Intristarea sufletului, mihnirea, posomorirea, sau dupa cum o numeste Sf Ioan Gura de Aur: cel trist este – bolnav de duca-se pe pustii
Cind ne aflam la ceas de intristare, sa nu lasam sa treaca asa si sa ne cufundam in ea fara a o cerceta, sa ne predam ei asa usor fara de aparare, sa cautam mai intii cauza, de ce anume ne-am intristat, iar de gasim ca nu e de la Dumnezeu, sa nu o primim, sa ne dam din calea ei, spunindu-ne: nu e de la Dumnezeu, nu ma las in voia ei.
Prima stavila e a vedea daca sa o primim sau nu, bine e sa nu primim intristarea, caci ar trebui sa avem sufletul un plin de bucurie, multumire, impacare, nadejde si credinta si speranta si iubire.
Sa nu primim supararea pentru lucruri minore, sau pentru lucruri pentru care din contra ar trebui sa ne bucuram, de nu ne-ar umbri mindria sau incapatinarea sau voia noastra. De multe ori intristarea apare pentru ca nu s-a facut precum era voia noastra sau pentru ca nu am primit ce si cum ne-am asteptat si ne-am facut noi planuri. Asta nu e intristare de la Dumnezeu, caci punind pe prim plan voia noastra si asteptarile conform gindului nostru, lasam voia lui Dumnezeu deoparte, ignoram lasarea in voia lui Dumnezeu, uitam de zicerea noastra catre Domnul: “Faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamint.”.
Orbirea din cauza mindriei, uitarea de Dumnezeu, urmarirea si facerea voii noastre aduc intristare rea, care daca o descoperim, bine e sa nu o primim, si sa lucram pentru lasarea mindriei si lasarea in voia lui Dumnezeu.
Intristarea rea nu e buna sufletului, caci il orbeste, il impietreste, ii ia bucuria, slabeste inima si imputineaza sufletul, ii ia si putinta lui de a simpatiza cu aproapele, de a lacrima si a-l ajuta cind acesta e indurerat, sau de a te bucura si multumi cind acesta e in pace si bucurie. Intristarea rea pe linga orbirea sufletului, pe linga relele la care il pot duce (deznadejde, disperare) aduc si uitare, uiti de Dumnezeu, uiti de credinta de nadejde, uiti de a te lasa in voia Domnului.
Cind e sa ne cerceteze intristarea, sa o cercetam si noi pe ea, daca e sa ne fie luare in ris a sufletului nostru (adica vazind cauza intristarii sa ne dam seama ca vrajmasul ride de noi), sa nu primim acea intristare deloc, si sa ne aducem aminte de rugaciune, de cuvintele Domnului, de a cinsti voia Domnului.
Sa primim intristarea, pina la o vreme, daca ne aduce lacrimi de pocainta, daca ne determina sa ne culegem gindurile si sa le marturisim, primind iertare, alinare si intarire; dar devine intristare rea daca continua pe calea instristarii aducindu-ne la disperare, la deznadejde – lucrare care nu mai este a lui Dumnezeu.
Sa ne rugam Domnului, sa ne ajute sa plinim cuvintul rugaciunii de a cinsti si a ne lasa in voia lui Dumnezeu.
Daniela-Iulia
oct. 14, 2009 @ 08:33:04
intristarea cea buna – semn al milei lui Dumnezeu
din: http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/118-intre-iadul-deznadejdii-si-iadul-smereniei-siluan-athonitul-sf..html
Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de orice legătură pătimaşă. în această rugăciune sufletul se întristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.
Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-1 miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.
(…) Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.
Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor — şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, văzând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:
„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”
Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.
(…) Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă mila lui Dumnezeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi singur Dumnezeu este în suflet, în minte şi peste tot.
Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.
Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela îi mulţumeşte pentru orice întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi in înjosire.
(…) Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?
Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte.
Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu.
Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El însuşi sufletul pentru noi.
(Sf. Siluan Athonitul – Intre Iadul Deznadejdii Si Iadul Smereniei)