Rugăciunea ortodocşilor pentru un ales al lui Dumnezeu

Reblogged from † APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam si tara:

.

Deoarece un duh rău pluteşte peste ţara noastră şi vrăjmaşii din afară şi dinlăuntrul ei lucrează cu vrăjmaşul cel mare pentru nefericirea neamului românesc, propunem această rugăciune care să se rostească în fiecare Miercuri şi Vineri şi la fiecare Sfântă Liturghie. Iar cei ce au mai multă râvnă pentru ţară şi neam, s-o zică zilnic, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor, oriunde un Român trăieşte şi se roagă pentru Biserică, ţară şi neamul lui. Faceţi să ajungă această rugăciune la toţi fraţii şi surorile voastre în Domnul.

.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !

Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.

Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.

Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

adaptare după Rugăciune pentru Anul Acesta(2001),
a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

poate, sau poate mai mult decit poate

am fost incercati si cu stat comunist – cu frica de oameni,
si cu stat democratic – fara frica de nimic, fara masura, fara bun-simt, fara valori,
ar fi ceva sa incercam si cu un stat cu frica de Dumnezeu

… oamenii au pierdut bunul-simt, dreapta masura, buna cuviinta, au pierdut valorile adevarate, au uitat multumirea, bunatatea, cinstea, blindetea, dreptatea, si mai mult, dreptatea lui Dumnezeu, iubirea, si iubirea de aproapele

acestea nu se invata in societatea consumatista, in alergatura nemultumirii, in democratia fara frica de nimic, cu valorile denaturate

poate, sau poate mai mult decit poate
sa se schimbe ceva in oameni, cu frica de Dumnezeu, sa nu mai fure, sa nu mai fie coruptibili, sa nu mai fie rautate si nepasare,  sa isi schimbe valorile, sa pretuiasca oamenii, si ei intre ei

Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!

Feriti-va de orice infatisare a raului

Raul are limitarea lui, nu poate fi nesfirsit. Cel ce face ceva rau are limitarea lui, caci raul ce il face il macina in interior, ii tulbura linistea, sufletul, somnul. Omul ce face rau e desfigurat, se transforma frumusetea lui in oboseala, in tremur, in ascundere. Caci raul se face la intunecime, si e din intunecimea mintii. Raul are limitare in faptuire si in dainuire, caci omul ce-l faptuieste atit se va macina si se va consuma, ca va ajunge el sa nu mai poata sa duca acea rautate. Limita e si din simburele de bine si bunatate care se afla in orice suflet, oricit de inegurat ar fi.

Dar cel ce e sa-l primeasca sa nu raspunda la rau cu rau, ci poate sa se dea de-o parte, si sa astepte sa se vadeasca. Daca vede ca la prima incercare cel ce face rau nu se indreapta, ci continua, si nu accepta sa revina la bunatate, atunci cel ce e sa primeasca fapta rea, poate sa se dea mai incolo, caci spus e “Feriti-va de orice infatisare a raului”.

Sa aibe rabdare, si sa astepte, caci cel rau va fi macinat de fapta-i, si chiar de se va ascunde, va iesi de se va vadi, caci nimic din ce e facut in ascuns nu va sta ascuns ci va iesi la lumina.

Feriti-va de orice infatisare a raului. Infatisare si din cele primite de la cel aproape de tine, din dreapta ta, din dreptatea ta, simtindu-te nedreptatit, si voind sa vadesti nedreptatea ca sa te indreptatesti. Dar nu, ai rabdare, caci raul e limitat si se va vadi, si dreptatea ta e in fata lui Dumnezeu, si va fi si in fata oamenilor, daca e voia lui Dumnezeu.

Si din cele din fata ta, din cele viitoare, tulburarea ipoteticului rau din viitor – adica nu ginditi rau, nu stati sa scrutati raul din viitor, ci lasati-le in voia lui Dumnezeu, ca altcineva care sa aibe mai mare grija de toate nu exista, decit Dumnezeu.

Feriti-va de orice infatisare a raului si din cele din spatele tau, raul care il tii minte din fapte trecute si grele si tulburi din relele primite. Feriti-va sa tineti minte raul, caci e o infatisare a raului. De ai trecut de ceva greu sau rau, uita-l repede, lasa-l acolo unde e, in spatele tau, si lasa-i lui Dumnezeu puterea de a indrepta si de a pune El pe fagasul bun toate, si pentru tine si pentru cel ce-ti facu raul.

Si din cele din stinga ta, din greselile tale, iarta-te si pe tine, si cereti iertare, caieste-te, smereste-te ca ai cazut in cele ale potrivnicului, indreapta ce facusi si nu mai face, si fereste-te de cele din stinga ta, de raul ce l-ai face, sau l-ai plati ca raspuns la nedreptatile ce le-ai suferit.

Feriti-va de orice infatisare a raului, caci infatisarea raului nu e din infatisarea lui Dumnezeu, nu e voia Lui acolo, acolo e incrincenare, e durere, e tremur sufletesc, e macinare, e tulburare, e uriciune si negura.

Nasterea Domnului

esti liber cind faci voia lui Dumnezeu

Dupa ani de incercare a limitelor in societatea comunista, cind frica umbla pe strazi, frica de la oameni, ajunseram de ne scuturarem de aceasta si vruram libertate, democratie, dar mai mult libertate, eliberarea de catusele in care statuseram in comunism.

Si am avut acea libertate, libertate de a vorbi orice, indiferent ca ranim pe altcineva, libertate de a face orice, indiferent daca prin acestea smintim pe altcineva sau il facem de se simte ultimul om din cauza arogantei noastre.

Libertatea a ajuns mai mult ca libertinaj.

S-a ajuns la eliberarea si de bunul-simt, de dreapta-masura, de pasare fata de aproapele, de empatie cu acesta, nu ca ar fi fost si inainte. S-a ajuns la un libertinaj feroce, la o calcare in picioare a bunului simt, la o uitare a bunatatii, a blindetii, a iubirii de semeni.

Democratia s-a inteles ca libertinaj. Libertatea de a omori copiii in pintece, sau inainte. Libertatea de a promova goliciunile, caci asa e in occident. Libertatea de a arata ca valoare destrabalarea si proasta-vorbire, si teribilismele. Libertatea de a face rau. Democratia s-a inteles ca eliberare de orice constringere ce fusese. Iar oamenii au pierdut masura.

Dar oricita libertate ti-ai aroga, ajungind la limita vietii vezi ca libertatea ta a fost nimic, ca zbaterea ta a fost nimic, ajungi cu sufletul farimitat, golit dar si ingreuiat de rautati, de uriciuni.

Sa fie libertate deplina in a face bine, in a oferi bucurie sau sprijin, in a avea bun-simt, si buna cuviinta, si a-ti pasa de cel de linga tine, de delicatetea sufletului aceluia, sa fie libertate in bunatate, caci libertatea in acestea e nelimitata.

Caci atunci esti liber si nelimitat in lucrare si ai vointa libera, cind faci voia lui Dumnezeu.

Arhanghelul bucuriei

Invatati lumea despre cele ce ii lipseste

Invatati lumea despre blindete, despre delicatete, despre bunavointa in relatiile cu semenii, vazind nepasarea si asprimea cu care lumea interactioneaza, dati invatatura despre blindete si delicatete.

Vazind ce ii lipseste lumii, in ce anume schioapata, inseamna ca lumea are nevoie de invatatura din celelalte.

Invatati lumea despre a-ti pasa de celalalt, de vecin, de omul de pe strada, de omul cu care te intilnesti prin bunatatea lui Dumnezeu, de omul pe care ai putea sa-l influentezi cu actiunile sau vorbele tale, si faceti asa pentru a-l ajuta cu blidete si cu delicatete, ca sa nu-l ranesti, sa nu-l ispitesti, sa nu-l incerci, daca vezi ca deja e incercat.

Invatati lumea de bucuria de a putea darui, un dar, un ajutor, un cuvint, un sentiment ca simpatizezi cu durerea prin care trece altul, invatati lumea a darui.

Invatati lumea despre bunatate, despre un cuvint bun, despre blindete, despre mila, despre a-ti pasa, invatati lumea de cele ce ii lipseste, de cele opuse celor care predomina si conduc lumea in aste timpuri.

Invatati lumea sa multumeasca, sa fie multumita, sa se bucure, nu sa alerge in acumulare, in competitia pentru a stringe si pentru a se autoingreuia, in a calca in picioare pe oricine care ar sta in calea acumularii materiale. Lipseste lumii multumirea, caci ceea ce se promoveaza este nemultumire de tot ce ai, ca sa tot iei altele, sa se consume, sa se cumpere, sa se acumuleze, fara a fi nevoie, fara a-ti folosi, fara a-ti putea da posibilitatea de a te bucura, caci ti se va inocula un nou sentiment fals de necesar.

Invatati lumea despre bucurie, despre multumire, despre iubire, despre ce conteaza, despre valori, nu despre non-valori.

„Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi.”

Domnul nostru Iisus Hristos

prime mea icoana, pe care mi-a daruit-o mama

Perfectionismul – boala oarba

Perfectionismul – e boala oarba, caci nu te lasa sa vezi ca esti bolnav

Perfectiunea care se cauta, fie ca este implinita (lucrata), fie ca este asteptata a fi primita, e ca o boala, care duce in timp la duritati, la ne-acceptare, la lipsa milei, a compasiunii, a iubirii, duce la rautati, la o lume ireala, la o lume din care lipseste insa bucurarea.

Perfectionisitii au o boala ce ii orbeste. Se cred perfecti, isi cred lor, ca isi pot face viata perfecta si au aspiratii irealiste traind in lumea povestii lor.
Ei nu stiu cum sa reactioneze in situatii grele, cind e sa li se intimple ceva dur, pe ei ii loveste si nu stiu sa trateze acea situatie. Imaginea care o au despre sine, despre viitorul lor, despre lumea ca de povesti care o asteapta, ii afunda in ireal, ii rup de realitate.
Evenimente dure, ca moartea unui prieten sau a unei rude, o boala neprevazuta, ii scoate din povestea lor perfecta, din perfectionismul care si l-au facut religie, si ii loveste de ii prabuseste.
Nu sunt obisnuiti sa se loveasca de greutati, sa le duca, sa gaseasca iesirea din ele, ramin in lumea lor imaginara, perfecta, perfectionista, iar greutatile ii doboara.
Perfectionismul e boala a orbirii si transformarii puterilor de razbire in neputinciune.

Lumea nu e roz, oricit ti-ai crea tu imaginea despre ea ca perfecta, oricit ai incerca sa faci totul perfect, sa duci munca ta la perfectiune, si sa ai asteptarile tale de poveste, lumea nu e roz, intimplarile nu sunt roz. Perfectionistii sunt ca niste masinute-robotei care nu au scoala vietii.

Nu stiu sa priveasca la greutatile celorlalti, si sa ii ajute, nu stiu sa se bucure, nu stiu sa multumeasca.
Nu stiu sa se smereasca, nu stiu sa accepte si imperfectiuni, considerindu-i pe cei nu atit de perfecti ca ei, niste rebuturi, niste exemplare nereusite.
Se vor afunda cu timpul in aceasta boala a lor, iar cind vor ajunge sa intimpine in cale lovituri ale vietii, faptul ca li se va arata limitele vietii, nimicnicia vietii, ii va disloca din fantezia bolii lor.

Vor ajunge, atunci cind vor realiza care e valoarea vietii, sa isi dea seama ca au alergat dupa himere, atunci cind telul lor era perfectiunea.
Bine e ca aceste persoane sa le evitati, sa evitati contactul cu ele, caci au duritate, au rautate, au ochi dur, vad numai nerealizari, nu stiu sa vada binele din altii, nu stiu sa arate mila, compasiune si dragoste. Bine e sa le evitam, pina e sa-si vina in fire.
Perfectionistii vor fi mereu ne-multumiti, sau foarte greu de multumit, vor fi greu de suportat pentru ceilalti.
Bine e sa caute sa invete smerenia, din aceasta vor putea gusta bucuria, bucuria din lucruri mici, vor putea gasi valoarea milei, a compasiunii, a iubirii de ceilalti, vor gasi valoarea vietii.

Perfectiunea care o cauta ei, si careia isi inchina alergatura vietii lor, ii impiedica sa Il cunoasca pe Dumnezeu din ei, din ceilalti, vor ajunge la culmea perfectiunii cautate, dar de acolo mai mult nu mai vad a cauta si a gasi, acolo e depresiunea in care se va scufunda lumea lor. Nu au cunoscut Adevarul, Calea, Viata, nu au cunoscut ca poate exista si nelimitare in viata, si desavirsire nelimitata.

De cauta perfectiunea, vor ajunge de se vor limita, si culmea lor va fi depresia lor.

De vor ajunge sa Il cunoasca pe Dumnezeu, sa caute desavirsirea, vor putea ajunge la nelimitare,  caci spusu-ni-s-a

„Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Matei5,48)

Desavirsirea intru si spre Slava lui Dumnezeu, este care care nu are limita, care nu are culme, care nu te arunca in depresiunea ajungerii la acea culme, nu are limita, tot timpul se poate face ceva pentru a incerca sa ajungi sa fii ucenic urmator si implinitor al Cuvintului lui Dumnezeu.

Sfanta Treime

“puterea Mea se desavarseste in slabiciune” (2 Corinteni 12,9)

Cei ce au, sa nu uite sa multumeasca Domnului, caci ce au nu e din a lor putere, ci din rinduiala lui Dumnezeu, si bunavoirea Lui asupra lor,  sa nu uite sa priveasca si la cei in nevoie, caci ajutind pe unul mic, smerit si amarit, dau si multumire Domnului.

Cel ce nu are, sa nu uite sa multumeasca pentru ce are – caci tot are ceva, de s-a trezit dimineata, sa multumeasca ca i s-a dat o noua zi pentru a vedea lumina, pentru a auzi viata; de vede sau respira sa multumeasca Domnului caci sunt oameni care ar da orice sa poate vedea sau respira singuri; de poate merge, sa multumeasca Domnului caci sunt oameni care ar da orice sa poata merge; de isi poate misca miinile sa multumeasca Domnului, caci sunt multi oameni care ar da orice sa isi poata misca macar o mina; de are vreo durere sa multumeasca Domnului, caci are simtire si poate simti, caci de simte durerea simte si alinarea; de are pe cineva sa-i zica un cuvint bun sau sa-l asculte, sa multumeasca Domnului, caci sunt oameni care ar da orice sa fie cineva sa le zica un cuvint bun sau sa aibe mila de ei, sa le pese vreun pic de ei.

Cei ce au, pot uita uneori sa multumeasca, si prea plinul sa ii orbeasca, si se cred ei, se vad ca devin puternici, norocosi, nebiruiti, vesnici, ca ei sunt, si uita sa multumeasca, si uita ca exista si necazuri, si uita ca exista si durere; devin din plinul lor un plin de orbire si fara buna-simtire.

Cei in durere, in neputinta pot uita si ei sa multumeasca, caci mare taina e sa ajungi sa multumesti in durere si in neputinta, dar sunt mai aproape de Dumnezeu, caci in neputinta isi vad micimea vietii si a puterii lor, si realizeaza puterea lui Dumnezeu, se leaga de rugaciune, de ajutorul de dincolo de putinta oamenilor, Il simt pe Dumnezeu, si I se roaga Lui. Nicicind nu e mai puternic strigatul in rugaciune decit in suferinta, nicicind nu Il simti mai aproape pe Dumnezeu decit in neputinta, cind nu este nimeni sa te ajute.

Neputinta, slabiciunea te invata sa-L simti pe Dumnezeu aproape tie, sa I te inchini Lui, sa pui nadejdea toata in El, te invata care e valoarea vietii, te invata sa multumesti pentru orice, oricit de mic, te invata sa poti sa te bucuri si de un cuvint, si de o raza, si de un fir de iarba. In a-L simti pe Dumnezeu, a I te ruga cu adevarat, mai de folos iti e suferinta si durerea, caci puterea lui Dumnezeu la neputinta omului se arata.

Maicuta Domnului

Multumesc

Doamne Dumnezeul meu, Iti multumesc ca i-ai auzit pe cei pe care i-am rugat sa se roage pentru mama si pentru mine, si ai adus-o pe mama acasa, Iti multumesc ca o am ca sa imi zica si mie un cuvint bun, Iti multumesc ca am cui sa ii pese de mine, Iti multumesc ca nu mai fac drumuri la spital cu lacrimi mergind, Iti multumesc ca mi-ai adus-o acasa si merge si maninca si vorbeste.

Iti multumesc, Doamne Dumnezeul meu ca m-ai auzit si pe mine, si ca m-ai tinut sa nu ma clatin tare, Iti multumesc ca m-ai lasat sa ma rog si sa starui desi nu i se dadeau multe sanse sa isi mai revina.

Iti multumesc Doamne Dumnezeul meu.

Uitarea bucuriei

Ajungem sa transformam lumea in a fi nelocuibila, cind ajunge in locasurile noastre inceracam sa izolam de tot ce am creat in lume. Zgomot, lumini, nebunii care ne-ar aduce tonusul, sau placerea, ajung de ne obosesc, ajung de le consideram agresiune, si ne izolam de ele. Ce am creat noi, ajungem sa ne ne ferim, sa ne izolam de ele pt a ne regasi.

Ce a adus tehnologia, nerabdare, uitare, imputinarea credintei, departarea de persoane, minciuna, denaturarea valorilor, pierderea valorii timpului, imputinarea bucuriei.

Nerabdare, neliniste, agitatie, sunam imediat, si daca nu ni se raspunde ne agitam, ne suparam, cautam la altii ceva ce am putea rezolva noi cu gindirea noastra, ne ferim de a mai sta si cugeta, si a ne lasa in voia lui Dumnezeu, cautam raspuns aici si acum, si ne departam de a cauta raspunsul in noi, si a ne lasa in ajutorul si grija lui Dumnezeu.

Uitarea, nefolosirea gindirii, sau ingramadirea in minte a mii de informatii nefolositoare, bune de uitat cit mai repede, ne bazam prea mult pe memoria externa, cautam cu Google ceva ce am uitat, sau nu am considerat ca e necesar sa tinem minte, nu ne-am mai folosit memoria ca sa tinem minte, ca putem gasi repede pe internet.

Uitarea, caci folosim prea mult memoria externa, nu mai stim telefoane sau adrese, sunt prea multe si se schimba prea repede ca sa le tinem minte, iar daca pierdem acea memorie externa, ne pierdem si noi, ca nu mai le stim, le stia telefonul.

Imputinarea credintei, nu mai ne lasam in grija lui Dumnezeu, vrem noi sa tinem in grija, sunam sa vedem ce se intimpla, unde e persoana, cum ii e, cum reactioneaza, nu o mai lasam in grija si in mila lui Dumnezeu, ca nu mai avem credita in Dumnezeu, ci doar in noi. Cind nu erau aceste telefoane mobile, lumea se baza pe grija lui Dumnezeu, si erau cu mai putine griji.

Departarea de persoane, caci spunem ca am sunat, am vorbit si e destul, nu mai trebuie sa trecem sa oferim timpul prezentei persoanei noastre. Consideram ca contactul prin tehnologie suplineste ce puteam oferi noi ca persoana.

Minciuna, caci asa ne prezentam pe retelele de socializare, ne cream visul in ireal si minciuna si spunem ca noi suntem ce am visat, ca noi suntem acel ireal.

Pierderea valorii timpului, caci ne aglomeram atita in multe, zicem ca cistigam timp folosind tehnologia, dar il pierdem, caci ne pierdem in multe altele si ne aglomeram mintea, si viata, in ritmul rapid al modificarilor, ca nu mai stam sa folosim darurile ci le raspindim, ne raspindim si ne aglomeram.

Denaturarea valorilor, caci nu mai conteaza valoarea omului, sinea lui, ci totul devine fatada, devine memorie externa, devine alergatura, devine prea mult material, iar valoarea omului cu ce poate sa ofere el, nu mai exista.

Ne imputineaza bucuria si valoarea. Inainte a face o fotografie insemna pregatire, bucurie, oamenii se imbracau cu ce aveau mai frumos, si era un eveniment, era o bucurie, o amintirea nepretioasa. Acum se fac mii de fotografii din care daca se alege una, care nu mai au valoarea care o avea o fotografie din trecut, nu mai dau bucuria, nu mai dau insemnatatea care o aveau in trecut.

Acum prea multul ne-a luat bucuria putinului.

Mult prea multul da oboseala, mult prea multe ziare, mult prea multe colectii, adunaturi care ajung la gunoi. Atit de multe ca nu mai au insemnatate.

Mult prea multul anuleaza bucuria si valoarea putinului, zicem ca daca avem multe si acumulam suntem mai bucurosi, mai impliniti, dar de fapt suntem mai ingreuiati, de fapt ni se rapeste bucuria.

Maicuta Domnului

Domnul nostru Iisus Hristos

rugaminte

va rog, oricine ar fi sa intre aici, va rog, rugati-va pentru mama mea Ileana, ca e de 3 luni in spital, si doctorii tot cauta sa o echilibreze pentru a putea reveni in lume, si a mai trai pina cind nu va mai cunoaste nimic

va rog, rugati-va pentru mama mea, Ileana, ca pe altcineva pe lumea asta nu am

patimirea iti va aduce darul bucurarii din lucruri simple

Cum e postul, lipsirea de bunavoie de feluri de mincaruri, care iti da apoi satisfactia, placerea, bucurarea din mincaruri simple, cind si un ou si o bucata de brinza, o bucatica de carne iti dau bucurare gustului, fara a fi nevoie de mincaruri indelung asortate, preparate si asezonate pentru a-ti aduce bucuria si a simti ca e sarbatoare.

Asa e si suferinta si necazurile, cele ce nu mai sunt cu propie voie, acestea ajung de iti redau bucuria din lucrurile simple.

Necazul, suferinta, pe care le duci cum poti (mai greu sa le duci cu multimire, cind cel aproape de tine e in suferinta) si oricit te-ai zbate nu ai ce sa faci pentru a-l ridica pe cel cu care suferi, patimirea din greutatile care iti apar in cale, toate care le duci pe cit poti, iar ce e mai mult de nu mai poti duce il lasi sa il duca Dumnezeu pentru tine; suferinta si patimire de luni de zile, si lacrimi de zile si nopti, si zbucium interior, si lacrimi in exterior, toate ajung ca din privatiunea fara de voie a bucuriei, sa iti redea darul bucuriei din lururile simple. Nu iti trebuie vacante, concedii super aranjate, caci oricum nu te-ai putea duce si maica ta sa fie in suferinta ei, nu iti trebuie lucruri sofisticate si scumpe pentru a-ti aduce bucurare, ci aceasta iti apare in suflet chiar din fata unei flori, sau din verdele de iarba, sau din cintec de pasare, le auzi, le primesti in blindetea sufletului, in sufletul tau incercat de necaz, le vezi, le auzi si iti ajung de iti dau bucurie. In suferinta sau necaz sau patimire intelegi altfel valoarea si bucuria care ti-e data in calea ta.

Privatiunea de bucurie a celui in suferinta este o lectie de a-l invata si de a-i invata pe cei dimprejur valoarea, si bucuria.

Nemultumirea anterioara patimirii, se disipa, si la marginea patimirii, apare o raza de zimbet, de bucurare. Darul de bucurare din lucrurile simple.

nefire – inima impietrita

Faptul ca nu percepem lumina la noi in suflet si avem sufletul ingreuiat, faptul ca nu simtim caldura dumnezeiasca in inima noastra nu inseamna ca Dumnezeu s-a departat de noi, ci doar ca nu Il mai primim noi in sufletul nostru.

Faptul ca nu-L percepem pe Dumnezeu aproape de sufletul nostru, este ca avem noi inima impietrita, usa o tinem inchisa, si ajungem in pacat, de zicem noi ca Dumnezeu ne-a uitat si nu ne aude rugaciunile, si nu ni le implineste, si ca suntem lasati fara pavaza in cele ale raului, dar nu asa este, caci Dumnezeu este cu noi mereu, doar noi nu mai primim bucuria si pacea de la El, caci ne-am inchis usa inimii.

Domnul ne spune ca e cu noi mereu: “Eu cu voi sunt in toate zilele, pina la sfirsitul veacului.” (Matei 28,20), numai sa-i deschidem usa inimii, si Isi va face simtita prezenta prin bucurarea, cadura, pacea inimii.

In inima impietrita, in inima inchisa, insa nu are cum sa-Si faca loc Dumnezeu, nu-si are loc nici blindetea, nici mila, nici iubirea, nici bucuria, nici multumirea, ci doar rautatea si cirtirea – pestera de tilhari devenind, nu casa de rugaciune.

Omul cu inima impietrita nu e in firea lui, si suferinta nefirii lui razbate in exterior, si se va lovi, faptele vor lovi inima impietrita, caci omul cela in suferinta lui ce se poarta fara de  toleranta, ingaduinta, blindete pentru clipa, pentru fapte, pentru oameni, se va lovi, iar trezirea din impietrire ii va smulge lacrimi si suspinuri si tinguieli, dar care il vor readuce in firea lui, vor despietri inima si va lasa sa patrunda bucuria si pacea lui Dumnezeu.

“Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 20,29)

A zecea fericire spusa de Hristos, dupa Inviere. Se referea la noi, cei ce urmam sa pasim si noi in clipa timpului, caci noi umblam prin credinta nu prin vedere. Putem fi si noi printre cei fericiti de Domnul, daca credem. Iar daca credem sa facem si faptele credintei. Fapta credintei, lasarea in voia lui Dumnezeu, dupa cum si marturisim si ne rugam si cerem: “faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamint”, voia Ta, Tatal nostru, Dumnezeu.

Fapta a credintei, umblarea dupa cuvintul Domnului, plinirea cuvintului Domnului, cela ce spune: sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, pe aproapele ca pe tine intru sinea ta, sa-i iubesti si pe vrajmasii tai.

“credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute.” (Evrei 11,1)

 

Ne spune Sf Ap Pavel, ca credinta este roada a Duhului lui Dumnezeu, este dar de la Dumnezeu.

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta,
Blandetea, infranarea, curatia; impotriva unora ca acestea nu este lege.” (Galateni 5,22-23)

 

Dar daca e dar, atunci cum sa fie rasplatit ca fericit cel ce o manifesta?

Este un dar credinta, dar este si lucrarea noastra, o avem ca dar de la botez, ca toate darurile Duhului, dar e si lucrarea noastra sa nu o lasam sa se stinga si sa facem asa ca sa o crestem. Toate le primim si pe toate le-am primit, si chiar daca e sa nu se manifeste deodata toate in plinatatea lor, le avem pe toate, si ar trebui sa multumim pentru ele, chiar de nu le-am gustat in prea-plin.

Ca sa rodeasca Duhul in noi semintele darurilor incredintate la botez, tine si de lucrarea noastra, de a pastra locul curat, fara de patimi, fara de rautate, ca sa fie ca o casa a Domnului, in care sa stea, sa Se odihneasca, sa faca sa rodeasca ce e lasat bun in sufletul nostru.

De e de ne incearca necredinta, sa ne luptam cu ea, prin a lasa ceva din a noastra voie in voia lui Dumnezeu. Cred Tie, Doamne, cred ca Tu este Dumnezeul meu, si las in voia Ta, ale mele voiri, si indreapta-mi calea sa pasesc si eu in lume implinind voia Ta.

De ne incearca necredinta, sa luptam cu ea si prin vointa noastra, prin vointa noastra sa lasam neincrederea si indoiala si tagada. Doamne, ma lupta necredinta, dar vreau sa cred Tie, vreau sa am credinta tare sa o pot marturisi si altora, vreau sa las necredinta si indoiala si sa umbru in lume prin credinta in Tine.

“Caci umblam prin credinta, nu prin vedere,” (2 Corinteni 5,7)

 

Luptam cu toate cele ce ar incerca sa ne tulbure in credinta, caci suntem Biserica luptatoare, si mergem prin credinta pe calea Domnului, mergem in nadejdea celor promise cu credinta in cuvintul Domnului, si vom triumfa cind vom vedea, si vom primi de auzi: Intra intru bucuria Domnului tau.

Umblam aici prin credinta, aceasta ne conduce pasii in lupta noastra, credinta ce se va adeveri la vedere, cind lupta va inceta si ne vom odihni in bucuria lui Dumnezeu.

Rinduiala lui Dumnezeu e mai mare decit rinduiala oamenilor

Rinduiala lui Dumnezeu e mai mare decit rinduiala oamenilor. Nu va mai tulburati in zadar, lasati-le in rinduiala lui Dumnezeu. Nu va mai tulburati mai mult decit puteti duce, ostenindu-va mintea in noptile de lacrimi si fara de somn, lasati-va grija in grija lui Dumnezeu. Nu va mai luptati mai mult decit puteti duce, zicind ca le duceti voi pe toate si le rezolvati, sau nu le rezolvati si nu gasiti scapare si atunci va deznadajduiti, uitind complet de Dumnezeu. Nu puteti voi privi cele nepatrunse, si intelepciunea si rinduiala lui Dumnezeu, nu le puteti voi sti, si nu le puteti cuprinde, lasati-va in grija lui Dumnezeu, odihniti-va greutatile si tulburarile si credeti lui Dumnezeu, si lasati-va in voia Lui, si in rinduiala Lui de Tata pentru voi si pentru toti.

Raza din lumina cereasca

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Cind, sub povara vreunei suferinte, cadem la picioarele Mintuitorului, venim inaintea Celui care a cunoscut El insusi toata suferinta. Cind Il chemam din mijlocul ispitelor, Il chemam pe Cel ce El Insusi a fost ispitit. Cind ne plingem de rautatea oamenilor, stim ca ne aude Cel ce El Insusi a suferit din cauza cruzimii omenesti. Cind, indurerarti de pierderea unei fiinte dragi, suferim pentru ea, in casa ramasa pustie, stim ca ne vede Cel care a plins la mormintul prietenului Sau.

Cind raminem singuri, in zadar cautam compasiunea oamenilor, ne intelege aleanul Cel ce a simtit ce inseamna singuratatea si al Carui suflet “s-a intristat de moarte” in Gradina Ghetsimani. Iar cind, intr-o clipa de slabiciune si de inima rea, simtim ca lumina lui Dumnezeu se ascunde de noi si ca suntem cuprinsi de o indoiala grozava, in ceasul acela negru gasim tarie in Cel ce a strigat in chinurile mortii: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?” (Marcu 15,34).

“Luind asupra Sa neputintele si bolile noastre”, Mintuitorul a urmat calea care avea sa-L duca la Golgota. Acum ca si atunci, Isi revarsa asupra noastra nesecata-I iubire.

Ferice de cel ce este convins de acest adevar. Pentru el nu mai exista nici dor, nici singuratate, fiindca Mintuitorul va fi intotdeauna cu el, in inima lui nu va mai fi durere, fiindca va sti ca Domnul va intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa exprimam in cuvinte. Acela nu va cunoaste nici slabiciune, nici frica, pentru ca simtind asupra sa privirea iubitoare a Mintuitorului, va fi convins ca nici o incercare nu-l va putea desparti de iubirea lui Hristos.

Binecuvintata fie clipa cind ne-am plecat intaiasi data genunchii inaintea Lui, in linistea singuratatii si poate ca inca nu ne simtim in stare sa dam glas rugaciunii noastre, ci simtim doar dulceata prezentei Sale, chiar si cind nu-L chemam in ajutor, dar stim ca ne intelege in toate, ca stie tot, cind simtim in adincul inimii adevarata, neschimbatoarea, vesnica iubire a lui Dumnezeu, care ne da tarie in ceasul mortii si ne lumineaza cu lumina Sa nepaminteasca. Trimite, Doamne, asupra noastra o raza din lumina Ta cereasca!

Mergi la Cer si Te aseaza

Prohodul Domnului

Iesi, ridica-te si stai in fata Domnului

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Iesi din pestera ta, din intristarea ta, si din spaima ta, iesi din cugetele si simtamintele tale si respira aerul care adie de sus, de la Dumnezeu. Domnul iti spune “iesi”, nu mai zabovi in pestera ta, vino in mainile lui Hristos, cele strapunse de cuie pentru mantuirea ta. Hristos te va apara de grozava putere a intunericului, de deznadejde, de toata rautatea. Iar daca vei primi cu supunere, asemenea lui Ilie (Tezviteanul), sfatul lui Dumnezeu, povara care ti-o va da, drumul pe care iti spune sa mergi, cugeta cu smerenie in singuratatea ta, supune-te cu credinciosie acelui sfat, cunoscind ca slujirea ta va da roade bune, netrecatoare, care s-ar putea sa ramina nedescoperite o vreme, dar care vor da in pirg sub “adierea de vint lin” a Sfintului Duh, care, trezindu-ti sufletul la viata il va purta “din putere in putere”, intru Slava lui Dumnezeu.

Nu plinge!

“Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! ” (Luca 7,13)

 

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Spun adesea si oamenii “Nu plinge!”, dar fara sa patrunda durerea altuia care le ramine straina, ofensindu-l prin aceasta, pe cel aflat in suferinta. Este dureros pentru un suflet care sufera sa suporte o asemenea mingiiere nepuntincioasa si superficiala. Nu-i condamna pe oameni pentru lipsa lor de intelegere si pentru neputinta lor; incearca, facind abstractie de oameni, sa te indrepti catre Atotputernicul Mingiietor si fii atent daca nu cumva iti spune si tie: „Nu plinge!”. Nu te vor putea mingiia oamenii, nici macar ingerii, mingiia-te-va numai Dumnezeul tau. El sufera alaturi de tine, spunindu-ti, din adincul iubirii Sale, „Nu plinge!”. Nu plinge, fiindca El este Mingiietorul tau, pentru ca te cunoaste si te iubeste, pentru ca iti va preface suferinta in bucurie si te va invata sa astepti aceasta cu rabdare. Ai incredere in El, ai incredere si in Apostolul Pavel care spune: „asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra” (II Corinteni 1,5). Daca vei crede aceasta vei sta cu fruntea sus, vei inceta sa-ti mai plingi de mila, nu-ti vei mai aminti de suferinta ta, decit atunci cind vei voi sa alini si tu suferinta altuia, cu acea alinare cu care te-a alinat Domnul pe tine.

Viata, dar de la Dumnezeu

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Vrei sa-ti iubesti viata? Gandeste-te ce folos ai putea aduce prin ea altora. Oare n-ai gasit pina acum pe nimeni care sa aibe nevoie de dragostea ta, caruia sa-i aduci mingiiere, sustinere, sa-l faci sa se apropie de Domnul? Daruindu-se unor fapte de iubire, viata noastra se va schimba, va inflori in lumina acestei iubiri. “Incearca daca poti, in fiecare zi – spunea cineva -, sa scoti cite ceva din imensul munte al suferintei omenesti, adaugind ceea ce ai scos pe gramajoara de pamint a bucuriei omenesti.” Nu-ti iubi viata la modul egoist, iubeste-o de dragul Domnului tau, cunoscind ca exista un cimp de lupta pe care poti lupta pentru Hristos si impotriva pacatului. Si tine minte ca numai atunci vei incepe sa traiesti cu adevarat, cind iti vei pune viata la dispozitia Celui care ti-a dat-o.

Cu noi este Dumnezeu

“Eu cu voi sunt in toate zilele, pina la sfirsitul veacului” (Matei 28,20)

din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Sa ne gindim la semnficatia profunda a acestor cuvinte. Observati, Hristos nu spune ca a fost si va fi cu noi, ci ca este mereu cu noi. Ni se intimpla sa nu observam aceasta prezenta, deseori vazul ne este incetosat de lacrimi sau orbit de parelnica stralucire a lumii. In sfirsit, cind paharul suferintei da pe dinafara, incepe sa ni se para ca Domnul ne-a parasit.

(…) Domnul ne ramine mereu aproape, daca Il chemam. El strabate impreuna cu noi si valurile marii si nisipurile desertului. Cu El nu suntem singuri, daca ne vom deprinde cu acest gind, nu ne vom simti niciodata lasati de izbeliste. Sa tinem mereu la inima aceste cuvinte: “Eu sunt cu voi in toate zilele, pina la sfirsitul veacului”.

ca un vis, ca o floare trece vremea vieţii. Pentru ce în deşert ne tulburăm?

“Se apropie, suflete, sfârşitul, se apropie şi nu te îngrijeşti, nu te pregăteşti; vremea se scurtează, scoală-te; aproape lângă uşi este Judecătorul: ca un vis, ca o floare trece vremea vieţii. Pentru ce în deşert ne tulburăm?” (Canonul cel Mare)