CA DE LA SINE ÎNŢELES

Asa vrea Iisus sã ne însusim împlinirea poruncilor.

Precum nu multumesti slujitorului tãu fiindcã te serveste, iar acela n-are nici un motiv sã se supere, tot asa si noi, fatã de Dumnezeu, nu vom putea avea pretentia ca Dumnezeu sã ne multumeascã pentru cã i-am împlinit poruncile. E drept cã El nu lasã nerãsplãtit nici mãcar un pahar cu apã, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamã.

Iisus nu admite nici lauda de la altii, nici lauda de sine. A fost lãudat si Iisus de câteva ori, dar de fiecare datã a ferit laudele de la Sine. Iisus însã s-a bucurat de unii oameni.

Recunostinta era cea mai bunã încurajare, si Iisus o avea, desi în folosul omului era întoarsã.

Lauda de sine si lauda de la altii e slavã desartã si ia faptei meritul de-a mai fi rasplãtitã de Dumnezeu. Iubitorii de slavã desartã îsi iau plata de la oameni, aici. Cei ce vor lua plata de la Dumnezeu, lucreazã pentru oameni ca pentru Dumnezeu, iar de la ei nu le trebuie platã desartã, sau dacã aceia totusi le-o dau, ei o întorc la Dumnezeu.

Iisus vrea ca fapta bunã sã izvorascã natural dintr-o naturã bunã, într-un chip dezinteresat, cum creste bobul de grâu si cum izvorãste apa din stânci, fãrã sã se preocupe de bunãtatea lor. Fapta bunã e bunã numai dacã e acoperitã de smerenie. (Nu de fãtãrnicia smereniei sau de interes acoperit.) Smerenia e ca dragostea: nu cautã ale sale.

„Vreau ca omul sã fie bun, chiar dacã n-ar fi Rai sau Iad”.

Cuvântul acesta a fost interzis pe vremuri (Charron, 1541-1603), din cauza spiritului sceptic care domnea în filosofia timpului, dar adevãrul lui rãmâne: vointa unei naturi bune, care sã facã binele ca pe-un lucru de la sine înteles.

O naturã bunã (îmbunãtãtitã) îsi simplificã de la sine principiile si îngrãdirile. Omul s-ar apropia de natura originarã, a carei icoanã printre noi, numai copii o mai au.

Prislop, Sambata XXXII

30.XII.49 Luca 17, 3-10.

(Pãrintele Arsenie Boca – Cuvinte Vii – Ed. Charisma 2006; pg. 310)