Dacã strãmutãm pilda cu locurile la nuntã în spiritul pildei cu Nunta Fiului de Împãrat, gãsim printre sfinti întâmplãri ca acestea: voiau sã stie, câte unii, la ce mãsuri au ajuns?

Atunci Dumnezeu îi îndrepta la sfinti nestiuti de oameni, dar mai ales nestiuti în ochii lor, care împlineau lucruri simple din poruncile lui Dumnezeu.

Acestia erau cu adevãrat smeriti si smerenia lor îi aducea înaintea lui Dumnezeu la un loc mai de frunte la nuntã. Ba unii dintre ei erau socotiti drept neântregi la minte, iar ei aveau o socotealã ascunsã: de-a aduna ocãri, care-i umileau cu adevãrat.

Însemnez aici – cãci vrednic este – cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc: … „Pe mine pãcãtoasa, de m-ar lasa Dumnezeu numai sã mã uit putin în Rai, si-mi ajunge…”

N-avem siguranta mântuirii în noi, în puterea noastrã.

Aceasta îi este omului cu neputintã: sã-si asigure, el, eternitatea sa. Dar e cu putintã, si totul îi e cu putintã lui Dumnezeu. Dar chiar de-am fi siguri cã Dumnezeu ne mântuieste si încã n-am scãpa de primejdie, fiindcã aceastã sigurantã nu s-a dat nimãnuia.

„Cui i se pare cã stã, sã ia aminte sã nu cadã!”

De aceea stãm în provizorat, în nesigurantã, în atârnare de milostivirea lui Dumnezeu. Firea noastrã nu e întãritã sã poatã „sta”. A „sta”, pânã n-am ajuns în stare, – si n-am ajuns -, e înãltare, care se corecteazã cu cãderea.

Descurajarea, depresiunea, de asemenea nu e starea de-a sta la masã.

O ardere în umilintã, convins de binefacerea ei, pe multi i-a folosit si la mai mari mãsuri i-a adus, decât pe multi dintre nevoitorii constienti de sfintenia cãii lor.

Foloseste a te smeri pe tine însuti, dar când te smereste altul mai mult foloseste. Când vom binecuvânta pe cei ce ne blastãmã si ne vom ruga pentru cei ce ne fac nouã rãu?

Parcã în simplitatea sa, femeia simplã a spus o mare desãvârsire, în putine cuvinte, decât pot spune toate cuvintele…

(Parintele Arsenie Boca – Cuvinte Vii)