E dimineata. Zori de zi. Deschise un ochi si privi catre fereastra din dreapta. Primul astru isi mijea ochii. Asa ii placea lui sa spuna. Era un moment al zilei, cind parca pamintul se misca mai lent. Era o clipa de lentoare, de pace, de liniste. Nu miscau nici frunzele. Era ca si cum ar trece o amintire. Primul astru se arata iara. Era doar o impresie ca ar disparea si ca ar aparea din nou, dar era placuta. Parca te simteai ca esti mai mare decit esti, parca te simteai ca poti fi stapinul sorilor. Privi spre stinga, nu aparuse inca al doilea astru, asa ca mai trindavea in lumina diafana care domnea in acel moment al zilei.

Cind vazu ca aparu si al doilea sor, isi zise ca ar fi timpul sa… Era cam nehotarit astazi, se gindea ca mai bine sa se duca sa tasteze pe geamul mesei cele pentru inceputul zilei, sau poate ca mai bine ar fi fost sa danseze… inca se gindea, cind se trezi ca se ridica din pat, si ca incepu sa faca primele miscari de inceput de zi. El le numea trezire-inviorare-destindere, da, erau inainte cunoscute sub numele astea, dar acum erau de fapt pregatirea inceputului de zi. Fiecare miscare avea semnificatia ei, senzorii o prindeau si o interpretau. Asa isi schimba textura peretelui si il facea un imens geam – sa priveasca dimineata mai bine, asa isi deshidea geamurile, sau largea deschiderile cu exteriorul, asa isi pregatea ambientul de dus, asa isi pregatea cafeaua de dimineata, si isi atragea la indemina imbracamintea din acea zi.

Cheia era in miscari, iar miscarile le-a unit ca intr-un dans. Era o muzica ce o auzea doar el, era o muzica din dorirea lui, de cum vroia sa fie.

… Se gindi ca poate ar fi sa isi ia camasa galbena… sau poate cea albastra…, insa nu era hotarit, si facu un salt cam indecis, iar comanda nu era inca data, senzorii nu percepusera care anume, asa ca trebui sa repete pasul de dans.

Se gindi ca imbatrineste, inainte nu avea nehotariri, sau cel putin daca le avea le rezolva inainte de a face pasul pentru comanda respectiva. Asa ca incerca sa se concentreze mai mult la dans, caci daca avea sa repete de mai multe ori, avea sa intirzie, sau va trebui sa foloseasca transportorul cel mai apropiat, si sa se rezume la o plimbare mai mica prin aerul linistii de afara.

Avea tabieturi, si isi dadea seama ca erau si ele un semn de imbatrinire. Erau strinse in decursul timpului, ca o suma a tuturor acelor actiuni care i-au adus mai mare placere sau multumire.

Acum ajunsese sa fie inconjurat de tabieturi.

Plimbarea lui prin aerul linistii nu il considera chiar un tabiet, ci mai mult o necesitate. Era atunci cind primeai parte de liniste, cind dadeai de la tine, cind te simteai parte din tot.

Pentru ca apoi sa ajungi sa intri in primul transportor si sa fi dus catre zumzaiala, fosnet continuu – de parca ar fi fost toti copacii loviti de vint de furtuna. Trebuia sa se afunde in agitatia si aglomeratia din oras, era job-ul lui de aducator de pace. Dar job-ul lui insemna sa se confrunte cu urgii sufletesti, si sa incerce sa ridice sufletele incercate pina la minima limita de pace. Apoi urmau sa fie preluati de alti colegi de ai lui. Spera inca sa avanseze, era si timpul – credea el, si isi dorea ca din aducator de pace, sa se ridice la aducator de fericire. Ar fi fost pentru el o multumire mai mare, caci considera ca daca poate sa le insufle oamenilor fericirea e mai bine decit sa le aduca pacea. Vroia sa avanseze, dar vroia sa mai simta si linistea de dupa furtuna, cind se transforma furtuna in soare, si tumultul in pace. Vroia si sa fie aducator de pace si sa fie aducator de fericire. Da, acum simtea ca imbatrinea, era si mai nehotarit. Sau de fapt nu era nehotarit ci doar vroia totul, sau poate ca vroia sa ajunga sa dea totul, vroia sa se dea pe el ca sa le aduca pacea, sa le aduca fericirea, sa ii tina imbratisati pe toti, sa nu mai sufere nimeni. Era plin de iubire, i se revarsa iubirea peste granitele firii, si vroia sa dea tot, ca asa putea avea totul.

Anunțuri