Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/needle-felted-toys/

Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/needle-felted-toys/

Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/needle-felted-toys/

Bucurie handmade

Needle felted toys | Ileana Balaciu’s Weblog (wordpress.com)

Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/needle-felted-toys/

Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/jucarii-crosetate/

Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/jucarii-crosetate/

If rushing -> loosing the Time

Didn’t happen to you too, every time when rushing it seams that the time if not enough for you, and you need to rush more…
It’s like a perpetuum-mobile situation: you seam that you don’t have the time you need, so you need to rush, but rushing is giving you the sensation that there is no time.
The rush is influencing the Time, and not vice-versa.

The time is a perception, of your mind, of your soul, with your entire body. And how do we perceive the time? By the impression left on us, by its markings – memories of the mind, jolts of the soul.

When doing something in a rush mode does not mean that we will gain some time – free time maybe-, but means that we are close to loosing it.
We don’t let the eye to embrace the passing, the surroundings, to make memories, to enjoy the life, we are changing from one thing to another because we are rushing, and everything is foggy.

When we rush, when we’re running around for various activities, for hoarding of matter or of information, when we crowd with many and more, we no longer retain their impression in our memory, and for us – even if the time is not effectively lost it became forgotten, a wasted time because it did not leave its mark in our mind.

The Time is not short, only it is no longer perceived.

If you have the impression that you don’t have time, then slow down, and taste the moments, don’t let them slip in faster mode with no impression left on you.
Take them easy and slow down, let the time pass as slow as it can, don’t rush it, because you’ll loose it.

Mobiles are slowing the world

Sad-handi –  or  –  Mobiles are slowing the world

The mobiles are slowing the world, the momentum

The mobile-absorbed people needs a bit more time to react to the environment, and sometimes they are stopping, forgetting to walk, blocking the way. Did you encounter in your ways that somebody dropped-dead (figurative speaking) in front of you, and you have to avoid them, as they are lost for the world? Did you encounter people rubbing their phones at the stop-light and everyone is starting slowly at the green light? Did you encounter – when waiting in the emergency room, that the doctors and assistants are taking patients at a slower pace, and between are entertaining by rubbing the respective phone?

Of course you did!, and more often every day.

***

So sad are these people, so not filled with joy.

So, let’s call them: handi (from handi-capatos).

How do you name a person who has narrow viewing field, or cannot use a hand – or both, or cannot see what is in front of them? Handi?

But these people want to be that, they are not forced by circumstances.

***

I was wondering, watching the people in the subway or bus, most of them rubbing the phones… what will rub all the day long, if the mobiles will not be anymore?

I’ve got an answer from a colleague of mine: they will rub the kitty “freaca pisoiul” – but there will be a problem, will everyone hold a kitty on their hand and will rub it all the day long? … that cannot be done, because the kitty will not stay…

…sad people

Shall we name them sad-handi.

Searching for other ways to entertain means that they are generally sad, means that they are not pleased with their life, with their surroundings, they are skipping the present time, are not embracing the moment. Sometime in the future they will wake up, and will find that years, decades passed, and they didn’t taste the life, they will not know where the hours went away, they will not remember anything. But it’ll be too late to change anything.

Even if they do not perceive the sadness of their live, their subconscious will know that they always need something else to find the trill, the joy, to fill the sadness of their life.

It’s not only an addiction; it’s a tacit recognition of a failure.

***

It was an article: „Tehnologia ne schimba radical memoria” –  on descopera.ro

„Since ancient times, people have looked with fear and skepticism the effect that new technologies have on memory. In one of the famous dialogues of Plato’s Phaedrus, Socrates tells how the Egyptian god Theuth, local mythology considered the inventor of the alphabet, tried to persuade the king of Egypt, Thamus, to spread the art of writing among the Egyptians. Arguing in favor of this new technology, Theuth claims that „science will make the Egyptians wiser and with young mind, forgetfulness cure was found there, but also of ignorance”. King Thamus challenged the benefits Theuth claimed: „This letter brings forgetfulness in the souls of those who it will learn sloth them young mind, putting their faith in writing, people will remember from the outside, using some foreign icons, and not from within by its own cause. The cure that you found did not harden their young minds, but bringing remember”.

However, Socrates was right regarding at least one of the effects the technology of writing has had on memory: as it became possible to store information on external environment, people have ceased to memorize huge amounts of information.

In ancient times, the epics were transmitted only orally, and boast a brilliant mind unmatched memory. Themistocles, the famous Greek politician and general, have a reputation for being learned every name and face of the 20,000 citizens of Athens.”(…)

***

I saw in the subway, or bus, or anywhere, the people drowned in the mobile are not looking at other people …  losing the momentum

does they see that might be somebody (old) needing the chair? – no! – nobody else exists outside their limited world

does they catch the eye of a boy or a girl, potentially a relation in the future? no! – they are lost in the lies of the virtual realm

does they react at the proximal situation (I am referring to the anticipation)?, no! – they cannot appreciate a potentially danger, they are losing the power of anticipation.

Some while ago an adapted person was measured as how they react to the changing of the environment. They will lose the power to adapt to the real life, they will lose the ability to perform in real life. And who’s to blame for?

***

Let’s talk about Alzheimer too, the mind disease, the mind cannot remember, – in the current conditions the mind is not learned to remember, only to jump, only to get lost….

Do you see the signs of Alzheimer to kids, maybe you are placing these signs to the fact that they cannot concentrate or are too distracted. Are they?

Will be Alzheimer the disease of the old only? no! it will be a disease of the youngers too.

***

Seeing people rubbing the phone, with their heads bend down – the snowdrop position, all day, many hours, are they thinking that this will not affect the position of their spine? Somebody might say that the human body can adapt, that it is no much influence this position held for a long period of time every day. Probably, and also probably will adapt the position of the body to permit a much easier bending of the head – maybe a humpback?

And how it is with their eyes? Are you seeing people with fixed glance, more often, or most of the time? Are you looking at them and they seams to not blink? They are subjecting themselves with screens – small are larger, and the impulse for their eyes is only from electronic changing of the images on the screens. They are not blinking naturally anymore, and their eyes are tough to adapt to the changing of the distance. Their eyes will succumb before their time.

Do you think that we have a limit of common sense in using these mobiles?

Do you think that mobiles are a good thing – with no restrictions? – Then, think again.

Alan Rickman – through my eyes

Who doesn’t know The Voice?

Who didn’t see Harry Potter?   :)  Is there anybody who didn’t?

Who does not remember one of the prominent characters: the Potions Master – Severus Snape, played by Alan Rickman. And one of the cathartic moments which is going around the word:  Always.

Yes, Mr. Alan Rickman will Always remain in the hearts of those who knew him, and in the hearts of those who didn’t known him.

*

This is a book about how I am seeing Alan Rickman, as one of those who didn’t known him, but tried to make acquaintance with his life after 2 years from his passing.

This is a feather-light touch of his life.

This book is work-in-progress, and is structured like a puzzle, putting pieces together, from interviews, from articles, from anything at the hand length. If there are any pieces of the puzzle which didn’t match, or are misplaced, or for missing parts, drop me a line, and we shall work on these together.

(this link will be auto updated with all the progress of this book)

Alan-Sidney-Patrick-Rickman-through-my-eyes.epub

Through my eyes: Ephemerid into eternity

 Wondering, why aren’t they making film after stage representations, they could place cameras on any corners, or any position not to be seen or to disturb the play, and to take the stage on film, and also they would know what to focus on, details which might be missed by the public, and from so many representations they could make a movie, and thus transforming the ephemerid into eternity.

They have live representations with public responses, and they can put together a film, to be released after the play runs off. Thus the people who saw the play on stage might want the play on tape (aka DVD) too, or the people who didn’t have the chance to see it, might have the opportunity to see it after all.

They could also get a more accurate feedback of the value of their actors, based on the request for the DVD on command they would have. The “they” aka Broadway, aka RST, aka any good, big theater.

And also could be a good flow of funds for a play which ran off, but for which the money will keep coming from the DVD version. (this was from a proposal of mine made to Broadway, formed from my biggest regret that I missed all the chances to see Alan Rickman on stage, and the Seminar filmed by amateurs left me a taste of wanting more, something more professional).

Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/jucarii-crosetate/

Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/jucarii-crosetate/

Cind vii neanuntat (sau Usa de zina)

Bucurie handmade

https://ileanabalaciu.wordpress.com/category/jucarii-crosetate/

dimineata – (mini-scris SF)

E dimineata. Zori de zi. Deschise un ochi si privi catre fereastra din dreapta. Primul astru isi mijea ochii. Asa ii placea lui sa spuna. Era un moment al zilei, cind parca pamintul se misca mai lent. Era o clipa de lentoare, de pace, de liniste. Nu miscau nici frunzele. Era ca si cum ar trece o amintire. Primul astru se arata iara. Era doar o impresie ca ar disparea si ca ar aparea din nou, dar era placuta. Parca te simteai ca esti mai mare decit esti, parca te simteai ca poti fi stapinul sorilor. Privi spre stinga, nu aparuse inca al doilea astru, asa ca mai trindavea in lumina diafana care domnea in acel moment al zilei.

Cind vazu ca aparu si al doilea sor, isi zise ca ar fi timpul sa… Era cam nehotarit astazi, se gindea ca mai bine sa se duca sa tasteze pe geamul mesei cele pentru inceputul zilei, sau poate ca mai bine ar fi fost sa danseze… inca se gindea, cind se trezi ca se ridica din pat, si ca incepu sa faca primele miscari de inceput de zi. El le numea trezire-inviorare-destindere, da, erau inainte cunoscute sub numele astea, dar acum erau de fapt pregatirea inceputului de zi. Fiecare miscare avea semnificatia ei, senzorii o prindeau si o interpretau. Asa isi schimba textura peretelui si il facea un imens geam – sa priveasca dimineata mai bine, asa isi deshidea geamurile, sau largea deschiderile cu exteriorul, asa isi pregatea ambientul de dus, asa isi pregatea cafeaua de dimineata, si isi atragea la indemina imbracamintea din acea zi.

Cheia era in miscari, iar miscarile le-a unit ca intr-un dans. Era o muzica ce o auzea doar el, era o muzica din dorirea lui, de cum vroia sa fie.

… Se gindi ca poate ar fi sa isi ia camasa galbena… sau poate cea albastra…, insa nu era hotarit, si facu un salt cam indecis, iar comanda nu era inca data, senzorii nu percepusera care anume, asa ca trebui sa repete pasul de dans.

Se gindi ca imbatrineste, inainte nu avea nehotariri, sau cel putin daca le avea le rezolva inainte de a face pasul pentru comanda respectiva. Asa ca incerca sa se concentreze mai mult la dans, caci daca avea sa repete de mai multe ori, avea sa intirzie, sau va trebui sa foloseasca transportorul cel mai apropiat, si sa se rezume la o plimbare mai mica prin aerul linistii de afara.

Avea tabieturi, si isi dadea seama ca erau si ele un semn de imbatrinire. Erau strinse in decursul timpului, ca o suma a tuturor acelor actiuni care i-au adus mai mare placere sau multumire.

Acum ajunsese sa fie inconjurat de tabieturi.

Plimbarea lui prin aerul linistii nu il considera chiar un tabiet, ci mai mult o necesitate. Era atunci cind primeai parte de liniste, cind dadeai de la tine, cind te simteai parte din tot.

Pentru ca apoi sa ajungi sa intri in primul transportor si sa fi dus catre zumzaiala, fosnet continuu – de parca ar fi fost toti copacii loviti de vint de furtuna. Trebuia sa se afunde in agitatia si aglomeratia din oras, era job-ul lui de aducator de pace. Dar job-ul lui insemna sa se confrunte cu urgii sufletesti, si sa incerce sa ridice sufletele incercate pina la minima limita de pace. Apoi urmau sa fie preluati de alti colegi de ai lui. Spera inca sa avanseze, era si timpul – credea el, si isi dorea ca din aducator de pace, sa se ridice la aducator de fericire. Ar fi fost pentru el o multumire mai mare, caci considera ca daca poate sa le insufle oamenilor fericirea e mai bine decit sa le aduca pacea. Vroia sa avanseze, dar vroia sa mai simta si linistea de dupa furtuna, cind se transforma furtuna in soare, si tumultul in pace. Vroia si sa fie aducator de pace si sa fie aducator de fericire. Da, acum simtea ca imbatrinea, era si mai nehotarit. Sau de fapt nu era nehotarit ci doar vroia totul, sau poate ca vroia sa ajunga sa dea totul, vroia sa se dea pe el ca sa le aduca pacea, sa le aduca fericirea, sa ii tina imbratisati pe toti, sa nu mai sufere nimeni. Era plin de iubire, i se revarsa iubirea peste granitele firii, si vroia sa dea tot, ca asa putea avea totul.

care din ele?

“Bucuraţi-vă pururea.” sau „păcatul meu înaintea mea este pururea”?

Care din ele?

De cite ori auzim: pacatul meu inaintea mea este pururea si de cite ori auzim: bucurati-va pururea?

Apai, da zice undeva: autaflagelati-va pururea?

… zici ca….: eeeei, zici asa, ca asa se zice, ca trebuie sa ne vedem mereu pacatele….

Ba nu! Le-ai marturisit, ai primit iertare, apai de ce sa le tot ti in minte? Ti minte raul, facut sau primit? Te calci singur in picioare, te autoflagelezi singur, si uiti care e scopul: bucurati-va pururea…. ca aceasta este voia lui Dumnezeu intru Iisus Hristos pentru noi.

Apai, crezi in iertare sau nu? Ai spart un geam, platesti toata viata?

Si tot zici, si tot zici, si… sti, mintea e influentabila, si mai mult, e super-autoinfluentabilia. Ti le zici singur, ajungi de le crezi. Si daca le crezi, mai crezi in iertare, in mila, in iubire, sau mai mult si mai mult in iubirea lui Dumnezeu?

“stârpeşte pe vrăjmaşii mei” sau: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”?

Care din ele?

Calca in picioare pe toti cei ce-ti sunt vrajmasi, stirpeste-i, si daca nu poti tu, roaga-te sa ii stirpeasca Dumnezeu.

De cite ori auzim: stirpeste pe vrajmasii mei, si de cite ori ne trece in minte, sau in auz: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama? Sau daca auzim cu aceeasi frecventa sau convingere, ajunge de se face ceva deranj.

Mintea, saraca, invata si singura, iar cind i se repete mereu si mereu, apai, nu doar ca crede dar isi conduce actiunile in acel cadru creat: vrajmasii trebuie stirpiti.

Pacatul facut, trebuie sa il purtam pe frunte lipit – ca sa fie inaintea mea pururea – nu? – sa ne transformam in nefiinte, in viermi pacatosi, buni de a fi striviti, si daca suntem striviti sa ne uitam la strivitor si sa-i multumim cu lacrimi in ochi!

Glumeam.

Orice pacat ar fi, oricit de inimaginabila consideram noi ca ar fi iertarea, apai nu avem masura iubirii lui Dumnezeu.

Nici nu zic, ca hai sa facem pacate, doar asa, ca n-avem ce face, ca iubirea lui Dumnezeu, covirseste toate. Covirseste toate, dar mai raspunzi si tu de ale tale, nu? Si apai, lumea nu e de capul ei, sa zici tu, ca pot face orice de capul meu, ca iubirea lui Dumnezeu mi le va ierta pe toate. Asta e o greseala pe care o fac multi, zic ei ca cred, dar pe de alta parte isi zic ca lumea e de capul ei, si ca trebuie sa isi rezolve-razbune ei singuri situatii conflictuale. Si atunci unde mai lasam loc la Cel in care credem noi? Nu ii facem loc de manifestare, sau ii luam noi locul, ca ne credem noi noua insine, si asa mai departe…..

Si ce face mintea in conditile de repetare cu titlu de mantra? Ajunge sa creada, dar in ce? In ne-iertare, in patare definitiva a sufletului, in ura? Sau in linistire, bucurie, iertare, iubire?

Too busy to be alive

Too busy to have a life, or to have a real life

Vedem la tot pasul, si e vorba si de pas de mers, omuleti plug-and-play. Fie cu nasul in telefon, atit de tare aspirati in ecranul ala, ca …., lumea a disparut pentru ei, sunt atit de transpusi, ca ajung de incurca circulatia. Circulatia – ca termen mai generic – daca poate exista mai – cu referire mai ampla decit cea de trafic. Ajung de incurca realitatea, caci se retrag din ea, si se afunda in sticla, in bitisori colorati. Zica-se ca se ascutesc alte simturi daca unul e privat de contactul cu realitatea. Carevasazica, ar avea auzul mai ascutit, daca privirea e lipita de bitisori si nu de realitatea inconjuratoare. Nu. Nu e asa. Alipirea unui simt de ceva nu e ca privarea de acel simt. Ci pur si simplu nu il mai ancorezi in realitate, caci nu e interesant mediul sau realitatea clipei de acolo-si-atunci. Si ajung acesti omuleti ca niste incurca tot. zic ei ca ar avea mai mult input pentru fericire, ca au mai multe surse de distractie – distratie sau distragere? – ca n-ar fi tot una. Se distrag, uita, incurca, pierd notiunea timpului, pierd timpul, desi ei zic ca il valoreaza la maximum. Nu. Iarasi nu. Orice zici ca maximizezi, ca tragi peste limitele lui, e pierdere, caci inseamna ca inauntrul tau stii ca nu il ai, si vrei sa maximizezi. Deci orice maximizare e recunoasterea faptului ca nu ai acel ceva.

Daca ai fi plin de acel ceva, nu ar mai trebui sa tragi de el pentru a-l face mai mare. Daca esti plin de ceva, atunci varianta e sa dai. Si daca dai, inseamna ca esti plin de acel ceva. Iar inlauntrul tau stii, ca daca dai, daca poti sa dai, inseamna ca ai, ca ai mai mult decit iti trebuie. Deci trebuie sa dai, ca sa ai, sau ca sa stii ca ai.

Deci, revenim la omuletii plug-and-play. Ajung de incurca, caci nu mai au nici reflexe pentru realitatea de acolo-si-atunci, nu mai au nici empatie, nu mai au nici ochi, nici simtire. Empatia pentru cel de alaturi, il vezi sau nu? Logic, nu il vede, caci are ochii lipiti de bitisori. Nu ziceam sa il caute pe cel de alaturi sa il simta daca e in suferinta, daca are nevoie de vreun ajutor, ci macar exteriorul sa-l perceapa, macar empatie la nivel empiric.

Rupti de realitate, fara interactiune cu ea si cu cei din jur, fara empatie fata de cei din jur, fara… fara timp, fara realitate.

ca sa ai – nu te zgirci sa dai

Daca te grabesti – pierzi timpul, pierzi perceptia timpului, si ti se pare ca nu ai. Daca vrei sa ai timp, nu te grabi, fa totul pe indelete si acorda tot timpul necesar, doar pentru a nu simti graba.

Daca te zgircesti – pierzi avutie, si ti se pare ca nu ai.

Totul e precum isi lasa urma, cum impresioneaza asupra ta. Aceeasi avutie, aceeasi masura – poti sa o percepi ca si cum o ai, sau ca si cum nu o ai. Daca te calicesti, impresia ei asupra ta e ca nu o ai, ca esti sarac in ea.

Dulceata vietii – comoditatea – te opresc de la jertfa, omoara bunavointa, iti pun o orbire a empatiei si nu mai sti de nici un aproape. Comoditatea, sa ne fie bine, mai usor, mai lejer, mai bine – dar acest bine face sa dispara orice bunavointa, orice care ar deranja acest bine.

Ca sa ai, ca sa sti ca ai, nu te zgirci – nici cu timpul, nici cu avutia, nici cu bunavointa.

Fericiti…

Dar ce e fericirea? Ce inseamna a fi fericit?

Nu e o intrebare contextuala, adica as fi fericit – daca…., nu ma refer la fericirea cu dimensiunea aici si acum, dintr-un anumit context, generata de cauzalitate sau de anumite imprejurari…

Ci la Fericire.

Am cautat pe internet …, si as mai putea cauta mult si bine….

„Omul se adapteaza oricarei placeri; numai stimularea suplimentara ii creste nivelul de fericire; cand situatia se stabilizeaza, se va reveni din nou la nivelul mediu de fericire”

…in cazul asta, intelegem sau simtim fericirea la un anumit nivel, dar ne obisnuim cu acea stare, si vom avea nevoie de un supliment pentru a ajunge la aceeasi intensitate, altfel nu o vom mai intelege ca fericire?

Dar nu asta e fericirea. Daca o primim contextual sau relativ, inseamna ca nu asta e fericirea in termen absolut, in adevaratul ei sens.

„Sir Richard Layard spune ca sunt aproximativ sapte elemente ale vietii, pe care el le numeste „The Big 7“, pe care putem miza pentru a avea o existenta buna: relatiile de familie, situatia financiara relaxata, comunitatea si prietenii, sanatatea buna, libertatea si valorile personale, pe care sa reusim sa le traim fara a ne fi contrazise. A saptea ar fi munca.”

dar sunt oameni care nu beneficiaza de toate, oameni care au greutati, acei oameni nu pot fi fericiti? Sau trebuie sa ajungi sa te multumesti cu ce ai, sa multumesti pentru ce ai, sa fi bucuros ca ai atit cit ai. Asta e sa ajungi sa fi fericit?

Cum e sa faci pe cineva fericit sau sa ii urezi sa fie fericit. daca nu stii ce e fericirea?

Ii urezi, ii doresti sa fie fericit, dar te referi la dimensiunea de aici si acum, la cit anume poate cuprinde sau intelege din fericire?

Daca noi suntem deja fericiti dar nu cuprindem cu intelegerea si nu o recunoastem? Pentru a cuprinde fericirea trebuie sa ne-o apropiem ca sa o intelegem? O cautam, o dorim, o spunem cind uram de bine, dar ce e fericirea in adevar?

Afirmatie: toata lumea doreste fericirea.

Dar ce e fericirea?

Sa incercam sa gasim explicatie – la ce e fericirea, incercind sa explicam cum e ne-fericirea. In primul rind, nu ne-o dorim. E chin, e tristete, e tinguiala, nemultumire, ochelari de cal, uitare… Mai ales uitare de Dumnezeu.

Deci fericirea e invers fata de ce e nefericirea.

Daca fericirea e un sentiment, si fiecare o intelege sau o simte dupa cum e invatat sa o recunoasca, ar insemna ca fericirea e un lucru personal, nu e absolut, ca e facuta din bucatele, din multumire, din bucurie, din liniste, din plin sufletesc.
…Ajungi sa simti fericirea, dar apoi, dupa ce ai gustat-o, parca vrei mai mult, ca un drog, vrei sa o simti din nou, dar trebuie sa fie mai intensa din punct de vedere absolut, caci de nivelul ala te-ai obisnuit – deci nivelul aceleiasi fericiri e relativ, desi intensitatea e aceeasi dar perceperea e diminuata cu fiecare noua senzatie de fericire.

Nu zice nicaieri: Fiti fericiti! Nu e data ca porunca caci ar fi ca si cum ar tine de noi, de actiunea noastra, sau de vointa noastra… Desi poate tine de vointa noastra – daca vrem sa nu fim nefericiti, si facem orice ca sa nu fim nefericiti. Deci ca sa fim fericiti, trebuie sa facem asa ca sa nu fim nefericiti.

Se zice: Bucurati-va pururea, rugati-va neincetat, dati multumire pentru toate!

Se zice de acele ceva care tin de noi, de alegerea noastra. Noi putem alege sa privim cu bucurie toate. Era undeva zis: Exista Dumnezeu! Nu va purtati ca si cum nu ar exista!

… Acele ceva care tin de noi. Noi, din a noastra actiune si alegere, putem sa alegem bucurie nu intristare, sa le privim pe toate asa cum sunt si raspunsul nostru sa fie bun. Adica: exista Dumnezeu!

Noi putem alege sa fim multumitori si nu nemultumitori, noi putem alege sa ne tinem mintea, inima dezlipite de relativitatea materiei si sa o unim cu Dumnezeu.

Nu se zice, fiti fericiti! Ci sunt fericiti cei…..: cei ce n-au vazut si au crezut, cei saraci cu duhul, cei milostivi, cei blinzi, cei curati cu inima, cei facatori de pace, cei ce pling si inseteaza de dreptate – … si apoi, ce e dreptatea? – dreptatea lui Dumnezeu e iubirea – .

Sunt fericiti, caci aceia vor mosteni pamintul, caci fii lui Dumnezeu se vor chema, caci a lor va fi imparatia cerurilor….

Deci se vorbeste de o stare de fericire viitoare.

… Se fac urari: sa fi fericit!

Dar ce e fericirea? Ce anume o genereaza, care e relatia de cauzalitate?

Daca te bucuri pururea, daca te rogi neincetat, daca dai multumire pentru toate, acestea sunt cele ce duc la fercire? Sau daca esti fericit ajungi sa te bucuri pururea, sa te rogi neincetat, sa dai multumire pentru toate?

Ceea ce porneste relatia de cauzalitate este ce anume putem alege noi, ceea ce putem face noi, adica cele ce ni se spun a face, pentru a ajunge sa fim fericiti – in adevaratul sens al cuvintului.

Fericirea in adevar, nu e cea relativa, contextuala, tine de ce va fi, vor fi fericiti cei care….

Cei care se poarta aici si acum, in adevaratul context. Iar contextul de netagaduit este: exista Dumnezeu! Iubirea, arderea inimii, pacea aceea in acea masura de devine tangibila, plinul de multumire, de bucurie, de iubire, care atunci cind devine plin, si mai mult loc de face pentru a primi mai mult – fericiti cind vor avea imparatia cerurilor apropiata – aici, sau ca parte – acolo.

Cei saraci cu duhul…

Cine sunt cei saraci cu duhul? Am gasit un raspuns: inocentii. Dar cine sunt inocentii? Si am gasit un raspuns: cei saraci cu duhul!

Adica nu am gasit un raspuns.

Unele explicatii spun ca sunt acei oameni care au mintea ne-ingramadita de agitatia de atita cunoastere, informatii. Dar duhul nu e mintea. Deci nu e raspuns.

Alte explicatii spun:
“Saracia cu duhul inseamna sa fii sarac de toate lucrurile lumii acesteia, incat duhul tau sa nu se lege de nimic, nici de avere, nici de situatie sociala, nici de lupta politica, nici de nimic altceva din ce este lumesc.Sufletul tau ar trebui sa fie liber, sa traiesti liber,  ca un strain in lumea aceasta pamanteasca.”

A-ti lega duhul de cele materiale, nu implica o legatura directa caci nu duhul se leaga de ele, ci inima, ci faptul ca te covirsesc cele materiale, fie prin grija, fie prin iubire, si iti ocupa mintea sau inima. Duhul nu se leaga de cele materiale, si nu explica cum a fi sarac cu duhul.

O alta explicatie gasita: “este o exprimare în Biblia Englezã pe care o gãsesc folositoare – “Fericiti cei care–si cunosc nevoia lor de Dumnezeu””

Un bun punct de pornire, dar nu e explicatie.

***

Sa luam: a fi sarac in ceva. O disecare nefericita a expresiei, caci nu am ajuns nicaieri bine.

A fi sarac, inseamna sa nu ai, sa te vezi ca nu ai, sau sa stii ca nu ai, sau sa simti ca nu ai.

„Caci celui ce are i se va da, iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca nu are i se va lua”

Deci, nu e buna disecarea.

Apoi, ai darurile duhului, talantii pentru care raspunzi si pe care trebuie sa ii inmultesti, deci, cum poti manifesta daruri, cum poti sa fi multumitor pentru ele, daca consideri, ca esti sarac in ceea ce a generat relatia de cauzalitate?

Nu e buna disecarea.

Apoi se mai vorbeste de darurile duhului care nu se manifesta plenar daca nu sunt acoperite de Dragoste. Dragostea, iubirea este nivelul adevarat si absolut de manifestare a oricarui dar.

Si ne-am departat de subiect.

Deci, cei saraci cu duhul.

Totul se rezuma la raportare, la apropiere, la masura de primit, la plin.

Raportarea la Dumnezeu. Golul, dorul de apropierea de Dumnezeu. Si cu cit te apropii mai mult, pe linga plinul pe care il primesti, cu atit esti mai insetat, e un loc si mai mare de umplut, te vezi si mai mic, si mai sarac, dar primesti in compensare si mai mult, si se face si mai mult loc pentru a primi.

E un ceva fara limita. Sau limita e Imparatia lui Dumnezeu.

Te apropii de Dumnezeu, primesti plinul dupa dorirea, dupa nevoia ta. Nu doar ca te vezi binecuvintat, si plin – de iubire, de pace, de impacare, de liniste, de tot. Nu doar ca ai masura plina, dar odata cu asta apare si mai mult loc de umplut, o dorire si mai mare, o nevoie si mai mare. E un loc unde poate incape totul, si nu are limita. Caci imparatia lui Dumnezeu este si inlauntrul nostru.

Stau la usa si bat…

icoana pictata de sotii Schinteie din Covasna:  http://www.comandaicoane.ro/

Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?

icoana pictata de sotii Schinteie din Covasna:  http://www.comandaicoane.ro/

Maicuta Domnului

rugaciunea zilelor

Doamne, Dumnezeul meu, multumesc pentru cele ce au fost, pentru cele de acum, pentru cele ce or sa fie.

*

Multumesc pentru cele ce au fost… – si pleaca-ti ochii gindului la cele din trecut, la unele mai neplacute, si pune-le in iertare prin multumire.
Multumesc pentru cele de acum… – si priveste catre cele jurul tau, oameni, detalii, si multumeste pentru ele. Si chiar de e ceva mai greu, multumind pentru acel ceva, se va mai ridica din greutate.
Multumesc pentru cele ce or sa fie… – si ridica-ti gindul la o dorire a ta, si multumeste pentru ea ca si cum ai fi primit-o deja.
Si la fiecare zicere, mai pune ceva in iertare din trecut, mai observa cite ceva din binecuvintarile pe care le ai sau de care esti inconjurat, si priveste cu multumire la fiecare dorire a ta. Si primeste toate ca din mina lui Dumnezeu, multumind dinainte pentru ele.

Bogatie sau saracie…

Nici bogatia nu e un pacat, nici saracia nu e o virtute, ci cum le folosesti, cum le primesti, cum multumesti pentru ele.

Saracia poate fi si ea, de buna voie, sau din convigere, din ajungerea la un anumita vedere asupra materiei, de transfigurare a materiei in nimic. Materia nemaiavind valoare. Si o dai, ca asa e convingerea ta, asa e buna voirea ta.

Mai e si o saracie, fara voie. Ca asa esti nascut si asa iti e viata, in saracie. Aici lupta e mai mare decit in primul caz, ca nu e alegerea ta.

Mai e si cum daruiesti, dai de buna-voie din prea-plinul tau? Sau dai, desi nu prea vrei – adica esti furat. Se zice sa nu te amarasti, de esti furat, sau ca platesti cele nefacute, caci e mai mult decit un dar de buna-voie.

E mai greu sa nu te amarasti cind ce ti se intimpla nu e cu buna-voia ta.

De cum iti apropii materia, de cum te folosesti de ea, si de cum multumesti pentru ea, asa iti este, pacat sau virtute.

de-ale mele…

Nu iti tine toata averea intr-o singura maretie, caci urmasii tai o vor destrama ca sa-si ia partea. Nu iti cauta doar maretia ta, caci o va umbri pe cea a urmasilor.

Nu-ti investi timpul in a te imbogati in cele materiale, caci timpul tau va deveni material, investeste-ti timpul in a te imbogati si in cele ale spiritului, ale duhului tau, si atunci timpul nu va mai avea greutatea materiei.

Daca vrei sa ai mai mult timp, scoate-l din materie, si nu mai calcula secundele, ci gindul inimii, miscarea sufletului. Daca scoti timpul din materie, ai cistigat tot timpul de care ai nevoie.

Nu te zori, caci pierzi detaliile, nu te grabi zicind ca nu ai timp, caci ca sa ai timp trebuie sa le faci pe indelete, si sa te bucuri de fiecare clipa, caci nu va mai fi asa alta data. Ia-o incet, bucura-te, si nu vei mai avea impresia ca nu ai timp. E o impresie a noastra care tine de cum percepem noi mediul, iar daca lasam agitatea si zorirea, atunci vom vedea ca avem timp pentru toate.

Nu te increde in cei care te slavesc atunci cind esti in putere, caci nu stii daca aceea e fata lor adevarata. Iti urmeaza sau iti cinta in struna ca sa se bucure si ei din puterea si maretia ta, si ca sa si-o apropie. Ci vezi-i pe cei ce-ti sunt aproape cum se comporta cu cei care sunt marginalizati, cu cei care nu sunt in putere, aceea e fata lor adevarata, caci de la cei mici nu au ce sa astepte, nu au ce sa profite. Dupa ce ii vezi cum se apropie, cum se comporta cu cei mici, apoi sa ti-i apropii si tie, cind esti in putere si in marire.

Intre oameni buna-voire

Buna-voire adica:…., adica sa nu te tot dai lovit, sa nu te tot plingi cind e sa iti ceara cineva un ajutor sau un sfat. Sau… poate sa nu iti ceara, doar sa il vezi, si sa vezi ca are nevoie de tine, ca esti mai puternic, sau nu neaparat mai puternic, dar esti acolo, esti acolo in acea clipa si poti fi pentru omul ala.

Cel mai usor e sa te dai lovit: nu am…: nu am timp, nu am bani, nu am…, nu am nimic, nu am disponibilitate, nu sunt aici pentru tine caci…

Intre oameni buna-voire.

Adica:… nu trebuie sa te tot plingi, sa te tot oropsesti singur cu plinsul tau continuu, nu trebuie sa te plingi nici pentru cele reale si grele, nici pentru cele imaginar-grele… doar din placerea sa te plingi si sa te dai lovit.

Buna voire, atit se cere, si ce bine va fi intre oameni.

Si nu te tot plinge, chiar de esti la capatul rabdarii, ci multumeste! Caci daca nu mai poti sa rabzi, atunci trebuie sa multumesti, caci daca multumesti, nu mai ai de ce sa rabzi.

Cuvinte nepovestite

Vine la parinte, un om fara o mina, si ce se gindea parintele, vai, saracul, cum i-o fi, cit de greu le-o duce…. si se astepta ca de fiecare data sa vina sa i se plinga, sa isi verse naduful vietii, sa isi dea greutatea de pe umerii omului pe umerii sai. Si astepta….

Si vine omul, si i se inchina, ca Domnului i se inchina, era parintele ca chipul Domnului. Si se apuca sa ii spuna multumesc. Si ii spuse: multumesc parinte, multumesc lui Dumnezeu, ca vad, ca va pot vedea chipul, si vazindu-va si vazindu-i pe oameni, parca il vad pe Dumnezeu. Multumesc lui Dumnezeu ca vad, ca va vad, caci am un vecin, saracul, care nu vede, si nu stiu cit de greu i-o fi….

Nu spunea nimic ca are doar o mina, ca e mai saracacios imbracat, desi venise la Biserica si era in hainele lui cele mai bune, erau saracacioase, dar nu se plingea, ci multumea.

Si il intreba parintele, dar tie cum iti e, cum te descurci? Si ii spuse omul, multumesc lui Dumnezeu, ca pot sa imi ajut, si ca pot sa le ajut si copiilor, le sunt oricind alaturi cu o vorba buna, si multumesc lui Dumnezeu ca pot sa-i ajut si vecinului meu, saracul, ca nu vede si i-e greu sa faca cumparaturi si sa aranjeze prin casa…

Si ii spuse parintele, multumesti, dar mai ai de multumit, si vezi de multumeste pentru toate, caci mare bogatie ai. Si i se referea parintele la bogatia din sufletul lui.

Iar omul dupa ce multumi pentru cuvint, pleca si mai multumit, caci vazu inca odata chipul lui Dumnezeu si auzi inca odata cuvintul Lui.

de ce au nevoie, de ce avem nevoie…

De ce au nevoie plantutele sa creasca si sa infloreasca? De foarte putin: de pamint, de apa si de soare. Putin, iar in schimb dau bucuria frumosului – desfatare pentru ochi, bucuria delicatetii, bucuria parfumului.

De ce au nevoie oamenii sa creasca si sa infloreasca in sine, pina la desavirsire? De foarte putin: de pamint, de apa si de soare. Acum si intelesul si diferenta e mare fata de nevoia celor necuvintatoare. De pamint, de materie, de hrana, de trup, de pamintul ala care a devenit trup, si care trebuie sa ajunga sa fie supus vietii, nu sa fie stapinul vietii. De pamintul ala, materia aia din care am fost facuti, si in care ne vom intoarce. De materia aia care sa ne asigure traiul, viata, existenta, dar careia nu trebuie sa ajungem sa ii slujim, ci sa ne slujim de ea. De materia aia cu limitele ei de materie, limite de timp, limite de spatiu.

De apa – de apa aia vie care sa o simti ca curge in tine, nu doar in materia ta, ci si in duhul tau, de apa aia din care bei si primesti bucurie. De Duhul Sfint. De suflarea lui Dumnezeu, de Cuvintul lui Dumnezeu.

De soare. Mai ales de soare. Singura explicatie pe intelesul meu a Sfintei Treimi, era explicatia cu Soarele: soarele ce dainuieste de veacuri e Dumnezeu Tatal, lumina lumii ce de la soare e trimisa in lume – Dumnezeu Fiul, iar caldura ce de la soare purcede, arderea Duhul Sfint. De soare avem nevoie.

De caldura care o simti in inima, de iubire. Cum arde soarele, asa arde inima cind simte iubire, de arderea aia care stoarce lacrimi. Au mare nevoie oamenii de iubire, fara ea nu pot creste, nu le poate inflori sufletul. De foarte putin au nevoie si oamenii sa ajunga la bucurie, doar sa dea intiietate la ce e pentru vesnicie, nu la ce e in vremelnicie.

Biserica cu ziduri din oameni

… Ginditi-va cum e o Biserica mare, cu ziduri de beton armat, si cum e o Bisericuta de lemn….

Ginditi-va unde intrati mai usor si pentru ce, unde va simtiti ca acasa, unde simtiti cerul mai aproape… De vrei sa simti cerul aproape, atunci mai aproape iti e intr-o Bisericuta mica, unde parca te imbratiseaza ingerii, sfintii.

Ginditi-va cum e o Bisericuta de lemn, micuta… poate neincapatoare pentru citi ar voi sa intre, dar…, si e un mare Dar. Cei ce stau afara, fac zidurile ei sa fie mai mari caci sunt din suflete de oameni.

Se intimpla sa fie asezate bisericute si aproape de terase. Unii poate nu vad cu ochi buni, ce legatura au intre ele. Aparent nici una.

Dar dincolo de aparenta e o lucrare.

Pot fi oameni la terase, bind, fumind, mincind, oameni carora nici prin gind nu le-ar trece sa calce pragul unei Biserici – in nici un caz intr-una mare – unde s-ar pierde in raceala dintre oameni. Si oamenii aia, ce stau la terase poate vor gindi cele ne-frumoase de cei care stau in picioare, afara, in curtea Bisericutei de lemn. Dar… si aici vine darul – acelor oameni le va ramine un simbure de idee: ei stau acolo pe scaun, bind, fumind, mincind, iar aproape de ei sunt oameni care stau in picioare, afara, doar ca sa participe la slujba… ceva se va misca in ei, ramine simburele ala de indoiala, ei sunt putini, acolo sunt multi, trebuie sa fie ceva acolo, ceva mai mult….

Si mai le ramine ceva, prin ritmurile muzicilor de la terasa, tot vor auzi din slujba, tot vor auzi din predica, va fi al doilea simbure care va incolti pina la urma.

Zidurile din oameni atrag oamenii, e mai usor de patruns intr-o Biserica mica, dar care devine mare prin oamenii ce stau afara ca nu au loc inauntru.

Si mai e ceva, intr-o biserica mare, se creaza departare intre oameni, e spatiu mare, pragul fiecaruia de acceptabilitate a celuilalt se miscoreaza, nu mai are motiv sa ii simta sufletul celui de linga el, sa ii stea prea aproape… sa se dea mai incolo, ca are loc….

Intr-o bisericuta mica, cei ce vor sa intre, cu dorinta lor de a intra si a participa, ii face sa fie mai blinzi cu cei de alaturi, sa ii accepte, sa ii primeasca, sa ii ajute. E mult mai mare blindetea si bunatatea intr-o biserica mai mica.

Bisericile de lemn au alta simtire, lemnul e viu, iar zidurile nu sunt doar din lemn, ci si din iubire, si din oamenii care nu au loc inauntru, dar fac zidurile sa fie vii, si unde sunt ziduri vii, se poate patrunde mai usor din afara.