Una e o greseala, o cadere in care nu ai lovit pe nimeni, in care nu ai amarit pe nimeni – pe nici un frate de al tau, doar ti-ai amarit tu sufletul de ne-perfectiunea ta, alta e a face rau, a lovi, a intrista inima cuiva pina la lacrimi, a vatama, a gresi cuiva.

Te intristezi de raul facut, de greseala ta, dar daca te-ai vadit parintelui duhovnic, daca ai primit iertare si te-ai pocait, daca ai indreptat pe cit posibil, sau mai mult decit posibil raul facut, atunci lasa acel rau si nu-l mai tine in amintirea ta. Amintirea raului iti secatuieste sufletul.

Iertare primesti, si trebuie sa fi convins ca ai primit iertare de la Dumnezeu, sau de la fratele tau, caruia i-ai adus vatamare, dar trebuie sa te ierti si tu pe tine, pentru a putea merge mai departe, si a putea ajunge sa te bucuri.

Daca nu poti sa te ierti, atunci e ceva mai adinc. Cum tu, perfectiunea intruchipata ai putut sa gresesti? Cum tu, cel mai bun si cel mai drept din lumea asta, ai putut avea acea cadere? Si nu te ierti. Si iti revine acel rau in minte si te macina si nu te lasa sa te bucuri. Ai cazut? Ridica-te! Ai gresit? Indreapta, vadeste-te, pocaieste-te si iarta-te! Ce ai de facut e sa tii minte miscarea de suflet sau ce a determinat inceputul caderii, pentru ca sa te tii alta data sa nu mai treci dincolo, dar iarta-te si nu mai tine minte raul facut.

De tii amintirea raului in tine nu poti ajunge sa te bucuri. Nu zice nicaieri intristati-va pururea, ci bucurati-va pururea. Te intristezi pina la un timp, pina iti vezi micimea, si iti dai seama ca nu esti tu cum te credeai, perfectiunea intruchipata care nu poate gresi. Dar dupa ce iti vii in fire, trebuie sa te si ierti pe tine de greseala ta. Nu trebuie sa tii minte raul facut pentru a te tine smerit si in lacrimi, caci ne-iertarea ta provine din mindria ta, din faptul ca te credeai perfect, dar de fapt nu priveai unde trebuie. In comparatie cu ce te credeai perfect si desavirsit? Vrei sa te smeresti? Priveste la Dumnezeu, gusta din cita bucurie si iubire primesti de la Dumnezeu, si daca o meriti. Si tocmai ca primesti asa bucurie si iubire si ardere de la Dumnezeu, asta te tine smerit. Atingerea iubirii lui Dumnezeu te covirseste, si te smereste pina la lacrimi, te vezi atit de mic si nu stii ce ai facut sa o meriti, si stii ca nu o meriti, dar o tii asa ca sa nu o pierzi si te porti cu grija si umbli cu blindete si iti transforma totul in delicatete, si sufletul si inima arde.