Ce mai ajunge sa ne impresioneze, si sa ne miste sufletul?

Animalutele, puii de animalute… ooo ce dragut e, uite la el ce dragalas e, uite ca fetisoara draguta are…., de ajung oamenii sa slujeasca animalutelor mai mult ca siesi, mai mult ca aproapelui.

Vezi oameni aducind resturile mesei, sau oase, sau chiar mincare, sau mincare speciala pentru animale, sau rupind de la gura, ca sa dea de mincare unor animale,

dar la aproapele, om ca el, nu se gindeste, nu i-ar da, nu vrea sa ii dea

fie de rusine – caci poate nu primeste -, fie ca nu-l vede pe acela ce cere si care nu are – caci nu vrea sa vada nevoia in altul;

de ajunge acea rusine de a da, sau acea orbire, ajunge sa-i impietreasca sufletul si sa nu mai dea chiar deloc, chiar niciodata, ajungind niste suflete invirtosate si incrincenate si pline de ura si nemultumire.

Nu ne mai misca sufletul, un batrin stind la marginea drumului, sau un bolnav (caci oricum nici nu-i mai cercetam), nu ne mai misca sufletul un om cazut pe strada, si trecem indiferenti, ingropati in grijile lumii. Nu ne mai misca sufletul suferinta aproapelui, caci nu mai exista acesta decit pentru a fi subiect de birfa sau pentru a-ti ridica slavi si a te lauda pentru cele acumulate de tine, pentru a-ti gidila mindria.

Caci ce zic oamenii, animalutul ala nu mi-a facut nimic, dar oamenii m-au ranit, si nu ii mai iubesc, si nu vreau sa-i ajut sau sa le dau un colt de piine sau o bucata din sandwich care o jertfeste pentru animal, dar pentru un amarit nu.

Ajunge lumea si sa vorbeasca cu animalele, alintindu-le, povestindu-le, asteptind parca un sfat, crescindu-si nebunia in loc sa ajunga la vreo alinare.

Ajunge lumea sa aloce camere pentru incaltaminte, imbracaminte, pentru animalele de companie, si sa le puna slujitori …

… era o reclama, care arata la ce nivel de stupiditate si nebunie s-a ajuns, ca intrau fetele intr-o camera cu imbracaminte si incaltaminte si tipau in extaz, iar de colo barbatii intrati intr-o camera cu bere, tipau cu ochii scosi, cu niste chipuri schimonosite de  nebunie.

Ajunge lumea sa zica, imi iubesc animalul, dar pe vecin sau pe ruda, nu, ca ma deranjeaza si mi-a adus suparare.

Ajungem sa ne punem mintea la cei fara de minte, sa incercam sa intelegem animalele, ca sa le fie lor bine, ajungem sa ne facem slugi lor, iar pe aproapele nu numai ca nu incercam sa-l mai intelegem, dar ne departam si ne purtam cu el ca si cu un lepros, nu mai cercetam pe cel bolnav, ca nu ne pasa (si chiar ii spunem pe fata ca nu ne pasa si sa nu ne mai deranjeze !), nu ne amestecam in familia altuia – ruda de’a noastra – ca sa-l ajutam, chiar de stim ca au nevoie macar de un cuvint bun, stam si ne mintim cu aparenta de bine si comoditatea care ne inconjoara gindind ca suntem nemuritori, ca stam bine  si ca nimic rau nu ni se poate intimpla si uitam sa facem mila si sa-l tratam cu iubire pe aproapele.

“Ajuta pe aproapele tau dupa puterea ta si ia aminte sa nu cazi.” (Sirah 29,23) caci „cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada.” (I Corinteni 10,12)

De ce sa fi ajuns sa dispretuim pe aproapele, sa nu-l mai cercetam in nevoie, sa nu mai facem mila si iubire cu el?

De ce – caci am ajuns sa ne inchinam zeului “eu”, contind numai ce putem primi, si nu ne mai saturam niciodata sa asteptam sa primim, vrind sa avem tot mai mult, sa primim tot mai mult, toti sa se plece si sa ne multumeasca si sa slujeasca nevoilor noastre, ajungind sa nu ne mai multumeasca deloc ce avem, si sa traim astfel intr-o nemultumire continua. Pe cei ce nu ne-au slujit, ii tinem de rau, pe cei ce nu ne-au gidilat mindria ii ocolim, la cei in nevoie de ajutorul nostru ne facem orbi si surzi, caci slujim noi doar zeul „eu”.

Anunțuri