Nu te ingreuia cu cele straine

Nu te ingreuia cu cele straine, cu cele care nu sunt in puterea ta

Un pas pentru a te apropia de linistire,  de simplitate,  de pacea sufletului, e a nu te ingreuia cu cele care nu sunt in puterea ta, nu te osteni sa le duci pe cele straine, care sunt in puterea sau in voia altora, care sunt de dus de altii, si daca si le fac grele si le fac asa pentru ei. Oricit ai spune ca ii iubesti si nu vrei sa ii vezi impovarati cu ele, daca nu sunt in puterea ta si in voia ta, nu te osteni cu ele. Nu te lupta tu cu nevointele lor daca ei si le ingijesc ca nevointe sau ca voia lor, ca nu ai ajuns tu la limanul luptei cu nevointele tale, vezi-le pe ale tale mai intii, ajungi tu la despatimire si la linistire, si apoi ii poti ajuta vazind ei lucrarea ta.

Intr-o intelegere, fa-ti partea ta cit de bine se poate, partea celuilalt nu o poti face tu, asa ca nu te ingreuia cu ea. De e sa nu primesti, sau sa consideri ca primesti jignire in schimb, sau bataie de joc, nu te minia si nu primi gindul asta, nu te tulbura si daca e sa te fi atins supararea departeaz-o de la tine, caci tu ti-ai facut partea, nu ajunge la a mustra sau la a purta suparare sau minie, caci de fapt ar trebui sa te bucuri ca tu ai putut face ce era in partea ta.

Nu iti bate capul cu cele ce nu tin de tine, tu fa-ti partea ta si savirseste-o cu bucurie, cit e in puterea ta, si partea cealalta las-o daca e, in voia Domnului. Cit a fost in puterea ta, si de partea ta ai facut, multumeste ca ai putut duce la savirsire acel lucru.

Accepta voia Domnului, si lasa cele straine in voia Domnului, tu primeste bucuria savirsirii si nu lasa sa te tulbure cele ce nu sunt in puterea ta si in sarcina ta, si pleaca-te voii Domnului.

Asa de vei face, nu va mai fi sa primesti tulburare in loc de linistire si bucuria  implinirii fagaduintei.

Domnul sa ne ajute sa ne plecam voii Sale, si sa lasam cit se poate deoparte supararea si sa o inlocuim cu bucurie si impacare.

Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?

(…) Frumos spunea parintele paroh o pilda ce suna cam asa:
un om care avea vederea celor dumnezeiesti,
mergind vedea pe nisip doua urme de pasi in urma sa, ale lui si ale lui Dumnezeu mergind cu el alaturi,

s-a intimplat de a dat de greu, si s-a uitat si a vazut doar un rind de urme de pasi, si s-a tulburat tare, zicind Dumnezeul meu m-a parasit acum cind am dat de greu si as fi avut nevoie de El,

greul a trecut, si uitindu-se in urma a vazut din nou 2 rinduri de urme, si zicea, Doamne, de ce m-ai lasat singur cind am dat de greu, totdeauna erai cu mine, si cind am dat de greu eram singur si m-ai lasat….,

iar Dumnezeu i-a raspuns, nu te-am parasit niciodata, iar cind tie iti era greu, Eu te purtam pe brate

(am scris-o din amintiri, dar tare frumoasa era pilda asa cum o spunea parintele)

raul e cel fara Dumnezeu

Ne plingem de faptul ca copiii, generatia tinara, are nitel mai putin respect fata de parinti sau cei mai in etate. Ne plingem de starea de fapt, ii mai plingem si pe ei, si pe noi.

Cum de s-a acutizat starea de fapt descrisa, lipsa de respect, consideratie, slabele sperante de ajutor de la cei din generatia tinara, de la copii? -> Vezi-i pe cei care-si pling.

Ce fapt e mai impresionant, e ca se pling cei care sunt de vina, caci vina e a celor in virsta, a parintilor, a educatorilor, a celor ce au dat exemplu sau au plamadit sufletele plapinde, nu extindem vina si la societate, caci aceasta e o suma de indivizi, trendul ei fiind dat tot de cei in etate, care au facut inainte cartile si au aratat cararea.

Parintii nu isi mai cresc copiii, nu isi mai aloca timp sa faca activitati comune, construind ceva, lucrind ceva impreuna cu copilul, pentru ca acesta pe linga faptul ca isi dezvolta aptitudinile, i se incumba si respect pentru autoritatea si puterea si intelepciunea parinteasca. Activitatile comune spre lucru, spre construirea, spre incropirea a unui ceva, duce in timp la mentinerea si cresterea respectului copilului fata de adult.

Mamele isi lasa copii cit de repede se poate, alergind la servici, prinse in iubirea de bani, sau frica de servici, mult mai tare ca iubirea de copil. Cum sa invete, cum sa simta copilul iubirea parinteasca, cind parintii sunt pentru ei un concept doar, cum sa stie la rindu-i copilul devenit adult sa ofere iubire, compasiune, daca mediul unde ar fi trebuit sa le invete e lipsit de ele. Nimic nu poate suplini iubirea parinteasca, iar cei lipsiti de plinatatea ei, vor deveni si duri, si neimpacati si nemultumiti.

Parintii isi inchipuie ca banii rezolva totul, ca rezolva lipsa lor de afectiune normala pentru copil, ca rezolva non-ascultarea gindurilor copilului, non-indrumarea, aruncarea lui in brate straine care sa-l creasca si sa-l educe. Parintii cred ca avind bani si cumparind lucruri perfecte, suplineste prin acestea ceva, orice. Dar nu, daca in loc de lucruri perfecte, cu care sa se mindreasca la altii, ar lucra (de mina), impreuna cu copilul, lucruri mai imperfecte, totusi, acestea dar si timpul alocat lor e ca mina de aur.

Sa nu punem ca vina lipsa timpului, si nevoie acerba de acumulare de bani, caci din acestea lipseste iubirea cu desavirsire (iubirea cea care conteaza, care zamisleste iubire, si nu iubirea de avutie care naste invidie si ura si frica)

Lumea se plinge, mai mult cei cu etate, ca tinerii sunt fara de respect, dar nu-si vad vina proprie, nu i-au invatat pe copii  frica de Dumnezeu, nu i-au invatat virtutiile, caci poate nici ei nu le stiu, sau poate le-au uitat.

In conditiile astea, catre ce se indreapta lumea, oare?

Globalizare, unificare, aducerea tuturor la nivelul cel mai mic, pentru a fi la fel, aducerea non-valorilor, a micimii la nivel de normalitate, aducerea patimilor, bolilor si promiscuitatii bolinde la nivel de legalitate. Catre ce se indreapta lumea daca merge pe calea asta, oare nu ne va fi frica sa traim in ea?

Lumea fara Dumnuezeu, fara valorile moral crestine, fara lucrarea acestor valori, fara bunatate, iubire, blindete, mila, pace, fara ele, lumea va sta sa cada caci nu e pe fagasul ei.

Sa lasam plingerile si tinguielile, sa lucram ale noastre, sa lucram virtutiile, ca sa fie de exemplu si celor cu minte frageda, sa schimbam fagasul lumii fara de Dumnezeu, pentru a o face loc bun de trait, de multumit, si de ridicat slava lui Dumnezeu pentru binefacerile vazute.

Intristarea – boala de duca-se pe pustii

Intristarea sufletului, mihnirea, posomorirea, sau dupa cum o numeste Sf Ioan Gura de Aur:  cel trist este – bolnav de duca-se pe pustii

Cind ne aflam la ceas de intristare, sa nu lasam sa treaca asa si sa ne cufundam in ea fara a o cerceta, sa ne predam ei asa usor fara de aparare, sa cautam mai intii cauza, de ce anume ne-am intristat, iar de gasim ca nu e de la Dumnezeu, sa nu o primim, sa ne dam din calea ei, spunindu-ne: nu e de la Dumnezeu, nu ma las in voia ei.

Prima stavila e a vedea daca sa o primim sau nu, bine e sa nu primim intristarea, caci ar trebui sa avem sufletul un plin de bucurie, multumire, impacare, nadejde si credinta si speranta si iubire.

Sa nu primim  supararea pentru lucruri minore, sau pentru lucruri pentru care din contra ar trebui sa ne bucuram, de nu ne-ar umbri mindria sau incapatinarea sau voia noastra. De multe ori intristarea apare pentru ca nu s-a facut precum era voia noastra sau pentru ca nu am primit ce si cum ne-am asteptat si ne-am facut noi planuri. Asta nu e intristare de la Dumnezeu, caci punind pe prim plan voia noastra si asteptarile conform gindului nostru, lasam voia lui Dumnezeu deoparte, ignoram lasarea in voia lui Dumnezeu, uitam de zicerea noastra catre Domnul: “Faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamint.”.

Orbirea din cauza mindriei, uitarea de Dumnezeu, urmarirea si facerea voii noastre aduc intristare rea, care daca o descoperim, bine e sa nu o primim, si sa lucram pentru lasarea mindriei si lasarea in voia lui Dumnezeu.

Intristarea rea nu e buna sufletului, caci il orbeste, il impietreste, ii ia bucuria, slabeste inima si imputineaza sufletul, ii ia si putinta lui de a simpatiza cu aproapele, de a lacrima si a-l ajuta cind acesta e indurerat, sau de a te bucura si multumi cind acesta e in pace si bucurie. Intristarea rea pe linga orbirea sufletului, pe linga relele  la care il pot duce (deznadejde, disperare) aduc si uitare, uiti de Dumnezeu, uiti de credinta de nadejde, uiti de a te lasa in voia Domnului.

Cind e sa ne cerceteze intristarea, sa o cercetam si noi pe ea, daca e sa ne fie luare in ris a sufletului nostru (adica vazind cauza intristarii sa ne dam seama ca vrajmasul ride de noi), sa nu primim acea intristare deloc, si sa ne aducem aminte de rugaciune, de cuvintele Domnului, de a cinsti voia Domnului.

Sa primim intristarea, pina la o vreme, daca ne aduce lacrimi de pocainta, daca ne determina sa ne culegem gindurile si sa le marturisim, primind iertare, alinare si intarire; dar devine intristare rea daca continua pe calea instristarii aducindu-ne la disperare, la deznadejde – lucrare care nu mai este a lui Dumnezeu.

Sa ne rugam Domnului, sa ne ajute sa plinim cuvintul rugaciunii de a cinsti si a ne lasa in voia lui Dumnezeu.