If rushing -> loosing the Time

Didn’t happen to you too, every time when rushing it seams that the time if not enough for you, and you need to rush more…
It’s like a perpetuum-mobile situation: you seam that you don’t have the time you need, so you need to rush, but rushing is giving you the sensation that there is no time.
The rush is influencing the Time, and not vice-versa.

The time is a perception, of your mind, of your soul, with your entire body. And how do we perceive the time? By the impression left on us, by its markings – memories of the mind, jolts of the soul.

When doing something in a rush mode does not mean that we will gain some time – free time maybe-, but means that we are close to loosing it.
We don’t let the eye to embrace the passing, the surroundings, to make memories, to enjoy the life, we are changing from one thing to another because we are rushing, and everything is foggy.

When we rush, when we’re running around for various activities, for hoarding of matter or of information, when we crowd with many and more, we no longer retain their impression in our memory, and for us – even if the time is not effectively lost it became forgotten, a wasted time because it did not leave its mark in our mind.

The Time is not short, only it is no longer perceived.

If you have the impression that you don’t have time, then slow down, and taste the moments, don’t let them slip in faster mode with no impression left on you.
Take them easy and slow down, let the time pass as slow as it can, don’t rush it, because you’ll loose it.

Mobiles are slowing the world

Sad-handi –  or  –  Mobiles are slowing the world

The mobiles are slowing the world, the momentum

The mobile-absorbed people needs a bit more time to react to the environment, and sometimes they are stopping, forgetting to walk, blocking the way. Did you encounter in your ways that somebody dropped-dead (figurative speaking) in front of you, and you have to avoid them, as they are lost for the world? Did you encounter people rubbing their phones at the stop-light and everyone is starting slowly at the green light? Did you encounter – when waiting in the emergency room, that the doctors and assistants are taking patients at a slower pace, and between are entertaining by rubbing the respective phone?

Of course you did!, and more often every day.

***

So sad are these people, so not filled with joy.

So, let’s call them: handi (from handi-capatos).

How do you name a person who has narrow viewing field, or cannot use a hand – or both, or cannot see what is in front of them? Handi?

But these people want to be that, they are not forced by circumstances.

***

I was wondering, watching the people in the subway or bus, most of them rubbing the phones… what will rub all the day long, if the mobiles will not be anymore?

I’ve got an answer from a colleague of mine: they will rub the kitty “freaca pisoiul” – but there will be a problem, will everyone hold a kitty on their hand and will rub it all the day long? … that cannot be done, because the kitty will not stay…

…sad people

Shall we name them sad-handi.

Searching for other ways to entertain means that they are generally sad, means that they are not pleased with their life, with their surroundings, they are skipping the present time, are not embracing the moment. Sometime in the future they will wake up, and will find that years, decades passed, and they didn’t taste the life, they will not know where the hours went away, they will not remember anything. But it’ll be too late to change anything.

Even if they do not perceive the sadness of their live, their subconscious will know that they always need something else to find the trill, the joy, to fill the sadness of their life.

It’s not only an addiction; it’s a tacit recognition of a failure.

***

It was an article: „Tehnologia ne schimba radical memoria” –  on descopera.ro

„Since ancient times, people have looked with fear and skepticism the effect that new technologies have on memory. In one of the famous dialogues of Plato’s Phaedrus, Socrates tells how the Egyptian god Theuth, local mythology considered the inventor of the alphabet, tried to persuade the king of Egypt, Thamus, to spread the art of writing among the Egyptians. Arguing in favor of this new technology, Theuth claims that „science will make the Egyptians wiser and with young mind, forgetfulness cure was found there, but also of ignorance”. King Thamus challenged the benefits Theuth claimed: „This letter brings forgetfulness in the souls of those who it will learn sloth them young mind, putting their faith in writing, people will remember from the outside, using some foreign icons, and not from within by its own cause. The cure that you found did not harden their young minds, but bringing remember”.

However, Socrates was right regarding at least one of the effects the technology of writing has had on memory: as it became possible to store information on external environment, people have ceased to memorize huge amounts of information.

In ancient times, the epics were transmitted only orally, and boast a brilliant mind unmatched memory. Themistocles, the famous Greek politician and general, have a reputation for being learned every name and face of the 20,000 citizens of Athens.”(…)

***

I saw in the subway, or bus, or anywhere, the people drowned in the mobile are not looking at other people …  losing the momentum

does they see that might be somebody (old) needing the chair? – no! – nobody else exists outside their limited world

does they catch the eye of a boy or a girl, potentially a relation in the future? no! – they are lost in the lies of the virtual realm

does they react at the proximal situation (I am referring to the anticipation)?, no! – they cannot appreciate a potentially danger, they are losing the power of anticipation.

Some while ago an adapted person was measured as how they react to the changing of the environment. They will lose the power to adapt to the real life, they will lose the ability to perform in real life. And who’s to blame for?

***

Let’s talk about Alzheimer too, the mind disease, the mind cannot remember, – in the current conditions the mind is not learned to remember, only to jump, only to get lost….

Do you see the signs of Alzheimer to kids, maybe you are placing these signs to the fact that they cannot concentrate or are too distracted. Are they?

Will be Alzheimer the disease of the old only? no! it will be a disease of the youngers too.

***

Seeing people rubbing the phone, with their heads bend down – the snowdrop position, all day, many hours, are they thinking that this will not affect the position of their spine? Somebody might say that the human body can adapt, that it is no much influence this position held for a long period of time every day. Probably, and also probably will adapt the position of the body to permit a much easier bending of the head – maybe a humpback?

And how it is with their eyes? Are you seeing people with fixed glance, more often, or most of the time? Are you looking at them and they seams to not blink? They are subjecting themselves with screens – small are larger, and the impulse for their eyes is only from electronic changing of the images on the screens. They are not blinking naturally anymore, and their eyes are tough to adapt to the changing of the distance. Their eyes will succumb before their time.

Do you think that we have a limit of common sense in using these mobiles?

Do you think that mobiles are a good thing – with no restrictions? – Then, think again.

dimineata – (mini-scris SF)

E dimineata. Zori de zi. Deschise un ochi si privi catre fereastra din dreapta. Primul astru isi mijea ochii. Asa ii placea lui sa spuna. Era un moment al zilei, cind parca pamintul se misca mai lent. Era o clipa de lentoare, de pace, de liniste. Nu miscau nici frunzele. Era ca si cum ar trece o amintire. Primul astru se arata iara. Era doar o impresie ca ar disparea si ca ar aparea din nou, dar era placuta. Parca te simteai ca esti mai mare decit esti, parca te simteai ca poti fi stapinul sorilor. Privi spre stinga, nu aparuse inca al doilea astru, asa ca mai trindavea in lumina diafana care domnea in acel moment al zilei.

Cind vazu ca aparu si al doilea sor, isi zise ca ar fi timpul sa… Era cam nehotarit astazi, se gindea ca mai bine sa se duca sa tasteze pe geamul mesei cele pentru inceputul zilei, sau poate ca mai bine ar fi fost sa danseze… inca se gindea, cind se trezi ca se ridica din pat, si ca incepu sa faca primele miscari de inceput de zi. El le numea trezire-inviorare-destindere, da, erau inainte cunoscute sub numele astea, dar acum erau de fapt pregatirea inceputului de zi. Fiecare miscare avea semnificatia ei, senzorii o prindeau si o interpretau. Asa isi schimba textura peretelui si il facea un imens geam – sa priveasca dimineata mai bine, asa isi deshidea geamurile, sau largea deschiderile cu exteriorul, asa isi pregatea ambientul de dus, asa isi pregatea cafeaua de dimineata, si isi atragea la indemina imbracamintea din acea zi.

Cheia era in miscari, iar miscarile le-a unit ca intr-un dans. Era o muzica ce o auzea doar el, era o muzica din dorirea lui, de cum vroia sa fie.

… Se gindi ca poate ar fi sa isi ia camasa galbena… sau poate cea albastra…, insa nu era hotarit, si facu un salt cam indecis, iar comanda nu era inca data, senzorii nu percepusera care anume, asa ca trebui sa repete pasul de dans.

Se gindi ca imbatrineste, inainte nu avea nehotariri, sau cel putin daca le avea le rezolva inainte de a face pasul pentru comanda respectiva. Asa ca incerca sa se concentreze mai mult la dans, caci daca avea sa repete de mai multe ori, avea sa intirzie, sau va trebui sa foloseasca transportorul cel mai apropiat, si sa se rezume la o plimbare mai mica prin aerul linistii de afara.

Avea tabieturi, si isi dadea seama ca erau si ele un semn de imbatrinire. Erau strinse in decursul timpului, ca o suma a tuturor acelor actiuni care i-au adus mai mare placere sau multumire.

Acum ajunsese sa fie inconjurat de tabieturi.

Plimbarea lui prin aerul linistii nu il considera chiar un tabiet, ci mai mult o necesitate. Era atunci cind primeai parte de liniste, cind dadeai de la tine, cind te simteai parte din tot.

Pentru ca apoi sa ajungi sa intri in primul transportor si sa fi dus catre zumzaiala, fosnet continuu – de parca ar fi fost toti copacii loviti de vint de furtuna. Trebuia sa se afunde in agitatia si aglomeratia din oras, era job-ul lui de aducator de pace. Dar job-ul lui insemna sa se confrunte cu urgii sufletesti, si sa incerce sa ridice sufletele incercate pina la minima limita de pace. Apoi urmau sa fie preluati de alti colegi de ai lui. Spera inca sa avanseze, era si timpul – credea el, si isi dorea ca din aducator de pace, sa se ridice la aducator de fericire. Ar fi fost pentru el o multumire mai mare, caci considera ca daca poate sa le insufle oamenilor fericirea e mai bine decit sa le aduca pacea. Vroia sa avanseze, dar vroia sa mai simta si linistea de dupa furtuna, cind se transforma furtuna in soare, si tumultul in pace. Vroia si sa fie aducator de pace si sa fie aducator de fericire. Da, acum simtea ca imbatrinea, era si mai nehotarit. Sau de fapt nu era nehotarit ci doar vroia totul, sau poate ca vroia sa ajunga sa dea totul, vroia sa se dea pe el ca sa le aduca pacea, sa le aduca fericirea, sa ii tina imbratisati pe toti, sa nu mai sufere nimeni. Era plin de iubire, i se revarsa iubirea peste granitele firii, si vroia sa dea tot, ca asa putea avea totul.

care din ele?

“Bucuraţi-vă pururea.” sau „păcatul meu înaintea mea este pururea”?

Care din ele?

De cite ori auzim: pacatul meu inaintea mea este pururea si de cite ori auzim: bucurati-va pururea?

Apai, da zice undeva: autaflagelati-va pururea?

… zici ca….: eeeei, zici asa, ca asa se zice, ca trebuie sa ne vedem mereu pacatele….

Ba nu! Le-ai marturisit, ai primit iertare, apai de ce sa le tot ti in minte? Ti minte raul, facut sau primit? Te calci singur in picioare, te autoflagelezi singur, si uiti care e scopul: bucurati-va pururea…. ca aceasta este voia lui Dumnezeu intru Iisus Hristos pentru noi.

Apai, crezi in iertare sau nu? Ai spart un geam, platesti toata viata?

Si tot zici, si tot zici, si… sti, mintea e influentabila, si mai mult, e super-autoinfluentabilia. Ti le zici singur, ajungi de le crezi. Si daca le crezi, mai crezi in iertare, in mila, in iubire, sau mai mult si mai mult in iubirea lui Dumnezeu?

“stârpeşte pe vrăjmaşii mei” sau: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”?

Care din ele?

Calca in picioare pe toti cei ce-ti sunt vrajmasi, stirpeste-i, si daca nu poti tu, roaga-te sa ii stirpeasca Dumnezeu.

De cite ori auzim: stirpeste pe vrajmasii mei, si de cite ori ne trece in minte, sau in auz: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama? Sau daca auzim cu aceeasi frecventa sau convingere, ajunge de se face ceva deranj.

Mintea, saraca, invata si singura, iar cind i se repete mereu si mereu, apai, nu doar ca crede dar isi conduce actiunile in acel cadru creat: vrajmasii trebuie stirpiti.

Pacatul facut, trebuie sa il purtam pe frunte lipit – ca sa fie inaintea mea pururea – nu? – sa ne transformam in nefiinte, in viermi pacatosi, buni de a fi striviti, si daca suntem striviti sa ne uitam la strivitor si sa-i multumim cu lacrimi in ochi!

Glumeam.

Orice pacat ar fi, oricit de inimaginabila consideram noi ca ar fi iertarea, apai nu avem masura iubirii lui Dumnezeu.

Nici nu zic, ca hai sa facem pacate, doar asa, ca n-avem ce face, ca iubirea lui Dumnezeu, covirseste toate. Covirseste toate, dar mai raspunzi si tu de ale tale, nu? Si apai, lumea nu e de capul ei, sa zici tu, ca pot face orice de capul meu, ca iubirea lui Dumnezeu mi le va ierta pe toate. Asta e o greseala pe care o fac multi, zic ei ca cred, dar pe de alta parte isi zic ca lumea e de capul ei, si ca trebuie sa isi rezolve-razbune ei singuri situatii conflictuale. Si atunci unde mai lasam loc la Cel in care credem noi? Nu ii facem loc de manifestare, sau ii luam noi locul, ca ne credem noi noua insine, si asa mai departe…..

Si ce face mintea in conditile de repetare cu titlu de mantra? Ajunge sa creada, dar in ce? In ne-iertare, in patare definitiva a sufletului, in ura? Sau in linistire, bucurie, iertare, iubire?

Too busy to be alive

Too busy to have a life, or to have a real life

Vedem la tot pasul, si e vorba si de pas de mers, omuleti plug-and-play. Fie cu nasul in telefon, atit de tare aspirati in ecranul ala, ca …., lumea a disparut pentru ei, sunt atit de transpusi, ca ajung de incurca circulatia. Circulatia – ca termen mai generic – daca poate exista mai – cu referire mai ampla decit cea de trafic. Ajung de incurca realitatea, caci se retrag din ea, si se afunda in sticla, in bitisori colorati. Zica-se ca se ascutesc alte simturi daca unul e privat de contactul cu realitatea. Carevasazica, ar avea auzul mai ascutit, daca privirea e lipita de bitisori si nu de realitatea inconjuratoare. Nu. Nu e asa. Alipirea unui simt de ceva nu e ca privarea de acel simt. Ci pur si simplu nu il mai ancorezi in realitate, caci nu e interesant mediul sau realitatea clipei de acolo-si-atunci. Si ajung acesti omuleti ca niste incurca tot. zic ei ca ar avea mai mult input pentru fericire, ca au mai multe surse de distractie – distratie sau distragere? – ca n-ar fi tot una. Se distrag, uita, incurca, pierd notiunea timpului, pierd timpul, desi ei zic ca il valoreaza la maximum. Nu. Iarasi nu. Orice zici ca maximizezi, ca tragi peste limitele lui, e pierdere, caci inseamna ca inauntrul tau stii ca nu il ai, si vrei sa maximizezi. Deci orice maximizare e recunoasterea faptului ca nu ai acel ceva.

Daca ai fi plin de acel ceva, nu ar mai trebui sa tragi de el pentru a-l face mai mare. Daca esti plin de ceva, atunci varianta e sa dai. Si daca dai, inseamna ca esti plin de acel ceva. Iar inlauntrul tau stii, ca daca dai, daca poti sa dai, inseamna ca ai, ca ai mai mult decit iti trebuie. Deci trebuie sa dai, ca sa ai, sau ca sa stii ca ai.

Deci, revenim la omuletii plug-and-play. Ajung de incurca, caci nu mai au nici reflexe pentru realitatea de acolo-si-atunci, nu mai au nici empatie, nu mai au nici ochi, nici simtire. Empatia pentru cel de alaturi, il vezi sau nu? Logic, nu il vede, caci are ochii lipiti de bitisori. Nu ziceam sa il caute pe cel de alaturi sa il simta daca e in suferinta, daca are nevoie de vreun ajutor, ci macar exteriorul sa-l perceapa, macar empatie la nivel empiric.

Rupti de realitate, fara interactiune cu ea si cu cei din jur, fara empatie fata de cei din jur, fara… fara timp, fara realitate.

ca sa ai – nu te zgirci sa dai

Daca te grabesti – pierzi timpul, pierzi perceptia timpului, si ti se pare ca nu ai. Daca vrei sa ai timp, nu te grabi, fa totul pe indelete si acorda tot timpul necesar, doar pentru a nu simti graba.

Daca te zgircesti – pierzi avutie, si ti se pare ca nu ai.

Totul e precum isi lasa urma, cum impresioneaza asupra ta. Aceeasi avutie, aceeasi masura – poti sa o percepi ca si cum o ai, sau ca si cum nu o ai. Daca te calicesti, impresia ei asupra ta e ca nu o ai, ca esti sarac in ea.

Dulceata vietii – comoditatea – te opresc de la jertfa, omoara bunavointa, iti pun o orbire a empatiei si nu mai sti de nici un aproape. Comoditatea, sa ne fie bine, mai usor, mai lejer, mai bine – dar acest bine face sa dispara orice bunavointa, orice care ar deranja acest bine.

Ca sa ai, ca sa sti ca ai, nu te zgirci – nici cu timpul, nici cu avutia, nici cu bunavointa.

Fericiti…

Dar ce e fericirea? Ce inseamna a fi fericit?

Nu e o intrebare contextuala, adica as fi fericit – daca…., nu ma refer la fericirea cu dimensiunea aici si acum, dintr-un anumit context, generata de cauzalitate sau de anumite imprejurari…

Ci la Fericire.

Am cautat pe internet …, si as mai putea cauta mult si bine….

„Omul se adapteaza oricarei placeri; numai stimularea suplimentara ii creste nivelul de fericire; cand situatia se stabilizeaza, se va reveni din nou la nivelul mediu de fericire”

…in cazul asta, intelegem sau simtim fericirea la un anumit nivel, dar ne obisnuim cu acea stare, si vom avea nevoie de un supliment pentru a ajunge la aceeasi intensitate, altfel nu o vom mai intelege ca fericire?

Dar nu asta e fericirea. Daca o primim contextual sau relativ, inseamna ca nu asta e fericirea in termen absolut, in adevaratul ei sens.

„Sir Richard Layard spune ca sunt aproximativ sapte elemente ale vietii, pe care el le numeste „The Big 7“, pe care putem miza pentru a avea o existenta buna: relatiile de familie, situatia financiara relaxata, comunitatea si prietenii, sanatatea buna, libertatea si valorile personale, pe care sa reusim sa le traim fara a ne fi contrazise. A saptea ar fi munca.”

dar sunt oameni care nu beneficiaza de toate, oameni care au greutati, acei oameni nu pot fi fericiti? Sau trebuie sa ajungi sa te multumesti cu ce ai, sa multumesti pentru ce ai, sa fi bucuros ca ai atit cit ai. Asta e sa ajungi sa fi fericit?

Cum e sa faci pe cineva fericit sau sa ii urezi sa fie fericit. daca nu stii ce e fericirea?

Ii urezi, ii doresti sa fie fericit, dar te referi la dimensiunea de aici si acum, la cit anume poate cuprinde sau intelege din fericire?

Daca noi suntem deja fericiti dar nu cuprindem cu intelegerea si nu o recunoastem? Pentru a cuprinde fericirea trebuie sa ne-o apropiem ca sa o intelegem? O cautam, o dorim, o spunem cind uram de bine, dar ce e fericirea in adevar?

Afirmatie: toata lumea doreste fericirea.

Dar ce e fericirea?

Sa incercam sa gasim explicatie – la ce e fericirea, incercind sa explicam cum e ne-fericirea. In primul rind, nu ne-o dorim. E chin, e tristete, e tinguiala, nemultumire, ochelari de cal, uitare… Mai ales uitare de Dumnezeu.

Deci fericirea e invers fata de ce e nefericirea.

Daca fericirea e un sentiment, si fiecare o intelege sau o simte dupa cum e invatat sa o recunoasca, ar insemna ca fericirea e un lucru personal, nu e absolut, ca e facuta din bucatele, din multumire, din bucurie, din liniste, din plin sufletesc.
…Ajungi sa simti fericirea, dar apoi, dupa ce ai gustat-o, parca vrei mai mult, ca un drog, vrei sa o simti din nou, dar trebuie sa fie mai intensa din punct de vedere absolut, caci de nivelul ala te-ai obisnuit – deci nivelul aceleiasi fericiri e relativ, desi intensitatea e aceeasi dar perceperea e diminuata cu fiecare noua senzatie de fericire.

Nu zice nicaieri: Fiti fericiti! Nu e data ca porunca caci ar fi ca si cum ar tine de noi, de actiunea noastra, sau de vointa noastra… Desi poate tine de vointa noastra – daca vrem sa nu fim nefericiti, si facem orice ca sa nu fim nefericiti. Deci ca sa fim fericiti, trebuie sa facem asa ca sa nu fim nefericiti.

Se zice: Bucurati-va pururea, rugati-va neincetat, dati multumire pentru toate!

Se zice de acele ceva care tin de noi, de alegerea noastra. Noi putem alege sa privim cu bucurie toate. Era undeva zis: Exista Dumnezeu! Nu va purtati ca si cum nu ar exista!

… Acele ceva care tin de noi. Noi, din a noastra actiune si alegere, putem sa alegem bucurie nu intristare, sa le privim pe toate asa cum sunt si raspunsul nostru sa fie bun. Adica: exista Dumnezeu!

Noi putem alege sa fim multumitori si nu nemultumitori, noi putem alege sa ne tinem mintea, inima dezlipite de relativitatea materiei si sa o unim cu Dumnezeu.

Nu se zice, fiti fericiti! Ci sunt fericiti cei…..: cei ce n-au vazut si au crezut, cei saraci cu duhul, cei milostivi, cei blinzi, cei curati cu inima, cei facatori de pace, cei ce pling si inseteaza de dreptate – … si apoi, ce e dreptatea? – dreptatea lui Dumnezeu e iubirea – .

Sunt fericiti, caci aceia vor mosteni pamintul, caci fii lui Dumnezeu se vor chema, caci a lor va fi imparatia cerurilor….

Deci se vorbeste de o stare de fericire viitoare.

… Se fac urari: sa fi fericit!

Dar ce e fericirea? Ce anume o genereaza, care e relatia de cauzalitate?

Daca te bucuri pururea, daca te rogi neincetat, daca dai multumire pentru toate, acestea sunt cele ce duc la fercire? Sau daca esti fericit ajungi sa te bucuri pururea, sa te rogi neincetat, sa dai multumire pentru toate?

Ceea ce porneste relatia de cauzalitate este ce anume putem alege noi, ceea ce putem face noi, adica cele ce ni se spun a face, pentru a ajunge sa fim fericiti – in adevaratul sens al cuvintului.

Fericirea in adevar, nu e cea relativa, contextuala, tine de ce va fi, vor fi fericiti cei care….

Cei care se poarta aici si acum, in adevaratul context. Iar contextul de netagaduit este: exista Dumnezeu! Iubirea, arderea inimii, pacea aceea in acea masura de devine tangibila, plinul de multumire, de bucurie, de iubire, care atunci cind devine plin, si mai mult loc de face pentru a primi mai mult – fericiti cind vor avea imparatia cerurilor apropiata – aici, sau ca parte – acolo.

Cei saraci cu duhul…

Cine sunt cei saraci cu duhul? Am gasit un raspuns: inocentii. Dar cine sunt inocentii? Si am gasit un raspuns: cei saraci cu duhul!

Adica nu am gasit un raspuns.

Unele explicatii spun ca sunt acei oameni care au mintea ne-ingramadita de agitatia de atita cunoastere, informatii. Dar duhul nu e mintea. Deci nu e raspuns.

Alte explicatii spun:
“Saracia cu duhul inseamna sa fii sarac de toate lucrurile lumii acesteia, incat duhul tau sa nu se lege de nimic, nici de avere, nici de situatie sociala, nici de lupta politica, nici de nimic altceva din ce este lumesc.Sufletul tau ar trebui sa fie liber, sa traiesti liber,  ca un strain in lumea aceasta pamanteasca.”

A-ti lega duhul de cele materiale, nu implica o legatura directa caci nu duhul se leaga de ele, ci inima, ci faptul ca te covirsesc cele materiale, fie prin grija, fie prin iubire, si iti ocupa mintea sau inima. Duhul nu se leaga de cele materiale, si nu explica cum a fi sarac cu duhul.

O alta explicatie gasita: “este o exprimare în Biblia Englezã pe care o gãsesc folositoare – “Fericiti cei care–si cunosc nevoia lor de Dumnezeu””

Un bun punct de pornire, dar nu e explicatie.

***

Sa luam: a fi sarac in ceva. O disecare nefericita a expresiei, caci nu am ajuns nicaieri bine.

A fi sarac, inseamna sa nu ai, sa te vezi ca nu ai, sau sa stii ca nu ai, sau sa simti ca nu ai.

„Caci celui ce are i se va da, iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca nu are i se va lua”

Deci, nu e buna disecarea.

Apoi, ai darurile duhului, talantii pentru care raspunzi si pe care trebuie sa ii inmultesti, deci, cum poti manifesta daruri, cum poti sa fi multumitor pentru ele, daca consideri, ca esti sarac in ceea ce a generat relatia de cauzalitate?

Nu e buna disecarea.

Apoi se mai vorbeste de darurile duhului care nu se manifesta plenar daca nu sunt acoperite de Dragoste. Dragostea, iubirea este nivelul adevarat si absolut de manifestare a oricarui dar.

Si ne-am departat de subiect.

Deci, cei saraci cu duhul.

Totul se rezuma la raportare, la apropiere, la masura de primit, la plin.

Raportarea la Dumnezeu. Golul, dorul de apropierea de Dumnezeu. Si cu cit te apropii mai mult, pe linga plinul pe care il primesti, cu atit esti mai insetat, e un loc si mai mare de umplut, te vezi si mai mic, si mai sarac, dar primesti in compensare si mai mult, si se face si mai mult loc pentru a primi.

E un ceva fara limita. Sau limita e Imparatia lui Dumnezeu.

Te apropii de Dumnezeu, primesti plinul dupa dorirea, dupa nevoia ta. Nu doar ca te vezi binecuvintat, si plin – de iubire, de pace, de impacare, de liniste, de tot. Nu doar ca ai masura plina, dar odata cu asta apare si mai mult loc de umplut, o dorire si mai mare, o nevoie si mai mare. E un loc unde poate incape totul, si nu are limita. Caci imparatia lui Dumnezeu este si inlauntrul nostru.

de-ale mele…

Nu iti tine toata averea intr-o singura maretie, caci urmasii tai o vor destrama ca sa-si ia partea. Nu iti cauta doar maretia ta, caci o va umbri pe cea a urmasilor.

Nu-ti investi timpul in a te imbogati in cele materiale, caci timpul tau va deveni material, investeste-ti timpul in a te imbogati si in cele ale spiritului, ale duhului tau, si atunci timpul nu va mai avea greutatea materiei.

Daca vrei sa ai mai mult timp, scoate-l din materie, si nu mai calcula secundele, ci gindul inimii, miscarea sufletului. Daca scoti timpul din materie, ai cistigat tot timpul de care ai nevoie.

Nu te zori, caci pierzi detaliile, nu te grabi zicind ca nu ai timp, caci ca sa ai timp trebuie sa le faci pe indelete, si sa te bucuri de fiecare clipa, caci nu va mai fi asa alta data. Ia-o incet, bucura-te, si nu vei mai avea impresia ca nu ai timp. E o impresie a noastra care tine de cum percepem noi mediul, iar daca lasam agitatea si zorirea, atunci vom vedea ca avem timp pentru toate.

Nu te increde in cei care te slavesc atunci cind esti in putere, caci nu stii daca aceea e fata lor adevarata. Iti urmeaza sau iti cinta in struna ca sa se bucure si ei din puterea si maretia ta, si ca sa si-o apropie. Ci vezi-i pe cei ce-ti sunt aproape cum se comporta cu cei care sunt marginalizati, cu cei care nu sunt in putere, aceea e fata lor adevarata, caci de la cei mici nu au ce sa astepte, nu au ce sa profite. Dupa ce ii vezi cum se apropie, cum se comporta cu cei mici, apoi sa ti-i apropii si tie, cind esti in putere si in marire.

Intre oameni buna-voire

Buna-voire adica:…., adica sa nu te tot dai lovit, sa nu te tot plingi cind e sa iti ceara cineva un ajutor sau un sfat. Sau… poate sa nu iti ceara, doar sa il vezi, si sa vezi ca are nevoie de tine, ca esti mai puternic, sau nu neaparat mai puternic, dar esti acolo, esti acolo in acea clipa si poti fi pentru omul ala.

Cel mai usor e sa te dai lovit: nu am…: nu am timp, nu am bani, nu am…, nu am nimic, nu am disponibilitate, nu sunt aici pentru tine caci…

Intre oameni buna-voire.

Adica:… nu trebuie sa te tot plingi, sa te tot oropsesti singur cu plinsul tau continuu, nu trebuie sa te plingi nici pentru cele reale si grele, nici pentru cele imaginar-grele… doar din placerea sa te plingi si sa te dai lovit.

Buna voire, atit se cere, si ce bine va fi intre oameni.

Si nu te tot plinge, chiar de esti la capatul rabdarii, ci multumeste! Caci daca nu mai poti sa rabzi, atunci trebuie sa multumesti, caci daca multumesti, nu mai ai de ce sa rabzi.

Cuvinte nepovestite

Vine la parinte, un om fara o mina, si ce se gindea parintele, vai, saracul, cum i-o fi, cit de greu le-o duce…. si se astepta ca de fiecare data sa vina sa i se plinga, sa isi verse naduful vietii, sa isi dea greutatea de pe umerii omului pe umerii sai. Si astepta….

Si vine omul, si i se inchina, ca Domnului i se inchina, era parintele ca chipul Domnului. Si se apuca sa ii spuna multumesc. Si ii spuse: multumesc parinte, multumesc lui Dumnezeu, ca vad, ca va pot vedea chipul, si vazindu-va si vazindu-i pe oameni, parca il vad pe Dumnezeu. Multumesc lui Dumnezeu ca vad, ca va vad, caci am un vecin, saracul, care nu vede, si nu stiu cit de greu i-o fi….

Nu spunea nimic ca are doar o mina, ca e mai saracacios imbracat, desi venise la Biserica si era in hainele lui cele mai bune, erau saracacioase, dar nu se plingea, ci multumea.

Si il intreba parintele, dar tie cum iti e, cum te descurci? Si ii spuse omul, multumesc lui Dumnezeu, ca pot sa imi ajut, si ca pot sa le ajut si copiilor, le sunt oricind alaturi cu o vorba buna, si multumesc lui Dumnezeu ca pot sa-i ajut si vecinului meu, saracul, ca nu vede si i-e greu sa faca cumparaturi si sa aranjeze prin casa…

Si ii spuse parintele, multumesti, dar mai ai de multumit, si vezi de multumeste pentru toate, caci mare bogatie ai. Si i se referea parintele la bogatia din sufletul lui.

Iar omul dupa ce multumi pentru cuvint, pleca si mai multumit, caci vazu inca odata chipul lui Dumnezeu si auzi inca odata cuvintul Lui.

de ce au nevoie, de ce avem nevoie…

De ce au nevoie plantutele sa creasca si sa infloreasca? De foarte putin: de pamint, de apa si de soare. Putin, iar in schimb dau bucuria frumosului – desfatare pentru ochi, bucuria delicatetii, bucuria parfumului.

De ce au nevoie oamenii sa creasca si sa infloreasca in sine, pina la desavirsire? De foarte putin: de pamint, de apa si de soare. Acum si intelesul si diferenta e mare fata de nevoia celor necuvintatoare. De pamint, de materie, de hrana, de trup, de pamintul ala care a devenit trup, si care trebuie sa ajunga sa fie supus vietii, nu sa fie stapinul vietii. De pamintul ala, materia aia din care am fost facuti, si in care ne vom intoarce. De materia aia care sa ne asigure traiul, viata, existenta, dar careia nu trebuie sa ajungem sa ii slujim, ci sa ne slujim de ea. De materia aia cu limitele ei de materie, limite de timp, limite de spatiu.

De apa – de apa aia vie care sa o simti ca curge in tine, nu doar in materia ta, ci si in duhul tau, de apa aia din care bei si primesti bucurie. De Duhul Sfint. De suflarea lui Dumnezeu, de Cuvintul lui Dumnezeu.

De soare. Mai ales de soare. Singura explicatie pe intelesul meu a Sfintei Treimi, era explicatia cu Soarele: soarele ce dainuieste de veacuri e Dumnezeu Tatal, lumina lumii ce de la soare e trimisa in lume – Dumnezeu Fiul, iar caldura ce de la soare purcede, arderea Duhul Sfint. De soare avem nevoie.

De caldura care o simti in inima, de iubire. Cum arde soarele, asa arde inima cind simte iubire, de arderea aia care stoarce lacrimi. Au mare nevoie oamenii de iubire, fara ea nu pot creste, nu le poate inflori sufletul. De foarte putin au nevoie si oamenii sa ajunga la bucurie, doar sa dea intiietate la ce e pentru vesnicie, nu la ce e in vremelnicie.

Biserica cu ziduri din oameni

… Ginditi-va cum e o Biserica mare, cu ziduri de beton armat, si cum e o Bisericuta de lemn….

Ginditi-va unde intrati mai usor si pentru ce, unde va simtiti ca acasa, unde simtiti cerul mai aproape… De vrei sa simti cerul aproape, atunci mai aproape iti e intr-o Bisericuta mica, unde parca te imbratiseaza ingerii, sfintii.

Ginditi-va cum e o Bisericuta de lemn, micuta… poate neincapatoare pentru citi ar voi sa intre, dar…, si e un mare Dar. Cei ce stau afara, fac zidurile ei sa fie mai mari caci sunt din suflete de oameni.

Se intimpla sa fie asezate bisericute si aproape de terase. Unii poate nu vad cu ochi buni, ce legatura au intre ele. Aparent nici una.

Dar dincolo de aparenta e o lucrare.

Pot fi oameni la terase, bind, fumind, mincind, oameni carora nici prin gind nu le-ar trece sa calce pragul unei Biserici – in nici un caz intr-una mare – unde s-ar pierde in raceala dintre oameni. Si oamenii aia, ce stau la terase poate vor gindi cele ne-frumoase de cei care stau in picioare, afara, in curtea Bisericutei de lemn. Dar… si aici vine darul – acelor oameni le va ramine un simbure de idee: ei stau acolo pe scaun, bind, fumind, mincind, iar aproape de ei sunt oameni care stau in picioare, afara, doar ca sa participe la slujba… ceva se va misca in ei, ramine simburele ala de indoiala, ei sunt putini, acolo sunt multi, trebuie sa fie ceva acolo, ceva mai mult….

Si mai le ramine ceva, prin ritmurile muzicilor de la terasa, tot vor auzi din slujba, tot vor auzi din predica, va fi al doilea simbure care va incolti pina la urma.

Zidurile din oameni atrag oamenii, e mai usor de patruns intr-o Biserica mica, dar care devine mare prin oamenii ce stau afara ca nu au loc inauntru.

Si mai e ceva, intr-o biserica mare, se creaza departare intre oameni, e spatiu mare, pragul fiecaruia de acceptabilitate a celuilalt se miscoreaza, nu mai are motiv sa ii simta sufletul celui de linga el, sa ii stea prea aproape… sa se dea mai incolo, ca are loc….

Intr-o bisericuta mica, cei ce vor sa intre, cu dorinta lor de a intra si a participa, ii face sa fie mai blinzi cu cei de alaturi, sa ii accepte, sa ii primeasca, sa ii ajute. E mult mai mare blindetea si bunatatea intr-o biserica mai mica.

Bisericile de lemn au alta simtire, lemnul e viu, iar zidurile nu sunt doar din lemn, ci si din iubire, si din oamenii care nu au loc inauntru, dar fac zidurile sa fie vii, si unde sunt ziduri vii, se poate patrunde mai usor din afara.

Unde e cistigul mai mare?

De esti cu credinta tare, de esti perfect in imbracaminte, in felul tau de a fi – stai in fata, sa le fi de exemplu altora, cu bunatatea ta, cu blindetea ta, cu desavirsirea ta.

Cind stai in fata, insa, nu ii vezi pe ceilalti, nu le vezi credinta, rivna, jertfa, nevointa, … sunt si oameni in virsta, bolnavi, in bastoane, dar care stau la slujba. Cind stai in fata, nu te crezi tie prea mult, in perfectiunea ta, in faptul ca esti model si ai de aratat? Cistig sau pierdere?

De nu ai credinta tare, si nu ai perfectiunea exteriorului, atunci mai cistigat, mult mai cistigat e sa stai cit mai in spate.

Nu mai stai nici ca un cui in ochii altora, ca de ce vii in blugi, ca de ce nu iti pui ceva pe cap?… Ce e mai mare dreptatea sau iubirea?

Mai bine stai cit mai in spate, sau afara, ca e vremea superba de inceput de iunie, sub copacei care mai scapa cite o floare din cind in cind. Stai mai in spate, caci vazindu-i pe toti ceilalti in fata ta, vazindu-le credinta, cistigi. Smereste lipsa credintei tale, vazind credinta lor, si iesi pe plus. Nu mai au nici altii ochi pentru tine, ca de ce nu esti perfect imbracat?

Perfect – in exterior. Sau desavirsit – in interior? Ce e mai mare, ca ii faci observatie pe baza dreptatii, ca nu esti perfect in exterior? Sau ca l-ai primit, asa cum e el, amarit, ne-perfect, l-ai primit in iubirea ta, si i-ai dat un cuvint bun, i-ai dat o farima de drag, de iubire, care sa-l ajute sa le duca mai departe pe cele cite are de dus…?

Unde ti-e cistigul mai mare, acolo sa stai, dar vezi de cistigul din interiorul tau.

(l-am postat cu 1mai, ca s-au facut 10 ani de cind s-a dus tata la cele vesnice)

dreapta lui Dumnezeu

Ni s-a intimplat fiecaruia sa dam de vrajmasi, sa primim rau in locul binelui facut, sau asteptat, sa primim calcari in picioare si nepasare si batjocora, ni s-a intimplat sa avem in calea noastra oameni care au uitat, oameni orbiti de materie, care au uitat de Dumnezeu, si poate ni s-a intimplat sa fim si noi printre ei, si sa gresim la rindul nostru.

Ni s-a intimplat sa dam de rau, si sa ni-l arunce in cale oameni cunoscuti sau mai degraba necunoscuti, caci nu le cunosteam puterea de a face rau.

Si ce sa facem cu vrajmasii nostri?

In primul rind sa lasam grija razbunarii, sa lasam grija tinerii de minte, sa nu le cerem noi socoteala sau sa le scoatem ochii, caci de ne dau noua socoteala atunci raspundem noi pentru ei.

Ce putem face, e sa stam de-a dreapta lui Dumnezeu, pina ce va rindui cumva cu vrajmasii nostri. Si ce sa fie dreapta lui Dumnezeu, e dreptatea lui Dumnezeu, iar dreptatea lui Dumnezeu e iubirea. Caci Dumnezeu nu face dreptate, fuse legea asta si se duse, Dumnezeu face iubire. Aceasta a devenit dreptatea lui Dumnezeu – iubirea.

Sa stam in dreptatea lui Dumnezeu, sa facem iubire cu vrajmasii nostri, sa nu tinem socoteala lor sau amintirea raului lor, si de vrajmasii nostri se va ocupa Dumnezeu, dupa rinduiala legii Lui – iubirea.

Feriti-va de orice infatisare a raului.

Una e o greseala, o cadere in care nu ai lovit pe nimeni, in care nu ai amarit pe nimeni – pe nici un frate de al tau, doar ti-ai amarit tu sufletul de ne-perfectiunea ta, alta e a face rau, a lovi, a intrista inima cuiva pina la lacrimi, a vatama, a gresi cuiva.

Te intristezi de raul facut, de greseala ta, dar daca te-ai vadit parintelui duhovnic, daca ai primit iertare si te-ai pocait, daca ai indreptat pe cit posibil, sau mai mult decit posibil raul facut, atunci lasa acel rau si nu-l mai tine in amintirea ta. Amintirea raului iti secatuieste sufletul.

Iertare primesti, si trebuie sa fi convins ca ai primit iertare de la Dumnezeu, sau de la fratele tau, caruia i-ai adus vatamare, dar trebuie sa te ierti si tu pe tine, pentru a putea merge mai departe, si a putea ajunge sa te bucuri.

Daca nu poti sa te ierti, atunci e ceva mai adinc. Cum tu, perfectiunea intruchipata ai putut sa gresesti? Cum tu, cel mai bun si cel mai drept din lumea asta, ai putut avea acea cadere? Si nu te ierti. Si iti revine acel rau in minte si te macina si nu te lasa sa te bucuri. Ai cazut? Ridica-te! Ai gresit? Indreapta, vadeste-te, pocaieste-te si iarta-te! Ce ai de facut e sa tii minte miscarea de suflet sau ce a determinat inceputul caderii, pentru ca sa te tii alta data sa nu mai treci dincolo, dar iarta-te si nu mai tine minte raul facut.

De tii amintirea raului in tine nu poti ajunge sa te bucuri. Nu zice nicaieri intristati-va pururea, ci bucurati-va pururea. Te intristezi pina la un timp, pina iti vezi micimea, si iti dai seama ca nu esti tu cum te credeai, perfectiunea intruchipata care nu poate gresi. Dar dupa ce iti vii in fire, trebuie sa te si ierti pe tine de greseala ta. Nu trebuie sa tii minte raul facut pentru a te tine smerit si in lacrimi, caci ne-iertarea ta provine din mindria ta, din faptul ca te credeai perfect, dar de fapt nu priveai unde trebuie. In comparatie cu ce te credeai perfect si desavirsit? Vrei sa te smeresti? Priveste la Dumnezeu, gusta din cita bucurie si iubire primesti de la Dumnezeu, si daca o meriti. Si tocmai ca primesti asa bucurie si iubire si ardere de la Dumnezeu, asta te tine smerit. Atingerea iubirii lui Dumnezeu te covirseste, si te smereste pina la lacrimi, te vezi atit de mic si nu stii ce ai facut sa o meriti, si stii ca nu o meriti, dar o tii asa ca sa nu o pierzi si te porti cu grija si umbli cu blindete si iti transforma totul in delicatete, si sufletul si inima arde.

Bucurati-va pururea…

Dorim sa fim bucurosi, facem urari celor dragi sa fie bucurosi. Ne dorim acest simtamint sa il avem, sa il gustam, sa ne desfatam cu el. Caci atunci cind il avem, ne e bine. Si stim ca bucuria – e bine.

Dar suntem prinsi in griji, in materie, in necazuri, in uitare, in nemultumire. Toate ne conduc la palirea bucuriei, ne-o rapesc, si noi o cautam, alergam dupa ea, ne-o dorim.

Bucuria trebuie sa o intelegi, caci poate fi la vederea ta, sau poate sa nu fie la vederea ta. La fel si cu binecuvintarile de la Dumnezeu, cele vazute si cele nevazute sau necunoscute noua, pentru care trebuie sa multumim. Ca sa intelegi bucuria trebuie sa ai ochiul curat, sa o poti vedea. Trebuie sa stii sa multumesti, in primul rind. Caci cel nemultumitor nu poate ajunge sa se bucure, nu se poate desfata de bucurie, ci va ramine ingropat in nemultumirea lui.

Ca sa ajungi sa intelegi bucuria, invata sa multumesti. Pentru clipa, pentru zi, pentru toate ce le vezi, pentru tot ce traiesti. Si pentru dureri sau necazuri, multumeste si pentru ele (e tare greu), dar nu e greu de zis, multumesc Doamne pentru aceasta. Incepe prin a multumi, in gind lui Dumnezeu, dar si oamenilor, si multumita ce o aduci te va invata sa gusti si sa intelegi bucuria.

In lupta ta, in chinul tau, in necazul tau, tot ce ai de facut e sa nu uiti. Sa nu uiti de Dumnezeu

Stiti cum e un suflet care se chinuie sa iasa, dar e legat de materie? Face ravagii. Chiar daca mintea si trupul sunt cit de cit bine, dar daca sufletul e satul de materie, si ajunge sa fie asuprit de materie, si nu se mai ridica, atunci acel suflet se chinuie sa se lepede de materie si sa iasa. Ajungi de strigi la Dumnezeu.

Ajungi, sa face orice sa te mai debarasezi de materie, de materia de care esti prins.

Cind ajungi sa slujesti materiei, sa te lipesti de ea, sa fi sluga ei, sufletul se revolta, ajunge de nu mai vrea, de nu mai suporta slujirea materiei, si vrea sa iasa. Atunci e un semnal ca e prea mult dintr-unele, si prea putin dintr-altele. Si ca sa iti alini sufletul, fa ceva din cele care it lipsesc. Daruieste, dar asa ca sa fie o jertfa, nu ceva din prea-plinul tau, ci ceva din putinul tau, caci si acel putin al tau, e prea mult si te apasa. De ai prea mult dintr-unele, renunta la ele, de ai putin dintr-altele, fa jertfa si se va potoli zbuciumul sufletului tau, caci va primi din jertfa ta, ceea ce ii lipsea. Asculta de ce iti spune sufletul, caci el iti poate da si masura materiei pe care o ai in stapinire. Prea-multul ii va aduce tulburare, iar tulburarea sufletului va face ravagii in materie. Asculta de glasul sufletului si da-i ce-i lipseste, da-i bucuria darului, da-i bucuria din multumire, da-i iubirea din jertfa pe care o faci, da-i pacea din rugaciune si din lasarea voii, da-i-le pe toate sufletului, si ochiul tau va fi mai prietenos cu materia si ochiul tau va vedea bucuria in oameni si in jur.

creste-ti pruncii, ca sa nu ajungi sa iti plingi

Cine sa fie cel care ar cauta sa aibe greutati si nu sa se elibereze din ele? Cine sa fie care sa caute calea grea, sau sa se angreneze in actiuni care sa necesite consum mare fizic si psihic? E in firea noastra sa optimizam actiunile, si sa cautam calea ce mai usoara de iesire dintr-o situatie, iar calea grea sa se excluda de la sine.

E in firea omului sa isi ocroteasca copiii, dorindu-le si ajutindu-i sa aibe viata usoara, sa nu aibe greutati, necazuri. Cautam sa ii ferim de greu, cautam sa ii tinem in starea de copii nevinovati pina la etate. Va fi sa ajungem sa avem copiii neinvatati cu greul, neinvatati a razbate cu situatii conflictuale, caci i-am cocolosit, si i-am ferit. Va fi sa ajungem sa avem la batrinete nu sprijin pentru noi, ci ei vor cauta la noi pentru a continua sa le dam ajutorul cu care erau invatati. Si cit ne-am zbatut pentru a-i proteja, pentru a-i cocolosi, pentru a-i feri. Ne-am zbatut, dar le-am furat posibilitatea de razbatere. Cumva de e sa fim bolnavi si batrini, si nu vom mai fi de ajutor la copiii nostri, rau va fi, pentru noi, caci ne vom face frati cu necazurile in care sprijin nu vom avea.

Fugim de greutati, si alegem calea usoara in orice. Asa am facut mereu, e in firea noastra, e selectia naturala a solutiilor. Copiii, si ei au invatat sa se fereasca de greutati, care oricum nu le-au gustat si nu au incercat rezolvare, caci din coconul lor nu au iesit.

Mai nou acum, nu mai ne antrenam copiii in munci casnice. Caci cum sa le cerem sa ne ajute la framintat piine, cind asta o face masina de piine (in cel mai rau caz), cum sa le cerem sa ne ajute la spalat un covor, sau ne ajute la spalat rufe – de mina – cind asta le face masina (in cel mai rau caz), cum sa mai invatam copilul sa lucreze cu miinile, fie intarsii in furnir, fie modele de pulover, fie sa ne ajute la mincare, la tocat, la curatat, la …., cum sa le cerem cind ne invatam copiii sa nu faca nimic. Ii lipim de televizor sau calculator, ca nu avem timp de ei, sau ii angrenam in feluri si feluri de activitati care sa le dezvolte dexteritati.

II invatam doar sa ceara, si sa li se dea, nu sa isi ofere si ei din cit pot sa faca. Ce spirjin vom avea la nevoia noastra, cind ei nu stiu sa isi trateze propriile nevoi si nu au fost invatati sa dea raspuns bun la o nevoie? Ajungem insa sa ne plingem de ei, ca nu avem sprijin, ajungem de ne plingem de ei, dar nu ne amintim ca ar trebui sa plingem de noi, caci noi i-am crescut asa.

Sa ii invatam puterea razbaterii, sa ii invatam puterea sufletului, cit de mare e blindetea, cit de frumoasa e darnicia, cit de frumos e un cuvint bun spus de alinare, sa ii invatam pe cele bune, caci de cele rele pot vedea in lume destule.

Calul neimblanzit ajunge naravas, asa si un copil lasat in voia lui ajunge rau-crescut. 
Daca esti dragastos cu fiul tau, te va infricosa; joaca-te cu el si te va intrista. 
Nu rade cu el, ca sa nu te doara impreuna cu el si mai pe urma sa ti se strepezeasea dintii. 
Nu-l lasa in voia lui la tinerete si nu trece cu vederea greselile lui. 
Pleaca grumazul lui la tinerete si bate-l pana este prunc, ca nu cumva, incapatanandu-se, sa nu te asculte. 
Cearta pe fiul tau si fa-l sa lucreze, ca sa nu se poticneasca intru rusine. (Sirah 30,8-13)

Nu va grabiti, caci timpul e prea scurt!

Nu vi s-a intimplat de fiecare data cind va grabiti, ca nu va ajunge timpul, iar cind nu va grabiti, aveti timp destul? Asa e, cind te grabesti inseamna ca ai multe, si cind nu te grabesti ai timp. Dar nu e asa.

Graba influenteaza timpul si nu invers – adica timpul e scurt si trebuie sa ma grabesc.

Perceptia timpului e data si de felul cum ne ramine impresia lui asupra noastra, cum ne ramine amprenta trecerii lui asupra mintii – amintirile, cit si asupra sufletului nostru – cum este valorat acel timp de sufletul nostru.

Cind ne grabim, cind alegam de colo-colo pentru activitati diverse, pentru acumulare, de materie sau de informatii, cind ne aglomeram cu multe, nu mai retinem impresia lor in amintirea noastra, si pentru noi – chiar daca nu e timp pierdut caci poate am ajuns sa facem ceva – e timp uitat, timp pierdut caci nu si-a lasat urma in mintea noastra. Nu mai percepem timpul cu clipele lui ci in aglomerarea noastra nu il mai percepem. Timpul nu e scurt, ci nu mai e perceput.

Cu cit ne ramine amprenta in amintire si in memoria noastra, cu atit ne amintim timpul, care nu e scurt.

Dati valoare clipei, pentru a ramine acel timp impresionat in viata noastra. Si ce valoare mai mare poti da unei clipe, decit a o masura la masura iubirii si bucuriei.

Mai e un timp si afara de timp, timpul care il percepe sufletul. Un suflet linistit si asezat percepe timpul altfel, are tot timpul din lume, si se bucura si multumeste. Un suflet nelinistit si tulburat simte ca nu mai are timp, ca nu mai are rabdare, ca nu mai poate astepta, ca timpul ii e potrivnic, si se chinuie si pe el si pe cei din jur.

Mai e timpul afara de timp – timpul lui Dumnezeu, unde clipa se traieste in miscarea sufletului, in arsura si topirea inimii. Atunci timpul ingheata in valoarea lui de materie si prinde valoare de adevar.

Caci timpul nu in cele materiale se masoara, nu in alergarea dupa materie se masoara, ci se masoara in valoarea lui adevarata, atunci cind il percepem cu miscarea inimii, atunci cind intram in timpul lui Dumnezeu.

Naluca materiei

Alergarea nalucii. Asa e lumea, asa e cadrul in care sa ne nevoim. Sa ne nevoim a intelege, caci mai mare e lupta de a intelege decit lupta pentru traiul de zi cu zi.

Copiii primesc in loc de iubire si timp si apropiere, primesc materialul. Asa e lumea.

Nevoia lor de iubire, de sentiment, de apropiere, este devaluata din domeniul spiritului in domeniul materialului. Copiii vor primi ceea ce cred parintii ca l-ar supli lipsa prezentei si a dragostei lor, vor primi materie, care le va adormi nevoia lor de dragoste, si le va schimba intelegerea nevoii lor. Parintii nu mai au timpul lor pentru nevoia copilului, alearga dupa bani, si chiar daca nu ar vrea sunt nevoiti sa dea jertfa lor pentru societate.

Pe linga faptul ca de mici copiilor li se schimba sensul nevoii lor, vor avea si de urmat exemplul parintilor, alergarea dupa bani, aprecierea nemasurata a materialului – din nevoie, sau din fortarea societatii sau din convingerea lor –, dragostea care este exprimata prin multimea de daruri, de materie.

Ajunge-vor acesti copii cu intelesul dragostei si nevoii duhului denaturat, ajunge-vor de vor alerga continuu, dupa bani, in nemultumirea zilei, in nemultumirea clipei. Alearga caci nu stiu ce le lipseste, si alearga in acumulare continua, vor mai mult, vor… vor sa simta bucuria, si multumirea si implinirea si iubirea, vor acel ceva dupa care alearga, care sa le aduca linistirea si sa simta plinirea nevoii lor. Dar nu materialul lipseste, nu intr-atit incit sa justifice nebuna alergare dupa materie, si subjugarea omului de catre materie, ci au nevoie sa isi umple sufletul. Au nevoie sa inteleaga bucuria si multumirea.

Alearga dupa naluca, materia e naluca, iar realul nevoii este duhul.

Sufletul cu bucurarea lui e realul, este nevoia, este scopul alergarii. Si nici nu trebuie sa alergi, ca sa ai plinirea lui, caci de le stii, le afli in tine. Din tine e dragostea, din tine e bucuria, din tine e blindetea, nu trebuie sa alergi pentru cele ale duhului, pentru cele care sunt realul nevoii tale.

Alergarea dupa naluca da neliniste, nemultumire, da neterminarea alergarii, da epuizare si oboseala. Naluca e materia.

De stai si cauti si gasesti cele de care ai nevoie, realul nevoii tale, vei gasi ca cele de bucurie sunt in tine si din tine, si nu e nevoie sa alergi, si le gasesti cu linistire si bucurie, si vei vedea realul, adevarul lor.

De fugi, de alergi, de esti ostenit, opreste-te, caci alergi dupa naluca, si stai si vezi si afla si gaseste cele ale ne-alergatului, cele ale linistii, cele ce le ai cu tine, cele care din care dai altora, mai mult e sa se umple in schimb darului, caci cele ale duhului, de dai din ele, nu din ale tale dai ci din ale lui Dumnezeu, si de dai din ele – din nesfirsire dai.

Simplificarea – devalueaza bucuria

Cine sa fie, oare, sa aleaga calea mai grea si nu pe cea usoara?

Mersul nostru este spre gasirea caii mai usoare, in tot ce facem cautam optimizarea actiunilor, simplificarea operatiunilor, cautam sa depunem cit se poate cel mai mic efort pentru a ajunge la locul doririi. Sa fie cineva care daca ar fi sa aibe de ales intre o cale mai usoara si una mai grea, pentru a ajunge la aceeasi dorire, sa aleaga varianta caii grele?

Simplificarea este o masura a evolutiei, zicem ca evoluam cind e sa gasim rezolvare mai usoara a problemelor repetitive sau cind e sa depunem un efort mai usor pentru a obtine un rezultat, simplificarea insemnind ca am invatat ceva din cele prin care am trecut si ca am gasit esenta si ca o putem identifica mai usor in situatiile ulterioare.

A simplifica e bine, e evolutia normala.

Insa sa vedem daca acea simplificare nu ne duce cumva la pierderea de anumite dexteritati, sau la o lenevire a noastra, a mintii noastre, a andurantei noastre, mai folosim timpul in  comun, in comuna ajutorare in cadrul familiei, mai avem apropierea in biruirea greutatilor, mai are aceeasi valoare rezultatul pentru care simplificam calea ajungerii?

E bine sa simplificam, sa zicem: apas un buton si obtin acelasi rezultat, pentru care inainte apasam 10 butoane, zicem ca e bine ca am simplificat, ca am redus timpul pentru ajungerea la rezultat. Dar ce facem cu celelalte 9 butoane pe care nu le-am apasat? E vorba – sa zicem – si de munca fizica pe care nu o mai depunem caci am simplificat, e vorba si de timpul care il dezalocam, dar pe care il vom aloca in altceva si il vom condensa, il vom aglomera, il vom grabi si il vom uita mai usor.

Mai e un aspect, dorinta de a simplifica, apare si din dorinta de a ajunge mai repede la rezultat, din nemultumirea timpului de ajungere la rezultat.

Zicem ca am simplificat obtinerea rezultatului sau ajungerea la locul doririi, insa prin aceasta am agreat deja ca eram in nemultumire pentru acea ajungere. Vom ajunge la simplificare, dar, nemultumirea tot va ramine, ajungind in timp sa nu mai dorim sa atingem acel loc sau sa il devaluam pina la anulare.

Uneori calea prea usoara nu mai da valoare locului ajungerii, uneori – daca nu deseori – ajungerea prea usoara, prea simpla la un rezultat, face ca acel rezultat sa nu mai aibe valoarea care ar fi avut-o daca drumul pina acolo ne-ar fi solicitat mai mult.

Calea da valoare locului ajungerii, caci daca ajungem prea usor la locul doririi, putin va valora pentru noi, iar bucuria se va stinge repede sau nu va insemna mai nimic pentru noi, dar daca pentru a ajunge la locul doririi depunem jertfa, atunci acelasi rezultat va avea mult mai mare valoare si pentru noi si pentru cel care primeste darul jertfei tale.

Acum insa sa nu zicem ca sa complicam lucrurile, sa ma chinuiesc, pentru a avea mai mare bucurie la ajungere. Caci nu doar locul ajungerii trebuie sa insemne bucurie, ci si calea. Calea de e grea, daca o luam cu multimire si nu ne plingem, se va schimba in bucurie. Caci recunosterea greutatilor e data de acceptabilitatea noastra si de anduranta noastra, dar oricit e calea de grea, cind multumim pentru ea, greutatea dispare si ramine liniste in loc, si linistea aduce bucurie. Caci bucurie trebuie sa fie, caci zis este: Bucurati-va pururea!

Distragerea, sau furtul timpului nostru

Audienta cu orice pret. Dorinta de a ti se lua din timpul tau, cu orice care ar putea sa iti smulga un sentiment, oripilare, ingrozire, frica, ginduri necuvioase, invidie, judecati in numele libertatii de a putea spune orice fara a mai avea limita de bun simt sau buna cuviinta. Orice ca sa ne rapeasca viata, timpul nostru, spatial vietii noaste. Toti se lupta sa ne acapareze timpul nostru facindu-si valoare din citi au distras, crezindu-si ca au valoare prin cit timp au furat din viata altora.

Sa avem grija pe cine si ce lasam sa intre in casa noastra, sau in inima noastra. Am primi oare sa vedem in casa noastra imagini cu crime, cu rautati, cu destrabalari, cu devaluare a calitatii si a valorii omului, cu injuraturi, cu dezgoliri, cu ura? Le-am primi? Dar le primim deja, si le vedem si le auzim, chiar de nu le agream, ajungem de le primim. Orice intra in casa noastra e intrat, daca nu ne ferim sa il primim.

Zicem ca trebuie sa le vedem sau sa le auzim, depinde de cum intra in casa noastra, ca sa fim informati, sa ne cunoastem mediul, caci asta inseamna putere si adaptare. Nu e asa, nu trebuie sa le primim, caci chiar de nu le agream si le judecam, ajungem de ni le apropiem, prin faptul ca vedem si primim acele rele.

Le mai primim pentru a ne vedea pe noi cit de drepti suntem sau cit de norocosi suntem, ca nu am trecut prin acele rele, dar nu ne raportam bine, daca e sa ne raportam la ceva pentru a ne vedea valoarea trebuie sa ne raportam la desavirsire. Cum suntem noi, cit suntem noi de drepti in raport cu Desavirsirea.

Primim rele in casa noastra, in sufletul nostru, ne raportam la ele, lasam sa fim distrasi si furati de timpul nostru si de spatiul nostru? Si ajungem sa ne plingem de lipsa de valoare, de lipsa de timp, ajungem sa ne plingem, sa ne nemultumim. Dar plingerea si nemultumirea este a sufletului, a inimii care se lipeste de ce nu e adevarat, se lipeste si primeste sa intre in ea ce nu ii e de folos, care este distrasa de la ce i-ar aduce bucurie si care ar aduce-o la arderea iubirii.

Bucuria multului sau bucuria putinului?

Din prima am alege, de ar fi de ales, multul, caci acesta zicem ca ne va da bucurie.

Mult in material, mult in daruri, mult in binecuvintari, mult, totul, noua.

Bucuria isi manifesta puterea in intensitate, in durata, in posibilitatea de a o imparti pentru a o inmulti. Asa ca zicem, ca multul, va insemna si multa bucurie.

Mult in domeniul material nu aduce intensitatea bucuriei, caci multul iti duce in desuet toate ce te-ar bucura daca ai recunoaste valoarea unului.

Zici ca de ai avea mult ai putea da mult. Asa e. Dar daca dorirea ta e sa ai mult, atunci deja inima ta e lipita de acel mult, e lipita de materie, iar zicerea initiala nu mai e valida, caci de-ti lipesti sufletul de acel ceva – nu-l mai poti da.

Zici ca e bine sa ai multe daruri, multe haruri, caci asa stii, esti constient de binecuvintarea lui Dumnezeu pentru tine, si ca poti da din ele.

Asa e, de ai multe daruri, si multe binecuvintari, poti da din ele, si prin asta se va preaslavi Dumnezeu. Dar atunci cind te vezi atit de daruit, desi multumesti, esti foarte aproape de a fi orbit, si de a uita. Caci multul, iti aduce multe ispite. Si roada ta trebuie sa fie pe masura, dar si alunecarea e mult mai usoara. Te vezi cautat de oameni, te vezi apreciat, si multumesti Domnului, dar uitarea si fuga mintii e aproape, lupta pentru a te mentine smerit e foarte mare. Multul poate rodi mult, caci de ai mult, mult ti se cere, si de ai mult ai si multe ispite si lupta mai mare.

Am ales bucuria multului, zicem ca ne-am bucurat, dar parca mai mult ne-am luptat.

Bucuria putinului?

Nu am alege-o, de ce sa-ti doresti putin daca e sa poti avea mult sau tot?

Putinul material iti da valoarea bucuriei, iti da multumirea de a avea acel ceva, chiar de e putin, valoarea returnata a bucuriei e mai mare decit acelasi obiect care face parte dintr-o multime mare.

Pentru un bogat are valoare o piine? O poate si arunca, caci nu are valoare pentru el. Dar pentru un sarac, o piine ii e viata, e aurul, si nu arunca, nu iroseste, nu risipeste ce nu are.

Putinul ofera bucurie mai mare, caci si aprecierea pentru fiercare din acel putin este mai mare.

Dar cum e cu putinul in daruri si binecuvintari? L-am alege?

Cind e sa te vezi, caci te vezi, si faci aprecieri, oricit ai incerca sa iti pazesti privirea, cind te vezi ca ai mai putine daruri, le folosesti mai cu gija sa nu le risipesti, si sa obtii rod adevarat, si multumesti chiar de e sa ai doar un dar – darul vietii, si te si smeresti, caci vezi pe altii daruiti si binecuvintati, iar pe tine te vezi in greutati si… stii si ti le stii tu pe ale tale – pe alt altuia nu le stii.

Putinul te smereste, si ii privesti pe ceilalti ca cei daruiti, ca cei ce merita, iar pe tine ca mai mic. Dar te ajuta, caci nu ai cum sa cazi. Iar de te vezi cu slabiciuni, si neputinte, si cu putinul daruit sa ai grija sa multumesti, sa ai grija sa rodesti, sa ai grija sa te smeresti, caci ai mai mult decit cel ce are mult, si acolo, in slabiciunea noastra va fi sa fie puterea lui Dumnezeu.

Dar nu in mult sau in putin sta bucuria, ci cum primim si purtam si ne apropiem darurile ce le avem. De stim sa sunt daruri, stim sa multumim. De stim ca sunt daruri, stim ca trebuie sa aducem rod pentru ele. Bucuria si multumirea stau in sufletul nostru, in cum recunoastem darul si cum Il recunoastem pe Daruitor.

Singuratatea

Singuratatea. Subiect din ce in ce mai tangibil, subiect trait si in doi si in unul.

Singuratatea in sensul ei general, un om singur. Singuratatea se asuma, daca asta e crucea ta, nu ai cum sa fugi de ea, asumati-o, si nu te mai lupta cu ea. Nu iti fie frica de ea, nu iti fie frica sa o traiesti, caci de asta e rinduiala ta, atunci e cineva care sa te aibe in grija, caci de nu te are nimeni in grija aici – te are doar Domnul in grija Lui. Daca nu e asta crucea ta, ci e doar incercare – incercare pina dai raspunsul bun, cu cistigul pentru sufletul tau si viata ta, cu acel cistig necesar fara de care nu poti iesi din ea -, deci daca nu e asta crucea ta, atunci ai rabdare, fii multumitor, si vei ajunge sa primesti ceea ce iti este rinduit.

Acum de e sa o traiesti, de e sa ti-o asumi, singuratatea are si avantaje.

Te ajuta sa iei lucrurile asa cum sunt – lucruri, materie -, de exemplu, se mai intimpla sa se sparga ceva, sa cada ceva pe covor, nu e nimeni care sa iti faca morala, sa iti induca faptul ca conteaza acel lucru mult, si sa te aduca aproape de grija de materie. Cind esti singur, si se mai intimpla un accident domestic, asta e, cureti, indrepti, fara a-ti lipi afectul de materie, de pierderea sau stricarea a ceva material.

Te ajuta sa fii responsabil, mai responsabil de ale tale, iar de mai e sa raspunzi si de alte persoane – carora le esti apartinator -, atunci responsabilitatea pentru viata, pentru bunul mers al vietii, iti e indreptata spre a creste. Nu e nimeni care sa tina minte pentru tine, care sa ia in raspundere anumite aspecte ale vietii sau ale materiei, tu raspunzi de ele. Iti ajuta aceasta masura mai mare a responsabilitatii si in viata profesionala si in viata sociala, in relatiile cu alte persoane, caci esti obisnuit sa ai in grija, sa le rinduiesti, nu sa le lasi ca le rezolva altcineva.

Te invata sa simplifici, sa reduci la simplitate, te invata ca mai putin are valoare mai mare, si din puctul de vedere al administrarii bunurilor si din punctul de vedere al bucuriei care ti-e returnata de acel mai putin. Te invata sa poti sa te debarasezi de surplusul care ingreuiaza, te invata sa poti gasi mai repede miezul unei probleme, si sa privesti catre continut.

Te invata valoarea. Materia e materie, se poate reduce, se poate simplifica, iar lucrul iti aduce bucurie. Sufletul, inima spiritualitatea – sunt cele care cresterea lor iti aduc implinire si pace si bucurie. Te invata valoarea vietii, si ce anume conteaza cu adevarat, si nu din impuse, nu din auzite, ci din traite.

Te invata sa fii inventiv, sa iti dezvolti inventivitatea. Nu ai cu cine sa te consulti cind apar anumite cazuri, anumite situatii, asa ca solutia ta e sa inventezi solutie. Singuratatea duce la crestetea puterii inventive, a puterii de razbire.

Te invata sa fii atent la detalii, la ce e in jurul tau – ca materie -, sau la cei din jurul tau. Te invata sa percepi lucrurile in finetea lor, in detaliile lor, in delicatetea lor. Te invata sa simti sufletul omului, si sa recunosti si sa raspunzi la o nevoie a cuiva.

Te invata sa nu te plingi, ca nu ai cui, te invata sa ai mai mare putere de anduranta si acceptabilitate si suportare, te invata sa poti sa le duci, caci le duci tu, nu ai pe cineva aici sa le duca pentru tine. Iar cind e sa ceri, sa ceri cu adevarat, nu cu alint sau din lene. Cind e sa strigi catre Dumnezeu in greutati sau necazuri, strigi cu adevarat.

Te invata catre Cine sa-ti ridici ochii la nevoie, te invata adevarata rugaciune, te invata sa vorbesti cu Dumnezeu. Caci atunci cind esti in nevoie sau necaz, vrei sa spui, sa vorbesti, sa ceri ajutorul cuiva. Numai ca cel singur nu are cui – nu are om -. Asa ca ramine singura dimensiune, singura varianta, sa vorbesti cu Dumnezeu, sa I le spui, sa Ii ceri ajutorul, sa I le lasi Lui sa le rinduiasca rezolvarea. Singura nadejde, singura rugaciune a ta e catre Dumnezeu, nu catre oameni.

Te invata sa nu irosesti ce nu ai, nu ai pe cineva alaturi sa iti fie cu un cuvint bun cu alinare, atunci cind apare acel cuvint bun il pretuiesti ca este foarte scump, iar cel ce iti da acel cuvint bun vazind ca rodeste in sufletul tau, mai mult se va indatora a-ti fi aproape cu un cuvint bun.

De iti e crucea ta – nu fugi si nu te lupta, de nu e crucea ta – ai rabdare si se vor aseza dupa rinduiala. Atita timp cit o ai, asuma-ti-o si invata de la ea.

Ciulini aruncati in vint – sau a lovi pe nedrept

A scrie sau a vorbi e usor, a raspindi cuvinte e usor, dar grija sa fie, caci vorba sau scrisul e ca a arunca seminte in vint, si poti arunca fie seminte bune care sa rodeasca, fie a arunca seminte de ciulini, care se prind oriunde, iar a indrepta greseala pentru a curati locurile de rautatile ce le-ai raspindit e tare greu. A scrie sau a vorbi e pentru a ridica sau a zidi, pentru a bucura  – nu pentru a lovi.

A fost un reportaj ce a lovit pe nedrept intr-un om drag mie, si nu doar acel om a fost lezat de nedreptatea imprastiata in vint, ci si eu, care il cunosc pe acel om, care ii cunosc bunatatea, blindetea, daruirea, jertfa de sine pentru altii. Eu, care il cunosc, eu am fost lezata de vorbele nedrepte aruncate in vint.

Nu stiu decit putin din ce a daruieste acel om, nu stiu decit ce am primit eu de la dumnealui, si multe le-am uitat, dar au ramas impresionate in suflet, si stiu, de blindetea, bunatatea, jertfelnicia acestui om.

Era acum 2 ani, cind mama era internata la spital, era in joia din prima saptamina a Postului mare, eu zisesem ca imi iau liber, ca sa ajung si la mama la spital, si apoi sa ajung si la Canonul cel mare. Dar socoteala de acasa… Cind am ajuns la spital, mama era in coma, o transferasera de la Obregia la Bagdazar, de ii facusera resuscitare sa ii porneasca respiratia. Toata ziua am stat in lacrimi la camera de garda, eu – eram leguma, nu mai eram om. Seara am plecat cu rudele acasa, ca inca nu stiau de ce e in coma si inca mai asteptau rezultate de la alte spitale. Am ajuns acasa si m-au sunat ca o transfera pe mama la Floreasca. Nici nu mai gindeam atunci, unde ar fi spitalul, cum sa ajung, ce sa fac, eram oricum atit de terminata ca nici sa ma misc nu mai puteam. Singurul la care m-am gindit ca mi-ar raspunde la telefon si m-ar ajuta este acest om care a primit niste noroi pe fata cu acel reportaj. L-am sunat, era vreo 9jumate seara, si i-am spus ca o transfera pe mama la Floreasca si daca poate sa ma ajute. Mi-a zis sa fiu in 5 minute in statia de masina. A venit. Am mers mai intii de am luat-o din drum si pe doamna dumnealui, care cum s-a urcat in masina, mi-a dat si mie un Extraveral cu un pahar de apa. Ei bine, faptul ca s-a gindit si cineva la mine, la mine care nu mai existam in acel moment, faptul ca s-a gindit cineva si la mine si mi-a dat ceva ca sa ma linistesc si sa imi fie si mie mai bine, acest lucru a contat mai mult decit orice cadou, decit orice am primit in viata mea.

Am ajuns la spital, exact cind cei de pe salvare erau sa o inregistreze pe mama. Vroia sa imi dea acest om si bani ca sa ma sa dau la medici – aveam la mine, eram pregatita, dar doctorul nu au vrut sa primeasca nimic – era un doctor de la SMURD.

Am stat ce am stat la spital, nu stiau daca o sa iasa din coma, sau daca o sa aibe ceva lezat de faptul ca i se oprise respiratia un timp.

Dupa ce am plecat de la spitalul unde era mama, am plecat mai departe la alt spital, era vreo 10jumate seara, a sunat pe un doctor sa vina ca sa poata intra la Fundeni la acea ora, doctor care a venit, si am mers sa vedem si alt bolnav, de cancer. Ne intorseram pe la 11jumate acasa, de m-a lasat pe mine mai intii si dumnealor au mers mai departe.

Nu imi era dator cu nimic acest om, dar stiam ca la greutate, la nevoie pot apela la dumnealui – nu la rude (cu rudele e alta poveste, trista pentru mine, caci nu mai consider de mult ca am rude).

Acest om, are bucurie cind slujeste, si cind il auzi ca slujeste ti se umple si tie inima de bucurie si pe fata ti se asterne zimbet chiar daca e sa fi inegurat in greutati.

Acest om mi-a fost alaturi, fara a astepta vreo recompensa, sau ceva, ci doar din bucuria de a darui, mi-a fost alaturi cind am apelat la dumnealui ca nu aveam cum sa ajung repede la mama la spital sau la camin – in foarte multe dati, mi-a fost alaturi si mie si lui mama. Nu rudele, ci acest om.

La acest om, la Parintele de care spun, am mers odata si l-am rugat sa imi zica si mie o rugaciune, acum ceva ani mi-au gasit ceva, dar nu am timp de mine caci trebuie sa fiu pentru mama. Dar saptamini, si luni aveam acea durere surda care nu trecea, si noaptea si ziua. Am mers la Parinte sa imi zica si mie o rugaciune, si cind imi zicea, eu ma gindeam in sinea mea, ce poate sa imi faca, cum sa imi aline durerea, imi zice si mie doar o rugaciune. Si pe cind ziceam asa in gindul meu, si-a pus Parintele ambele miini pe capul meu, si m-a strafulgerat din crestet pina in locul acela al durerii surde, si ma gindeam s-o fi intimplat ceva cu acea strafulgerare. Uitasem de vertijurile care le aveam pe partea stinga, dar acea strafulgerare de acolo a pornit, de acolo pina la locul durerii. Cind m-am ridicat si m-am dus inapoi in Biserica, nu ma mai durea nimic, eram uimita, vroiam sa ii spun Parintelui, dar am zis ca sa astept ca o fi doar o iluzie. De atunci de mai bine de citeva luni nu m-a mai durut nimic.

Acest om, Parinte, pe linga ca slujeste cu bucurie, de iti bucura sufletul, are asa o daruire, asa o disponibilitate pentru a sluji altora cu orice, nu doar cu sfat, nu doar sa iti fie aproape cu un cuvint si o alinare, ci si material.

Cine e sa-l cunoasca pe Parinte, ii stiu bunatatea, blindetea, jertfa, iubirea, bucuria cu care slujeste si slujeste altora, cine e sa-l cunoasca va fi fost sa fie lovit cu aceeasi durere de ar fi vazut reportajul ce cauta nod in papura si nu gasea.

E usor sa vorbesti, e usor sa arunci cuvinte, e usor sa lovesti pe nedrept, e usor sa arunci ciulini in vint, mai greu e sa refaci ce ai murdarit si sa alungi tristetea de la cei ce au vazut cum un om bun a fost vorbit. Aceia ce au aruncat ciulini au sa raspunda si mie pentru amareala din sufletul meu, pentru tristetea mea, ca ei au vorbit cu vorbe de ciulini de un om bun, iar eu, care il stiu, nu am dat nici o marturie de bunatatea si blindetea si jertfelnicia acestui om.

Stresul

Tema zilei, sau lupta zilei. E lupta de zi cu zi, cu factori ce devin agresiune pentru noi, si ne testeaza limitele de anduranta, creindu-ne pe linga disconfort, si o epuizare, un consum fizic, psihic, mental, dar mai mult decit toate duce si la scaderea puterilor sufletesti.

Sa-l luam sa-l disecam, caci daca ii vom afla adevarata fata sa ajugem sa il vedem asa cum e, si sa ii acordam ce merita, adica sa nu ii mai dam asa putere asupra noastra.

Mediul, factorii cadrului vietii ne incearca limitele, zica-se ne ispitesc, sau spus altfel ne agreseaza, ne zgirie, ne epuizeaza puterile in lupte inutile, in lupte din care oricum s-ar termina, tot invinsi suntem.

Sa incercam sa ne luptam cu acest atotputernic stres, cu porunca primita: Bucurati-va pururea, rugati-va neincetat, dati multumire pentru toate.

Puterea de a te bucura, puterea de a primi toate cu bucurie si a ti le apropia, se dilueaza in timp. Copii au puterea de a se bucura, au puterea acceptabilitatii de lucruri si situatii noi, au puterea increderii.

In incercari, ispite, in situatii stresante, purtati-va cu puterea care o au copiii, cu bucuria lor de a primi, de a invata, de a accepta. Cineva care este incrincenat, care e blocat intr-un anumit mediu, sau e blocat pe Nu, nu poate depasi situatia stresanta fara a i se imprima agresiunea pe starea lui.

Cineva care insa primeste factorii stresanti cu bucuria noului, care o au copiii, pot trece peste situatie fara sa ii vateme in vreun fel.

Rugati-va neincetat. Acolo in clipa stresanta, in clipa ispitirii, bine e sa vezi adevarata fata a lucrului, iti e de folos spre mintuire sau nu? Poate sa te incerce pentru a te intari, poate sa te incerce pentru a te smeri, poate sa te incerce pentru a te zidi in credinta adevarata. Acolo in mediul stresului nu uita catre ce sa iti indrepti mintea si sufletul si inima – catre Dumnezeu – , si poti iesi de acolo, poti trece de ele ca si cum n-ar fi existat.

Dati multumire pentru toate. Asta e chintesenta: multumeste. Caci capatul rabdarii e multumirea, caci atunci cind multumesti nu mai ai de ce sa rabzi.

De ai primit factorul stresant-agresiv, ca un copil cu bucurie, cu deschidere la nou, de ti-ai lipit sufletul de Dumnezeu in rugaciune – acolo la greul tau, si de ai ajuns sa multumesti pentru toate, atunci fi sigur ca ai biruit acel atot-puteric stres, si nu va mai avea puterea lui daunatoare pentru fiinta ta.

cadrul perfect – loc de imperfectiuni

Incercam sa oferim copiilor un cadru cit mai perfect in care sa creasca, sa invete, sa se dezvolte. Le oferim pe cit posibil toate vrutele, cautind sa-i bucuram, sa le oferim plinul. Cautam sa-i protejam, sa-i ferim de grele.

Dar nu un cadru perfect duce la cresterea copilului, ci ii slebeste puterea razbaterii, ii diminueaza dorirea si puterea de a lupta. Un cadru perfect nu e mediul perfect in care se se desprinda abilitati, dexteritati, si sa li se dezvolte inventivitatea si gasirea de solutii.

Invatarea intr-un cadru perfect nu are acelasi efect, aceeasi putere de imprimare in minte, sau in suflet, sau in trup, fata de invatarea intr-un cadru unde lipseste ceva, fortuit lipseste ceva.

Dorirea de a atinge un tel, de a ajunge la un lucru, e mult mai puternica cind lipseste un element care ar face drumul pina la ea lin si usor.

Dorirea dispare atunci cind mediul contine obiectul doririi, si rivna, lucrarea de a-l ajunge, multumirea de a-l avea nu isi mai au locul.

Mai invata copiii cu aceeasi putere de patrundere, cu aceeasi rivna si dorire de a cuprinde acum cind au totul la dispozitie?

Putem face comparatie cu timpurile noastre, cine a trait atunci stie, pe vremea cind se lua lumina, si ajungeam sa ne facem temele la lampa cu gaz, sau la luminare. Nu era mai mare dorirea de a invata, atunci, cind nu era cadrul asa perfect precum il au copiii nostri?

Lipsa unui element ce ar face cadrul perfect, da valoarea mai mare actiunii care vrei sa o intreprinzi, si ajungerea la finalul obiectivului are valoare mai mare, si e pretuit mai mult. Faptul ca doream sa invatam, si ca puteam scrie, sau asimila informatii in acel cadru nu prea perfect, avea importanta mare, si informatia avea valoare mult mai mare.

Informatia care o culegeam avea valoare mai mare, caci intervenea si dorirea de a o asimila, si lupta de a o culege, si cadrul acela nu prea perfect pe care trebuia sa-l cuprinzi, lucrarea mintii era legata si cu lucrarea sufletului – dorirea, si cu lucrarea materiala – depasirea, cucerirea mediului nu prea perfect.

Daca am avea de toate, din plin, am mai avea dorire?

Daca am avea pe toate dupa dorirea nostra, oare nu ne-ar lincezi firea, oare am mai incerca sa razbatem, sa fim inventivi, sa creem solutii, sa acceptam schimbare, oare am mai sti sa multumim?

Daca am avea pe toate asa cum consideram noi, oare am mai sti sa ne rugam, am mai gasi in noi puterea rugaciunii?

Cum e rugaciunea atunci cind avem o dorire, si cum e atunci cind zicem ca avem de toate, si stam si lincezim, ca nu mai stim cum sa ne alimentam o noua dorire la care sa ajungem sau pentru care sa ne inaltam sufletul in rugaciune?

Cum e rugaciunea atunci cind ne lipseste ceva, si cum e atunci cind stam pe un plin si ne lenevim?

Cum striga catre Dumnezeu cel in nevoie, cel caruia ii lipseste ceva, si cum e cel care uita de Dumnezeu cind e imbuibat cu ale lui doriri satisfacute?

Cum e atunci cind ai de toate, dar iti fuge mintea de colo-colo ca nici nu mai prinzi intelesul, caci mintea nu e stimulata si de alti factori, ca dorire, ca lupta de a birui un mediu nu prea prielnic, si cum e atunci cind te caznesti sa citesti si cind fiecare cuvint ti se pare o bucurie ca l-ai aflat si il pretuiesti, si multumesti sa ai putut sa-l afli.

Nu-ti lipsi copilul de dorirea lui, prin faptul ca ii implinesti dorirea imediat, la momentul vrerii, diminuind puterea lui e a invata puterea doririi, de a depride rugaciunea, de a deprinde smerenia.

Nu-ti lipsi copilul de posibilitatea razbaterii, de dorinta de lupta si de a inventa solutii, si de a razbi si cuceri situatii nu prea perfecte, prin oferirea cadrului perfect in care sa creasca.

Nu-ti lipsi copilul de posibilitatea de a-ti ajunge sprijin la batrinete, putind sa duca greul, si depasindu-l, fara sa-i fie frica a se lupta, fara sa se teama ca ar putea cadea si sa se loveasca.

Nu-ti lipsi copilul de indrazneala de a trai, de a se ruga, de a dori, de a razbi.

Cearta pe fiul tau si fa-l sa lucreze, ca sa nu se poticneasca intru rusine. (Sirah 30,13)

Cine cruta toiagul sau isi uraste copilul, iar cel care il iubeste il cearta la vreme. (Pilde 13,24)

Cel care iubeste pe fiul sau il bate, ca mai pe urma sa se bucure de el.  (Sirah 30,1)

 

Daca ai cazut, ridica-te

De ai cazut, ridica-te; dar vezi de nu ai putea cumva sa ridici si pe altii cu tine.

Si caderea ta are un rost, rost pentru tine, sa nu te mai increzi in tine, sa iti arate ca esti pur si simplu un om, care mai faci si greseli sau care poate cadea in patimi. Acolo in caderea ta, ia de uite-te imprejur, si ia vezi nu sunt si altii, si cind e sa te ridici (cind e sa te ajute Domnul sa te ridici), oare nu poti lua si pe altii aflati in cadere la fel ca tine?

Caderea iti e si spre curatia ochiului tau, si cind esti jos doreste-ti ridicarea si cauta mereu cu ochii in sus, la mila lui Dumnezeu.

Drumul in jos, e spre invatatura ta de minte, drumul in sus, e si spre ajutorul altora care s-ar putea ridica si ei.

Si drumul conteaza, cum de ai ajums sa te ridici din patima ta, din caderea ta, din greseala ta, cum ai ajuns din vifornita in loc linistit, cum ai gasit mila lui Dumnezeu pe cale.

Si cauta oriunde ai fi, cauta mila lui Dumnezeu, ca o vei gasi oriunde, si in caderea ta, ca nu te lasa sa te zdrobesti, sa te pierzi de tot, si pe drumul ridicarii tale, si la locul linistit, o vei gasi daca o vei cauta.

Inima vorbeste cu cuvinte simple

Din inima ies cele ale omului, fie rele, fie bune…

Acuma, una e sa scrii din inima, pentru inima, una e sa scrii din minti inalte, pentru minte, si greu sau deloc sa iti ajunga in inima.
Scoli inalte iti dau libertate mintii, iti dau orizonturi mari unde sa mearga mintea, sa alerge, sa culeaga, iti dau posibilitatea sa culegi cuvinte noi, greu de simtit, dar care folosite, iti dau un statut, de invatat, caci numai cei invatati pot folosi acele cuvinte, care putini au auzit de ele, si care nici nu iti fac sa vibreze inima, ci duc mintea intr-un puzzle algoritmic, iar de ajuns la inima – ioc.
Unii scriu cu mintea, pentru minte, sa iti dea de lucru la minte, sa te tina treaz…. sau poate sa iti ia din trezvie, sau poate sa iti ocupe mintea sa o indeparteze de inima.
A scrie cu mintea pentru minte, cu cuvinte doctorande, care nu iti fac sa vibreze inima, e ca un scris cu litere fade, cu cuvinte care ajung doar in minte.
A scrie cu inima, a transmite sentimente din inima, ca e blindete, ca e mila, ca e empatie, ca e iubire – pentru om – nu necesita cuvinte complicate, caci inima scrie cu cuvinte simple, din inima pentru inima. Si cind citesti ceva scris cu inima, de la poarta ochilor ajunge direct la poarta inimii, atit de repede ca nu lasa mintii loc sa indoiasca cuvintele, iar inima va ajunge de ti se va bucura tare, si se va umple de caldura si bucurie, si dulceata.
Nu faceti scoli inalte care sa va departeze mintea de inima, ci faceti scoli care sa va invete sa relevati simplitatea cuvintelor care ies direct din inima pentru inima.