„Aici Dumnezeul nostru caută sa-Şi câştige intrarea.” Aici vine El ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până e îmbiat. Asupra sufletului omenesc Dumnezeu Şi-a încetat stăpânirea, fiindcă vrea să-i câştige iubirea.
Da, Dumnezeu stă în afară de eul nostru şi aşteaptă cu nerăbdare să-I deschidem uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu decât prin iubire, – singura care-l saltă peste piedica din sine şi-l strămută în Dumnezeu. Acela, al cărui suflet s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii, în el (în sufletul care s-a făcut una cu Dumnezeu) îşi recunoaşte omul fiinţa lui adevărată; în el află descoperirea supremă a lui Dumnezeu, contopirea deplină a Voinţei supreme cu voinţa lui, contopirea Iubirii veşnice cu iubirea lui. Noi vedem în el dorinţa Domnului împlinită, cea mai grea dintre piedicile descoperirii Lui înlăturată şi însăşi bucuria desăvârşită a lui Dumnezeu înflorită, ajunsă la cea mai strălucită înflorire între oameni, în el ne apare întreaga lume omenească transfigurată de o lumină dumnezeiască. Viaţa lui, înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu, străluminează toată iubirea noastră omenească.
„Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi stă faţă în faţă cu iubirea veşnică, e ca şi cum L-ai privi pe Maestru creând o lume nouă”.
„Când viaţa omului iese teafără din rătăcirile eului şi-şi găseşte-n suflet unitatea sa cu Dumnezeu, atunci conştiinţa veşniciei e un dat imediat al existenţei, tot aşa ca lumina într-o flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă, toate contradicţiile se împacă; ştiinţa, iubirea şi acţiunea se armonizează. Bucuria şi durerea se contopesc în frumuseţe, plăcerea şi renunţarea se egalizează în puritate, prăpastia dintre finit şi infinit se umple de o iubire exuberantă şi fiecare clipă vesteşte pe Cel Veşnic. Cel fără trup (formă) ne apare în forma florii şi a rodului, Cel fără de margini ne îmbrăţişează cu braţe de Tată şi merge cu noi alăturea ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil în om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu cel Preaînalt. Câtă vreme nu ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic” (Cararea Imparatiei – Parintele Arsenie Boca)
Nicolae Ene
dec. 27, 2014 @ 20:15:15
„Aici Dumnezeul nostru caută sa-Şi câştige intrarea.” Aici vine El ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până e îmbiat. Asupra sufletului omenesc Dumnezeu Şi-a încetat stăpânirea, fiindcă vrea să-i câştige iubirea.
Da, Dumnezeu stă în afară de eul nostru şi aşteaptă cu nerăbdare să-I deschidem uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu decât prin iubire, – singura care-l saltă peste piedica din sine şi-l strămută în Dumnezeu. Acela, al cărui suflet s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii, în el (în sufletul care s-a făcut una cu Dumnezeu) îşi recunoaşte omul fiinţa lui adevărată; în el află descoperirea supremă a lui Dumnezeu, contopirea deplină a Voinţei supreme cu voinţa lui, contopirea Iubirii veşnice cu iubirea lui. Noi vedem în el dorinţa Domnului împlinită, cea mai grea dintre piedicile descoperirii Lui înlăturată şi însăşi bucuria desăvârşită a lui Dumnezeu înflorită, ajunsă la cea mai strălucită înflorire între oameni, în el ne apare întreaga lume omenească transfigurată de o lumină dumnezeiască. Viaţa lui, înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu, străluminează toată iubirea noastră omenească.
„Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi stă faţă în faţă cu iubirea veşnică, e ca şi cum L-ai privi pe Maestru creând o lume nouă”.
„Când viaţa omului iese teafără din rătăcirile eului şi-şi găseşte-n suflet unitatea sa cu Dumnezeu, atunci conştiinţa veşniciei e un dat imediat al existenţei, tot aşa ca lumina într-o flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă, toate contradicţiile se împacă; ştiinţa, iubirea şi acţiunea se armonizează. Bucuria şi durerea se contopesc în frumuseţe, plăcerea şi renunţarea se egalizează în puritate, prăpastia dintre finit şi infinit se umple de o iubire exuberantă şi fiecare clipă vesteşte pe Cel Veşnic. Cel fără trup (formă) ne apare în forma florii şi a rodului, Cel fără de margini ne îmbrăţişează cu braţe de Tată şi merge cu noi alăturea ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil în om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu cel Preaînalt. Câtă vreme nu ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic” (Cararea Imparatiei – Parintele Arsenie Boca)