De ce au nevoie plantutele sa creasca si sa infloreasca? De foarte putin: de pamint, de apa si de soare. Putin, iar in schimb dau bucuria frumosului – desfatare pentru ochi, bucuria delicatetii, bucuria parfumului.

De ce au nevoie oamenii sa creasca si sa infloreasca in sine, pina la desavirsire? De foarte putin: de pamint, de apa si de soare. Acum si intelesul si diferenta e mare fata de nevoia celor necuvintatoare. De pamint, de materie, de hrana, de trup, de pamintul ala care a devenit trup, si care trebuie sa ajunga sa fie supus vietii, nu sa fie stapinul vietii. De pamintul ala, materia aia din care am fost facuti, si in care ne vom intoarce. De materia aia care sa ne asigure traiul, viata, existenta, dar careia nu trebuie sa ajungem sa ii slujim, ci sa ne slujim de ea. De materia aia cu limitele ei de materie, limite de timp, limite de spatiu.

De apa – de apa aia vie care sa o simti ca curge in tine, nu doar in materia ta, ci si in duhul tau, de apa aia din care bei si primesti bucurie. De Duhul Sfint. De suflarea lui Dumnezeu, de Cuvintul lui Dumnezeu.

De soare. Mai ales de soare. Singura explicatie pe intelesul meu a Sfintei Treimi, era explicatia cu Soarele: soarele ce dainuieste de veacuri e Dumnezeu Tatal, lumina lumii ce de la soare e trimisa in lume – Dumnezeu Fiul, iar caldura ce de la soare purcede, arderea Duhul Sfint. De soare avem nevoie.

De caldura care o simti in inima, de iubire. Cum arde soarele, asa arde inima cind simte iubire, de arderea aia care stoarce lacrimi. Au mare nevoie oamenii de iubire, fara ea nu pot creste, nu le poate inflori sufletul. De foarte putin au nevoie si oamenii sa ajunga la bucurie, doar sa dea intiietate la ce e pentru vesnicie, nu la ce e in vremelnicie.