Despre gândurile pãtimaşe

Ia aminte la douã gînduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune “Eşti un Sfînt”, altul: “Nu te vei mîntui”. Aceste douã gînduri vin de la Vrãjmaşul şi nu e nici un adevãr în ele. Dar tu cugetã: “Sunt un mare pãcãtos, dar Domnul e milostiv, iubeşte pe oameni şi-mi va ierta pãcatele mele”.

Crede aceasta şi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nãdejdea în ostenelele nevoinţelor tale (ascetice), chiar dacã ai face mari lucruri din acestea. Un nevoitor (ascet) mi-a spus: “Mã voi mîntui cu siguranţã caci în fiecare zi am fãcut atîtea mãtãnii”. Dar cînd a venit moartea şi-a rupt de pe el cãmaşa pe care o purta.

Astfel nu prin strãdaniile noastre ci în dar, doar în bunatate, se milostiveşte de noi Domnul. El vrea ca sufletul nostru sã fie smerit, blînd, şi sã ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul iubeşte pe toţi oamenii. Noi trebuie sã-L imitãm şi sã iubim şi noi pe toţi oamenii. Dar dacã nu suntem în stare de aceasta sã o cerem, şi Domnul nu va zãbovi sã ne ajute cu harul Sãu.

Eram încã un frate începãtor cînd am cunoscut iubirea lui Dumnezeu, dar ea nu poate fi tîlcuitã în cuvinte. Sufletul simte cã este cu Dumnezeu şi în Dumnezeu; mintea se bucurã în Domnul, în timp ce trupul se simte istovit sub înrîurirea bunãtãţii lui Dumnezeu. Dar acest har poate fi pierdut chiar şi pentru un singur gînd rãu. Împreunã cu gîndurile rele pãtrunde în noi puterea Vrãjmaşului; sufletul se întunecã şi gîndurile rele îl chinuie. Omul simte atunci pierzarea lui şi vede cã, lipsit de harul lui Dumnezeu, el nu e decît pãmînt şi pãcat.

Sufletul care la cunoscut pe Domnul învaţã printr-o îndelungã experienţã cã, dacã trãieşte potrivit poruncilor Lui, simte în el harul – chiar dacã în chip slab – şi se roagã cu îndrãznealã. Dar dacã pãcãtuieşte printr-un singur gînd, şi nu se pocãieşte, harul se retrage şi atunci sufletul tînjeşte şi plînge înaintea lui Dumnezeu.

Astfel, sufletul îşi petrece întreaga viaţã într-o luptã împotriva gîndurilor. Dar tu nu slãbi în acestã luptã, cãci Domnului îi place de cei ce luptã cu bãrbãţie.

Gîndurile rele hãrţuiesc sufletul mîndru şi, cît timp nu se smereşte, nu va cunoaşte slãbire. Cînd gîndurile nãvãlesc asupra ta strigã cãtre Dumnezeu ca Adam: “Doamne, Ziditorul meu. Tu vezi cã sufletul meu e chinuit de gînduri rele… Ai milã de mine”. Şi cînd stai înaintea Feţei Stãpînului, adu-ţi aminte cu tãrie cã El va asculta toate cererile tale, dacã îţi sunt de folos.

Un nor a venit, a ascuns soarele şi s-a fãcut întuneric. Aşa pentru un singur gînd de mîndrie, sufletul pierde harul şi îl acoperã întunericul. Dar, de asemenea, şi numai pentru un singur gînd de smerenie harul se întoarce. Am observat aceasta la mine însumi.

ştii cã dacã mintea ta înclinã sã observe pe oameni pentru a vedea cum trãiesc, e un semn de mîndrie.

Ia seama la tine însuţi. Cerceteazã-te şi vei vedea aceasta: îndatã ce sufletul se înalţã deasupra fratelui sãu, de îndatã apare un gînd rãu ce nu place lui Dumnezeu şi atunci sufletul trebuie sã se smereascã. Dacã nu se smereşte atunci se iveşte o ispitã slabã. Dacã iarãşi nu se smereşte, începe atacul necurãţiei. Şi dacã tot nu se smereşte, cade într-un pãcat mic. Şi dacã nici atunci nu se smereşte, va începe un pãcat mare. Şi astfel va continua sã pãcãtuiascã pînã ce se va fi smerit. Dar îndatã ce sufletul se va pocãi, Domnul cel îndurat îi va da pace şi zdrobire (de inimã); atunci tot rãul va trece şi toate gîndurile se vor depãrta. Pãzeşte însã şi pe mai departe smerenia din toate puterile tale, cãci dacã nu, vei cãdea din nou în pãcat.

Cînd Domnul vede cã sufletul nu s-a întãrit încã în smerenie, îi retrage harul. Dar nu-ţi pierde curajul pentru aceasta: harul este în tine dar ascuns. Obişnuieşte-te sã tai gîndurile de îndatã ce ele se ivesc. Dacã uiţi şi nu le respingi de îndatã atunci fã pocãinţã. Sileşte-te ca aceasta sã devinã o obişnuinţã. Sufletul are obişnuinţi; va lucra apoi întreaga viaţã în felul în care s-a obişnuit.

Un om bun are gînduri bune, un om rãu are gînduri rele. Dar fiecare trebuie sã înveţe sã lupte împotriva gîndurilor şi sã le schimbe pe cele rele în bune. Acesta este semnul unui suflet încercat (experimentat).

Vei întreba, poate, cum se face aceasta.

În chipul urmãtor: aşa cum omul viu simte dacã e frig sau caldurã, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţã pe Duhul Sfint înţelege cînd în sufletul lui este prezent harul şi cînd se apropie duhurile rele.

Domnul dã sufletului darul deosebirii duhurilor ca el sã recunoascã venirea Lui, sã-L iubeascã şi sã facã voia Lui. În acelaşi fel, sufletul va recunoaşte şi gîndurile care vin de la vrãjmaşul nu dupã înfãţişarea lor (exterioarã), ci dupã înrîurirea asupra sufletului.

Acestã cunoştinţã se cîştigã prin experienţã. Dar vrãjmaşii amãgesc şi înşalã uşor pe cel ce n-are experienţã.

Vrãjmaşii au cãzut din mîndrie şi, ca sã ne atragã la ei, ne aduc laude. Dacã sufletul primeşte aceste laude, harul îl pãrãseşte atîta vreme pînã cînd se va smeri. Şi astfel toatã viaţa sa învaţã omul smerenia lui Hristos. Cîtã vreme nu o va fi învãţat, gîndurile nu vor lãsa sufletul în pace şi el nu se va putea ruga cu mintea curatã.

Cel ce nãzuieşte spre rugãciunea curatã nu trebuie sã se intereseze de ştirile din ziare, nu trebuie sã citeascã cãrţi rele nici, împins de curiozitate, sã caute sã ştie ceva despre viaţa altora. Toate acestea vîrã în minte gînduri necurate, iar cînd omul încearcã sã le analizeze, ele devin din ce în ce mai complexe şi obosesc sufletul lui.

Cînd sufletul învaţã iubirea de la Domnul, îi este milã de întreaga lume, de întreaga zidire a lui Dumnezeu, se roagã ca toţi oamenii sã se pocãiascã şi sã primeascã harul Duhului Sfînt. Dar dacã sufletul pierde harul, iubirea îl pãrãseşte cãci, lipsit de har, el nu poate iubi pe vrãjmaşii lui, şi atunci gînduri rele se ivesc din inimã dupã cum zice Domnul (Matei 15, 19).

Cît sunt de slab! Scriu puţin şi sunt deja istovit şi trupul meu cautã odihna. Şi Domnul a cunoscut pe pãmînt, în trupul Lui, slãbiciunea omeneascã şi osteneala. În timpul furtunii El dormea în corabie, dar cînd ucenicii L-au trezit, a poruncit mãrii şi vîntului sã se potoleascã şi s-a fãcut linişte mare. (Matei 8, 24-26).

Tot aşa o mare pace se naşte în sufletul nostru cînd chemãm Sfîntul Nume al Domnului.

O, Doamne, fã-ne sã Te lãudãm pînã la cea din urmã suflare.

……………………………

(Cuv. Siluan Athonitul – Între iadul deznãdejdii şi iadul smereniei; pg.200; Ed. Deisis 1994)

 

Anunțuri