Faptul ca nu percepem lumina la noi in suflet si avem sufletul ingreuiat, faptul ca nu simtim caldura dumnezeiasca in inima noastra nu inseamna ca Dumnezeu s-a departat de noi, ci doar ca nu Il mai primim noi in sufletul nostru.

Faptul ca nu-L percepem pe Dumnezeu aproape de sufletul nostru, este ca avem noi inima impietrita, usa o tinem inchisa, si ajungem in pacat, de zicem noi ca Dumnezeu ne-a uitat si nu ne aude rugaciunile, si nu ni le implineste, si ca suntem lasati fara pavaza in cele ale raului, dar nu asa este, caci Dumnezeu este cu noi mereu, doar noi nu mai primim bucuria si pacea de la El, caci ne-am inchis usa inimii.

Domnul ne spune ca e cu noi mereu: „Eu cu voi sunt in toate zilele, pina la sfirsitul veacului.” (Matei 28,20), numai sa-i deschidem usa inimii, si Isi va face simtita prezenta prin bucurarea, cadura, pacea inimii.

In inima impietrita, in inima inchisa, insa nu are cum sa-Si faca loc Dumnezeu, nu-si are loc nici blindetea, nici mila, nici iubirea, nici bucuria, nici multumirea, ci doar rautatea si cirtirea – pestera de tilhari devenind, nu casa de rugaciune.

Omul cu inima impietrita nu e in firea lui, si suferinta nefirii lui razbate in exterior, si se va lovi, faptele vor lovi inima impietrita, caci omul cela in suferinta lui ce se poarta fara de  toleranta, ingaduinta, blindete pentru clipa, pentru fapte, pentru oameni, se va lovi, iar trezirea din impietrire ii va smulge lacrimi si suspinuri si tinguieli, dar care il vor readuce in firea lui, vor despietri inima si va lasa sa patrunda bucuria si pacea lui Dumnezeu.