A scrie sau a vorbi e usor, a raspindi cuvinte e usor, dar grija sa fie, caci vorba sau scrisul e ca a arunca seminte in vint, si poti arunca fie seminte bune care sa rodeasca, fie a arunca seminte de ciulini, care se prind oriunde, iar a indrepta greseala pentru a curati locurile de rautatile ce le-ai raspindit e tare greu. A scrie sau a vorbi e pentru a ridica sau a zidi, pentru a bucura  – nu pentru a lovi.

A fost un reportaj ce a lovit pe nedrept intr-un om drag mie, si nu doar acel om a fost lezat de nedreptatea imprastiata in vint, ci si eu, care il cunosc pe acel om, care ii cunosc bunatatea, blindetea, daruirea, jertfa de sine pentru altii. Eu, care il cunosc, eu am fost lezata de vorbele nedrepte aruncate in vint.

Nu stiu decit putin din ce a daruieste acel om, nu stiu decit ce am primit eu de la dumnealui, si multe le-am uitat, dar au ramas impresionate in suflet, si stiu, de blindetea, bunatatea, jertfelnicia acestui om.

Era acum 2 ani, cind mama era internata la spital, era in joia din prima saptamina a Postului mare, eu zisesem ca imi iau liber, ca sa ajung si la mama la spital, si apoi sa ajung si la Canonul cel mare. Dar socoteala de acasa… Cind am ajuns la spital, mama era in coma, o transferasera de la Obregia la Bagdazar, de ii facusera resuscitare sa ii porneasca respiratia. Toata ziua am stat in lacrimi la camera de garda, eu – eram leguma, nu mai eram om. Seara am plecat cu rudele acasa, ca inca nu stiau de ce e in coma si inca mai asteptau rezultate de la alte spitale. Am ajuns acasa si m-au sunat ca o transfera pe mama la Floreasca. Nici nu mai gindeam atunci, unde ar fi spitalul, cum sa ajung, ce sa fac, eram oricum atit de terminata ca nici sa ma misc nu mai puteam. Singurul la care m-am gindit ca mi-ar raspunde la telefon si m-ar ajuta este acest om care a primit niste noroi pe fata cu acel reportaj. L-am sunat, era vreo 9jumate seara, si i-am spus ca o transfera pe mama la Floreasca si daca poate sa ma ajute. Mi-a zis sa fiu in 5 minute in statia de masina. A venit. Am mers mai intii de am luat-o din drum si pe doamna dumnealui, care cum s-a urcat in masina, mi-a dat si mie un Extraveral cu un pahar de apa. Ei bine, faptul ca s-a gindit si cineva la mine, la mine care nu mai existam in acel moment, faptul ca s-a gindit cineva si la mine si mi-a dat ceva ca sa ma linistesc si sa imi fie si mie mai bine, acest lucru a contat mai mult decit orice cadou, decit orice am primit in viata mea.

Am ajuns la spital, exact cind cei de pe salvare erau sa o inregistreze pe mama. Vroia sa imi dea acest om si bani ca sa ma sa dau la medici – aveam la mine, eram pregatita, dar doctorul nu au vrut sa primeasca nimic – era un doctor de la SMURD.

Am stat ce am stat la spital, nu stiau daca o sa iasa din coma, sau daca o sa aibe ceva lezat de faptul ca i se oprise respiratia un timp.

Dupa ce am plecat de la spitalul unde era mama, am plecat mai departe la alt spital, era vreo 10jumate seara, a sunat pe un doctor sa vina ca sa poata intra la Fundeni la acea ora, doctor care a venit, si am mers sa vedem si alt bolnav, de cancer. Ne intorseram pe la 11jumate acasa, de m-a lasat pe mine mai intii si dumnealor au mers mai departe.

Nu imi era dator cu nimic acest om, dar stiam ca la greutate, la nevoie pot apela la dumnealui – nu la rude (cu rudele e alta poveste, trista pentru mine, caci nu mai consider de mult ca am rude).

Acest om, are bucurie cind slujeste, si cind il auzi ca slujeste ti se umple si tie inima de bucurie si pe fata ti se asterne zimbet chiar daca e sa fi inegurat in greutati.

Acest om mi-a fost alaturi, fara a astepta vreo recompensa, sau ceva, ci doar din bucuria de a darui, mi-a fost alaturi cind am apelat la dumnealui ca nu aveam cum sa ajung repede la mama la spital sau la camin – in foarte multe dati, mi-a fost alaturi si mie si lui mama. Nu rudele, ci acest om.

La acest om, la Parintele de care spun, am mers odata si l-am rugat sa imi zica si mie o rugaciune, acum ceva ani mi-au gasit ceva, dar nu am timp de mine caci trebuie sa fiu pentru mama. Dar saptamini, si luni aveam acea durere surda care nu trecea, si noaptea si ziua. Am mers la Parinte sa imi zica si mie o rugaciune, si cind imi zicea, eu ma gindeam in sinea mea, ce poate sa imi faca, cum sa imi aline durerea, imi zice si mie doar o rugaciune. Si pe cind ziceam asa in gindul meu, si-a pus Parintele ambele miini pe capul meu, si m-a strafulgerat din crestet pina in locul acela al durerii surde, si ma gindeam s-o fi intimplat ceva cu acea strafulgerare. Uitasem de vertijurile care le aveam pe partea stinga, dar acea strafulgerare de acolo a pornit, de acolo pina la locul durerii. Cind m-am ridicat si m-am dus inapoi in Biserica, nu ma mai durea nimic, eram uimita, vroiam sa ii spun Parintelui, dar am zis ca sa astept ca o fi doar o iluzie. De atunci de mai bine de citeva luni nu m-a mai durut nimic.

Acest om, Parinte, pe linga ca slujeste cu bucurie, de iti bucura sufletul, are asa o daruire, asa o disponibilitate pentru a sluji altora cu orice, nu doar cu sfat, nu doar sa iti fie aproape cu un cuvint si o alinare, ci si material.

Cine e sa-l cunoasca pe Parinte, ii stiu bunatatea, blindetea, jertfa, iubirea, bucuria cu care slujeste si slujeste altora, cine e sa-l cunoasca va fi fost sa fie lovit cu aceeasi durere de ar fi vazut reportajul ce cauta nod in papura si nu gasea.

E usor sa vorbesti, e usor sa arunci cuvinte, e usor sa lovesti pe nedrept, e usor sa arunci ciulini in vint, mai greu e sa refaci ce ai murdarit si sa alungi tristetea de la cei ce au vazut cum un om bun a fost vorbit. Aceia ce au aruncat ciulini au sa raspunda si mie pentru amareala din sufletul meu, pentru tristetea mea, ca ei au vorbit cu vorbe de ciulini de un om bun, iar eu, care il stiu, nu am dat nici o marturie de bunatatea si blindetea si jertfelnicia acestui om.

Anunțuri