodata, caci afara de Biserica nu e mintuire, nu sunt taine, nu e comuniunea cu Dumnezeu, nu e jerta din iubire pentru mintuire, nu e cuminecatura, nu e slavoslavia si binecuvinarea pacii si a iubirii.

Si apoi, unde sa mearga pacatosi sa afle iertare, sa afle alinare, sa afle milostivire de sufletele lor ingreuiate? Unde?

Caci Domnul a venit in lume sa mintuiasca pe cei pacatosi, nu pe cei drepti, cei drepti in marea lor indreptatire nu au vazut si nu au primit venirea Domnului, apoi bolnavii au nevoie de doctor nu cei sanatosi. Si apoi, oricit ai fi de drept, cind e sa intri in casa Domnului, sa stai la masa cu dumnezeirea, sa te apropii sa te impartasesti de dumnezire, oricit ai fi de drept, tot ca cel mai mare pacatos te-ai simti.

Sa nu ne rusinam sa marturisim, asa pacatosi si intinati cum suntem, caci prin pocainta noastra si cerurile se vor bucura, sa nu ne rusinam a marturisi oricare ar fi imprejurarile,

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri. „ spune Mintuitorul.

De e sa primim cuvinte de acel gen, sa ne smerim ca suntem slugi pacatoase si nevrednice, sa ne smerim gindindu-ne ca asa pacatosi si nedesavirsiti cum suntem, Dumnezeu tot ne e alaturi, si ne iubeste cu iubire de Tata, cu iubire jertfelnica, si ca fara Dumnezeu nimic nu este cu putinta a se misca pe pamint, nici lucru, nici cuget,

„1. De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste.
2. in zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu, voi care mancati painea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai.” (spune dumnezeiescul David in psalmul 126)

De e sa gindim cumva: rusine fac de marturisirea mea, din cauza mea nu se vor indrepta multi, din cauza nedesavirsirii mele, mai bine sa las marturisirea mea sa nu o fac de ris….

Acest gind de e sa-l primim asa – ne vom vatama, caci nu e de la Dumnezeu, niciodata o imparatie nu se va dezbina pe sine insasi si apoi sa mai dainuiasca. Sa incercam sa discernem si gindurile si simtamintele, iar daca vedem ca nu ne sunt de la Dumnezeu si ca nu avem inca lucrarea de a ne lupta cu ele, sa nu le primim si sa nu stam de vorba cu ele, caci ne pot aduce intristare si deznadejde si slabirea puterilor sufletesti.

Orice ar fi si cum ar fi, sa nu lasam marturisirea noastra de o parte, sau sa slabim rivna si obiceiurile care le avem in lucrarea noastra; de e sa primim sa ne smerim din acele cuvinte caci nu suntem desavirsiti ci suntem pacatosi, fie, asa sa ne smerim, si sa fim mai atenti la noi la ceea ce dam de la noi, si la a nu-i sminti nici pe cei ce ne sunt departe.

Si cum putem face asta? Prin a arata dragoste, bunatate, blindete, smerenie, prin cuvintul si gindul bun, prin puterea Domnului care sa o facem lucratoare in noi.

Citeodata ne mai lovesc valurile vietii, incercarile, citeodata cadem, dar avem oricind la indemina leacul sufletului cazut si ranit, prin marturisire si pocainta si apoi si inaltare din marinimia lui Dumnezeu de a ne impartasi. Si oricit am fi de incercati, nadejdea, credinta in marea iubire de oameni a lui Dumnezeu sa ne fie mereu in fata cugetului.

Domnul Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne mintuiasca!

Anunțuri