Traim in lume, mireni fiind, dar sufletul ne cere, si cauta, doreste (poate) o oaza de linistire si pace.

In amalgamul, zgomotul si prea-plinul bolnavicios al lumii in himera bogatiei care ti-ar aduce bucurie si satisfactie – himera fiind –, in alergarea din fiecare zi pentru a prinde sfirsitul ei, in aceasta lume cautam sa ne aflam linistire si pace.

Cum sa ajungem la acea pace si linistire? Simplu, simplificind viata si necesitatile, acel ceva simplu e odihnitor, reducind durerile de cap sau diminuind ingrijorarea si tulburarea din cauza acelui ceva prea complex sau prea apasator.

Si de e sa simplificam cite ceva din cind in cind, renuntind la complexitate in favoarea simplitatii ne vom odihni pe noi insine.

Si cum mai putem ajunge la acea pace si linistire? Simplu, cautind Adevarul si marturisindu-l, si traind dupa calea aratata de cuvintul Adevarului, caci adevarul e cel care aduce ne-obosire, e simplu, usor de recunoscut, de marturisit, si de purtat, si datator de viata.

Ce bine ar fi pentru noi daca nu ne-am face noi viata grea si de cosmar, ingreuind-o mai mult decit putem noi duce, iar apoi ca sa cerem ajutor de la Domnul si sa ne tinguim de ce grea viata avem. Dar oare cit din acea greutate ne-o producem singuri, poate inconstient, dar ca raspuns la agresiunea vizuala (alde reclame, alde non-valori prezentate cu stralucirea de putregai)?

Caci cine e sa ne indemne sa cautam complexitatea, aglomerarea, sau mall-urile :)

(era un articol dragut in care se spunea ca mall-urile sunt niste simple si necesare magazine :) – alunecarea era in acel necesare…),

Cine sa ne indemne sa ne pierdem timpul si banii si sa ne testam nervii in acele mall-uri

sau de ce sa ne supunem la ispita achizitionarii inutilitatilor si la ispita risipei, de ce sa cautam sa ne facem singuri rau, inconstienti ca ne facem singuri rau, iar apoi plingind, plini de neajunsuri si depresii sa ajungerm sa cerem ajutor Domnului si sa ne tinguim? Si apoi sa zicem ca de ce nu ne ajuta Domnul si sa cirtim?

Cum reactioneaza omul la agresiunea vizuala a reclamelor si a non-valorile prezentate cu stralucirea putreziciunii? Mai intii prin nerecunoasterea ispitei inutilitatii creindu-se o falsa nevoie, o falsa necesitate,   risipa si o uitare sau nerecunoastere a prea-plinului avut deja, la nemultumire, la cirtire, uitare si ura.

Caci atunci cind devi orb la cele ce ai, la talantul tau, la prea-plinul care il ai, devi si nemultumitor si cirtitor, si risipitor, aruncind acel ceva (banii) care i-ar fi putut fi de folos cu adevarat vreunui nevoias, ban pe care il arunci tu ca sa ai culoarea, trendul, multitudinea obositoare si non-valoarea prezentata peste tot.

Se prezinta ca valoare miile de rochii, panfoti, blanuri pe care le are nu stiu ce vedete in nu stiu cite camere, se prezinta ca valoare (!) desfrinarea si avortul, promiscuitatea si rautatea, aceastea se prezinta valori ale lumii subjugate de chingile materiale!

… Mai apoi insa recunosti ispita inutilitatii dar ii faci greu fata si parca tot ai vrea, te lupti cu ea, dar cazi.

Iar mai apoi incepi sa o eviti, de ce sa ajungi sa-ti faci rau singur, de ce sa te lupti cu o ispita care o poti evita, de ce sa-ti pierzi linistea – si ea destul de fragila – pentru a te imbolnavi de agresiunea chemarii la risipa si de senzatia de fals neajuns indusa de reclame.

Cum de a ajuns lumea? – simplu, este era consumului doar de dragul de a arunca, care nu-i de ieri de azi, era neajunsului desi ai prea-suficient si prea-mult dar nu vezi limitele si nevoile tale si suficienta ta si multumita ta, orbit de stralucirea reclamelor, era nepasarii, a egoismului care ajunge sa te doara chiar pe tine, era profitului fara scrupule, era decadentei.

Tinguire ! Cirtire ! Neajuns ! Nemultumire ! Ura si rautate ! asa sa fi ajuns lumea?

Daca da, atunci cel ce trece prin ea, si nu se prinde in avalansa nebuniei ei, ar fi sa fie precum mucenicii?

:) glumeam – suntem niste palide ramasite ale marturisilorilor, ale adevaratilor credinciosi, ale adevaratilor martiri si purtatori de Dumnezeu, suntem umbre in credinta, si iubire de semeni, tulburati de zgomotul decadentei sociale si valmasugul informational, de neajunsul timpului, pierduti in lume fara de ancora, pierduti fara de Dumnezeu, uitind de Dumnezeu si prinsi in chingile si lanturile si chinurile acestei lumi!

“Nu sunt cumplite viforele pentru acela in al carui suflet straluceste faclia focului Tau. Imprejur – vreme rea si intuneric, groaza si urlet de vijelie; iar in sufletul lui pace si lumina: acolo e Hristos ! Si inima canta: Aliluia!” – frumos e spus in Acatist de multumire, slava lui Dumnezeu pentru toate.

Suntem mireni si traim in asta lume, cu dorul de pace si lumina in noi,

Purtatori de Hristos suntem, caci cu noi este mereu, numai noi ne facem orbi la cele bune ce se afla in noi, ne ingropam bunatatea si blindetea si mila, Il ascundem noi pe Hristos, si ajungem sa uitam noi de El si apoi fara pace si lumina orbecaim si ne chinuim.

Sa-L avem in suflet si in gind si in inima pe Hristos, sa ne facem purtatori de Hristos si marturisitori ai cuvintului primit, si vom fi sa mergem cu pacea in noi oricit de vifor si nelinisti ar fi imprejur.

Dumnezeului nostru Slava !

Anunțuri