Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.
Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau;
Strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat.
Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit?
El insa le va raspunde, zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.
Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica.
(Ev Sf Ap Matei, 25, 41-46)
“Doamne, cind Te-am vazut?” si sa nu-Ti fi slujit?
Si noi, ca niste capre oarbe, ca niste animale fara minte, “Doamne, cind Te-am vazut?”
Asa e, nu L-am vazut pe Dumnezeu, caci nu-l vedem pe aproapele, nu-L mai cunoastem pe Dumnezeu, caci ne-am mocirlit sufletul in noi; asa e Doamne, nu Te-am vazut, caci suntem mai orbi decit cei ce Te-au vazut dar nu Te-au cunoscut, noi avem cunoasterea si cuvintul dat, dar nu mai vedem, nu Te mai recunoastem.
Oare de cite ori n-am trecut pe linga un om in nevoie si nu l-am vazut in acesta pe Dumnezeu, nu i-am vazut duhul intristat si in durere; de cite ori nu am trecut pe linga un nevoias si l-am ignorat, ba chiar l-am si osindit ca miroase, sau ca ne deranjeaza, ne-am lepadat noi de el; de cite ori nu am ignorat o voce care cere ajutor si nu ne-am inchis urechile si ochii si inima, poate cineva sa spuna ca nu a facut asta in nenumarate rinduri?
“Doamne, cind Te-am vazut?”, caci noi nu vedem, nu vedem minunile Tale, nu le mai intelegem, caci suntem prinsi si orbiti de cele ale materialului, nu mai vedem binecuvintarile Tale si nu mai stim sa-Ti multumim, ba uitam si de Tine, uitam si de sufletul nostru, iar pe aproapele in loc sa-l iubim si sa facem mila cu el, il osindim, il ignoram, il uitam, il batjocorim
ba ne inchidem ochii, mintea, sufletul, ne inghetam noi singuri inima sa nu mai facem mila cu cel in nevoie si suferinta.
“Doamne, cind Te-am vazut?” nu-L mai vedem pe Dumnezeu nici in noi, nu ne mai grijim de suflet, de duhul din noi, il intristam cu toate cele stricacioase si mocirloase, il tulburam caci suntem si noi tulburati si liniste nu avem, nu mai zarim dumnezeirea din noi, nu mai zarim pacea, nu mai stim ce e mila, ce e iubirea, nu-L mai cunoastem pe Dumnezeu.
Ce mare lucru, si ce mare greutate sa-i dai ceva unuia in nevoie – fara sa stai sa-l analizezi ca de ce cere, de ce zice ca are nevoie, da citi bani are de mai cere – fara sa-i faci tu analiza (caci a cere, e deja o recunoastere a neputintei proprii, e o smerire la care multi nu pot ajunge, omul care cere mila deja s-a smerit pe sine, ca sa mai primeasca inca o smerire de la tine cel care ii faci analize financiare),
Ce mare lucru sa dai unuia o haina – mai veche, macar – sa-i tina de cald, sa-l scoata din necaz, ce mare lucru e sa mergi la capul unui bolnav sa-i aduci o mica alinare, sa-i arati ca nu e uitat si ca mai exista, desi este intre pereti de spital, si ai putea sa-i aduci un mic zimbet sau un gind bun care sa-l intareasca, ce mare lucru sa dai macar un cuvint bun cu drag si fringere de inima, de n-ai ceva material sa ajuti pe cineva in nevoie,
desi, uneori un cuvint bun valoreaza mai mult decit aurul, caci poate scoate un suflet din iadul chinuirii.
Ce mare lucru, de nu poti indeplini astea, e macar sa ierti cuiva care ti-a gresit, sau poate nu ti-a gresit, dar starea proasta de spirit a ta a interpretat rau cele careva, de ti-ai zis ca ti-a gresit. Ce mare greutate sa pui stavila rautatii si sa dai iertare, si sa te impaci cu gresitul tau.
Cit suntem pe cale sa cautam sa-L cunoastem pe Dumnezeu, in toti si in toate, in aproapele, in cel in nevoie, sa cautam cele ale lui Dumnezeu, bunatatea, blindetea, mila, sa dam aproapelui din cele ale lui Dumnezeu, caci din cele ce dai mai multe si mai pline primesti inapoi, sa-i dam aproapelui nitica bunatate si blindete, nitica bucurie si pace, sa facem mila cu cel in nevoie, sa-l cautam pe cel in nevoie pentru a avea ocazia sa facem mila.
Astfel din capre vom ajunge miei.
Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.
Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit;
Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.
Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei?
Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat?
Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine?
Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.
(Ev Sf Ap Matei, 25, 34-40)
Daniela-Iulia's Weblog 
Daniela-Iulia
feb. 27, 2010 @ 21:55:23
din: http://www.librariasophia.ro/carti-Vesnicia-ascunsa-intr-o-clipa-Arsenie-Papacioc-arhim.-so-267.html
O, daca ati sti… Si Vlahuta spunea: “Mila e toata Scriptura”
Cel mai mare lucru posibil asta este. Pentru ca atunci inseamna sa iubesti. Domnule, daca spune: “Insutit veti primi!”, nu te teme sa saracesti. Vrei sa ai mai mult? Da din “ce esti tu” si la saraci. Dar ce, urmarim sa ne imbogatim? Ma doare inima de cel sarac. Nu te doare inima de el deloc? Pozitia asta de inconstienta, de stapin, asta e dezastrul societatii. Firea pervertita te indeamna, bineinteles, sa tii cont numai de ce e al tau si foarte greu te rupi si pentru celalalt. Si tocmai asta e porunca: sa te rupi. Eu v-am spus uneori; daca nu, va spun acum, eram intr-o situatie, parca era vis, dar tare parca era real, asa… Murisem si ma uitam, cum se spune, la moartea mea, caci sufletul nu moare. Ma uitam la mine in cosciug si cind a ajuns cosciugul sa intre in groapa, am zis: “Ce bine este daca lasi ceva din tine afara, ceva care va marturisi pentru tine si care te va apara in adincuri!”. Aceea te va ajuta si pe tine sa traiesti vesnic. Milostenia este ceva din Dumnezeul din tine!
Milostenia nu este numai sa dai din traista. Milostenia este ca accepti pe un om sa stea linga tine, fara sa il alungi in gind. Ai un coleg care are un necaz, trebuie sa stii sa-i faci o mingiiere, sa-i descretesti fruntea. La saraci poti face o rugaciune scurta: “ Doamne, miluieste-l!”, daca nu poti sa-i dai ca esti in tramvai si el pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastra in legatura cu suferinta din jur?
A milostivi pe unul, pe altul, aici se arata ca tu esti Hristos. Apoi nici nu stii ca acela pe care il ajuti poate sa fie Hristos. El intinde mina sa-ti dea Imparatia Cerului si tu nici nu observi.
Fratii mei, tineti minte: “cersetorii sunt personaje biblice”. Ai trecut pe linga mintuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit!
(…) Sa nu asteptati sa-i intilniti! Cautati-i, pentru ca gasindu-i pe ei, te-ai gasit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mintuitorul cind faci o milostenie.
Obisnuiti-va sa nu traiti numai voi, sa traiti in toti care sunt cu voi. Sa nu lasati mina intinsa nici cind va da, nici cind va cere.
Nicolae Ene
mart. 03, 2010 @ 21:25:57
Pãrintele Arsenie Boca spunea cã Domnul Iisus Hristos vine în viata noastrã din vreme în vreme, ca persoanã, ca sã nu se uite adevãrul absolut al existentei Sale reale. Si el L-a întâlnit de câteva ori, iar asta l-a si schimbat, ca om. A fost trimis în Basarabia la Chisinãu, ca sã învete metaloplastia, sã facã icoane din acelea acoperite cu metal. Atunci a avut loc si cedarea Basarabiei cãtre Rusia (1940). Rusii au lãsat o singurã zi în care cine voia putea sã plece. Pãrintele a ajuns la ultimul tren. Oamenii se împingeau disperati sã ajungã la tren, renuntau si la bagaje numai sã nu rãmânã la rusi. Si el avea un mic bagaj si o franzelã care sa-i tinã de foame pânã ajunge la mãnãstire. Se uita cu milã la oameni, când a vãzut aproape de el pe cineva îmbrãcat sãrãcãcios si care se uita si el cu atâta milã la acei oameni cum nu mai vãzuse în viata lui asa ceva. Atâta durere exprimau ochii lui încât primul gest al pãrintelui a fost sã se aplece sã ia franzela si sã i-o dea lui. Dar, în acele fractiuni de secundã cât s-a aplecat sã ia franzela acel om a dispãrut pur si simplu. Când a întins mâna acela nu mai era! Atunci a avut un fior, un înteles adânc: era Hristos! Era chipul de care vorbea Isaia, chipul durerilor, mielul care ia pãcatele noastre.
A spus pãrintele Arsenie cã atunci a înteles multe lucruri, ceea ce într-o viatã întreagã chiar duhovniceascã, n-ar fi putut întelege………(Pr. Ciprian Negrean)
Ne-a spus odatã cum a vãzut pe Domnul Hristos în garã la Ploiesti. Plângea Pãrintele când îsi amintea si plângea si lumea din salã. Spunea cã l-a vãzut pe Domnul Hristos plin de bube, amãrât si fãrã cãciulã. S-a uitat la el si s-a gândit sã-i dea cãciula lui de cãlugar. “M-am întors sã i-o dau, dar nu l-am mai vãzut”. Ne spunea cât de amãrât a ajuns Domnul Hristos din cauza pãcatelor noastre…….(Paraschiva Anghel, Dejani)
(Fragmente din „Marturii din Tara Fagarasului despre Parintele Arsenie Boca”, Ed. Agaton. pg.21)