“Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina.
Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele?
Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele;
Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te.
Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?
Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu.” (Luca 12,16-21)

Ce ni se prezinta in pilda de azi, si extrapolind-o si la lumea de azi, este un om bogat, aflat deja in prea-plin caruia ii vine si mai plin, care ajunge de se orbeste, se sminteste, nu-si mai dezlipeste inima de cele materiale, isi intuneca mintea, isi devalueaza sufletul degradindu-l pina la nivelul materialului, si ajunge de devine ne-bun.

Omul era bogat, precum se vedea el, bogat cu cele materiale, dar sarac cu cele sufletesti, atit de prinsa si legata ii era inima de cele materiale, ca acestea devin telul lui, viata lui, menirea lui. Ajunge de da conotatie materiala sufletului, il hraneste si ii da sa bea din cele ce a strins, din cele materiale. Sufletul lui, urmind astfel sa se odihneasca, sa manince si sa bea, sa aibe veselie de cele adunate.

Omul bogat, era vrednic de mila, saracul, ca asta era tot ce-si agonisese el, cele banesti, cele materiale, care zicea el ca i se cuvin, ca el e stapinul lor, si roadele sunt ale lui pe de-a plinul. Nu vede ca trebuie sa multumeasca cumva, nu mai stie de Dumnezeu, ca sa-I multumeasca.

“De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste.
in zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu, voi care mancati painea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai.” (Psalmi 126,1-2)

Nu mai stie de Dumnezeu, nu mai stie de aproapele, e orbit de bogatia lui, de norocul lui de a-i fi rodit tarina, si avea mai mult decit prea-plinul care il avea.

Peste prea-plinul lui, ii era lui ca incercare de la Dumnezeu. Ai multe, ce faci cu ele? Vei avea mult mai multe, ce vei face cu ele? Vei orbi mai mult, sau ti se vor deschide ochii, ca sa te intorci? Liberul arbitru al omului, nu esti fortat de nimic, faci dupa cum iti zice inima ta.

Omul a orbit insa, mult mai mult, nu mai exista nimeni, era singur, el cu sufletul lui, caruia avea sa-i dea sa manince si sa bea.

Se zicea ca pentru a te mintui trebuie sa mai ai pe cineva linga tine, ca sa poti iubi pe aproapele tau, sa il primesti cu toate scaderile lui, sa faci iertare, sa faci blindete, sa faci milostivire, sa faci iubire, pentru a fi drept in fata lui Dumnezeu, pentru a fi bun.

Omul acela bogat, era singur, sarac in sufletul lui, prea orbit de material, uitind de sufletul lui in adevar, uitind de semeni, uitind de Dumnezeu.

Era ne-bun, adica nu era bun. Sufletul lui era necrescut, nedospit pentru a-si manifesta puterea si taria lui in om. Sufletul lui nu era crescut cu rugaciune, nu avea legatura, dialogul lui cu Dumnezeu, nu era inflorit de mila catre aproapele, nu era luminat cu bucuria daruirii, a ajutorarii, cu adierea blindetii, sau a trairii suferintei aproapelui. Nu era un suflet usor care sa se poata ridica in rugaciune, si sa devina taria trupului, ci era un suflet ingreuiat, legat de cele materiale, bucuria lui consta numai din prea-plinul material pentru care nu stia sa multumeasca, era un suflet prins, bolnav, ingreuiat.

Sufletul bolnav imbolnaveste si trupul si mintea, il face pe om atit de egocentrist, atit de orb fata de altii, ca nu avea sa se mai numeasca fiu al lui Dumnezeu, nu mai era bun, era rau, era nebun.

Dumnezeu i-a ingaduit, i-a dat si mai mult, i-a umplut dorirea, avea prea-plin, i-a dat si mai mult, omul in schimb a cazut incercarii, si a devenit rau, a cazut, dar si mai mult avea sa cada, caci Dumnezeu i-a cerut sufletul, iar mult prea-plinul de care isi lipise inima nu avea sa mai fie al lui.

***

Sa luam aminte la ce avem, si pentru ce avem sa multumim, sa ne recunoastem bogatia, materiala sau spirituala, si sa multumim pentru acestea  lui Dumnezeu. Sa luam aminte ca din bogatia noastra sa dam si celor in nevoie. De e sa fie bogatie materiala sa dam cu dragoste celui in nevoie, ca si cum i-am da lui Hristos – celui ce nu are unde sa-si plece capul -, de e sa fie din cele spirituale, sa dam un cuvint bun, o mila sufleteasca, o blindete, o iertare, sa o dam celui aflat in durere sufleteasca, si sa multumim pentru bogatia noastra ca am putut sa o dam, ca nu din ale noastre dam, ci din ale lui Dumnezeu dam, si din ce dam nu ni se va imputina, ci mai multe agonisim in locul lor. Caci un cuvint bun nu te saraceste, o mila sufleteasca si o blindete nu te secatuieste, ci mai mult iti va prisosi, caci vei sti ca ai si poti sa dai.

Nici cele materiale de dai, nu iti saraceste, ci inlauntrul tau stii, ca daca dai, inseamna ca ai, daca sufletul tau te lasa sa dai, indiferent cit ai, inseamna ca ai plin, si ca poti sa dai. Cu cit poti sa dai, cu atit esti convins in sineti ca ai si esti multumitor pentru ce ai si ca ai putut sa dai. Caci cunostiinta avutiei tale nu sta in multimea ei, ci in cum o percepi pe ea, caci daca dai, inseamna ca ai.

Sa luam aminte, sa ne crestem sufletul, sa nu amestecam cele materiale, zicind ca ne sunt spirituale, sa nu ajungem sa ne lipim inima atit de ele, incit sa insemne pentru noi totul, iar sufletul sa zica ca asta ii e menirea, sa stea lipit de material, sa ajunga sa flaminzeasca si sa nu creasca. Caci sufletul ni-l crestem precum ne crestem si trupul, dindu-i mincare si bautura, mincare precum rugaciunea, bautura precum milostivirea, iubirea de semen, blindetea, iertarea. Sa ni-l crestem, ca acesta ne va fi taria, acesta ne va conduce cind e sa fim incercati sau tulburati de vijeliile lumii.

Sa luam aminte, ca de e sa primim mai mult, din ceea ce avem mult, sa dam raspuns bun la acel mult-prea-plin, si sa nu ne fie de incercare, caci avind mai mult trebuie sa multumesti mult si sa daruiesti mult. Incercare de e sa vina, raspuns bun trebuie sa dam, ca sa raminem buni si drepti in fata lui Dumnezeu, caci iubirea e dreptatea lui Dumnezeu.

„Suflete odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te” – odhna ta, suflete, este in Domnul, caci EL ii cheama pe cei obositi si impovarati sa-si afle liniste si odihna, odihna ta este in cele usoare, dezlipirea de greutatile materiale, si ridicarea ta in rugaciune catre Domnul Dumnezeu. Mincarea ta, suflete, este rugaciunea care te creste, te creste in cele usoare, bautura ta este izvorul de apa nesecat care izvoraste si se revarsa prea-plin la rodirea din Duhul Sfint. Bucuria ta, suflete, este in Domnul, caci nu exista bucurie mai mare, nu exista bucurie fara limite decit in Domnul, bucurie de cele pamintesti tine cit tin si ele, sau se duce mai repede decit ele, caci omul se plictiseste repede de ele, bucurarea intru Domnul este insa nemasurata facind sa paleasca toate alte bucurii lumesti.

Domnul sa ne ajute sa ne agonisim bogatia adevarata, sa fim plini si darnici in roadele Duhului, pentru a putea plini legea in iubirea de Dumnezeu si de aproapele,

Spre Slava lui Dumnezeu, si mintuirea sufletelor noastre.

Anunțuri