Egoismul ca orbire proprie.

Ai. Ai multe, dar nu te opresti sa tot vrei sa tot ai, sa tot consumi, sa tot acumulezi, fara a te gindi sa dai, caci asta nu intra in conceptul promovat de aste vremuri. Cumpara, ia chiar daca nu iti trebuie si apoi arunca-le ca s-au stricat de cite ti-ai luat si nu ai folosit, acumuleaza, caci ai valoare doar prin acumularea ta, ai valoare doar cit iti e exteriorul.

Ai. Ai multe, dar nu le vezi, nu le vezi nici pe ale tale binecuvintari, nici nu-i mai vezi pe altii, pe ai tai care ar avea nevoie de un cuvint, de o blindete de la tine, iar pe ceilalti oameni mai amariti sau mai bolnavi sau mai necajiti sau mai oropsiti nici nu-i mai consideri ca exista.

Si daca tot vrei, tot ai nevoie – falsa nevoie -, atunci nu ai, iar daca daruiesti, si tot dai, atuncea ai.

Falsa nevoie care ti-o promoveasza societatea de consum nu-ti confera senzatia de multumire si satietate, orbindu-te pentru ca sa te vezi doar pe tine, crescindu-ti egoismul pina la statutul de zeu, dar si izolindu-te de ceilalti, de nevoile lor, de suferintele lor, nu-l mai intelegi pe aproapele, ba chiar il urasti il invidiezi si-l ignori.

Chiar daca nu ai multe, dar daca dai, ai sentiment de satietate fizica, si multumire sufleteasca, caci nu in multitudinea lucrurilor si a banilor sta multumirea, ci cum le ai in sufletul tau, de poti sa dai, atunci sti ca ai, si pentru ca dai iti da multumire si ce iti ramine iti da multumire.

Egoismul se revarsa prin anxietati.

Nu iti mai ajungi sieti, esti nemultumire pentru sineti, esti propria apasare, propria inchisoare.

Te vezi pe tine dar doar partea care iti aduce nemultumire, iar pentru restul esti orb. Te gindesti doar la tine, iar restul de oameni nu mai exista. Dar unde e valoarea ta, unde e adevarul tau?

Nu te mai vezi nici pe tine, nu mai gasesti ca ai pentru ce sa multumesti, si te afunzi acolo unde nu mai vezi si nu mai auzi nimic, in iadul personal, in care tovaras iti e nemultumirea, anxietatea, depresia. Si ramii in inchisoarea ta personala, orbit, surd, rupt de a primi sau a da, egoismul e cel ce te afunda si te tine acolo, egoismul crescut si promovat ca zeu, de nebunia vremurilor.

Nebunia vremurilor, zeul Eu.

Inchinati-va mie, zeului Eu, jerfiti-va mie din timpul vostru, din bani, din darurile voastre, aduceti-mi-le mie. Nebunia vremurilor.

Ce sa fie din vremurile astea care sa te invete sa vezi, sa te vezi mai intii pe tine ca sa multumesti pentru ce ai, sa te faca sa il vezi si pe cel de linga tine, ruda ta, aproapele tau care are nevoie de tine, de prezenta ta, de iubirea ta, de incurajarea ta, de un cuvint bun?

Ce sa fie din timpurile astea care sa te invete sa ierti, sa ai toleranta, sa il primesti linga tine pe fratele tau chiar cu scaparile, cu durerile lui, cu faptele lui incomode sau de ispita?

Ce invatatura a lumii te invata mila, iubirea de aproapele,  jertfirea de sine cu iubire si cu multumire ca ai putut face asta, neraspunderea la rau cu rau, ci iubirea de vrajmasi, lasarea voii, multumirea pentru toate si pentru toti?

Ce sa fie din lumea asta care sa te invete smerenia, sa te invete sa binecuvintezi pe cel ce te blesteama, sa iti cresti sufletul in rugaciune, sa gasesti adevarul valorii tale?

Oamenii sunt invatati sa traiasca in nemultumire, in fals neajuns, in epuizarea resurelor fizice, morale, sufletesti, in consumul si pentru sine, dar si al persoanei in sine, si in uitarea de sine, in ne-simtirea tariei din tine – sufletul care sa cirmuiasca trupul, mintea, voirea.

Nebunia vremurilor, lipsa valorilor adevarate, denaturarea binelui si a adevarului, uitarea de Dumnezeu.

„Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea – ale lumii, ale doririi, bucuriei, plinirii voastre –se vor adauga voua.  „