Bogatie sau saracie…

Nici bogatia nu e un pacat, nici saracia nu e o virtute, ci cum le folosesti, cum le primesti, cum multumesti pentru ele.

Saracia poate fi si ea, de buna voie, sau din convigere, din ajungerea la un anumita vedere asupra materiei, de transfigurare a materiei in nimic. Materia nemaiavind valoare. Si o dai, ca asa e convingerea ta, asa e buna voirea ta.

Mai e si o saracie, fara voie. Ca asa esti nascut si asa iti e viata, in saracie. Aici lupta e mai mare decit in primul caz, ca nu e alegerea ta.

Mai e si cum daruiesti, dai de buna-voie din prea-plinul tau? Sau dai, desi nu prea vrei – adica esti furat. Se zice sa nu te amarasti, de esti furat, sau ca platesti cele nefacute, caci e mai mult decit un dar de buna-voie.

E mai greu sa nu te amarasti cind ce ti se intimpla nu e cu buna-voia ta.

De cum iti apropii materia, de cum te folosesti de ea, si de cum multumesti pentru ea, asa iti este, pacat sau virtute.

Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos

Toate sa le incercati; tineti ce este bine. Feriti-va de orice infatisare a raului. (1Tesaloniceni 5,21-22)

Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva.  (1Corinteni 6,12)

Toate sunt ingaduite, toate sa le incercati, dar sa va feriti de orice infatisare a raului. Atentie cu acest toate. Toate poate reprezenta o multime mai mare sau mai mica, depinde epoca, de limitele constiintei (caci cele din afara limitelor constiintei nu există, pentru a fi incluse in toate), depinde de libertatea sau libertinajul acceptate sau ne-acceptate. Limita acestui toate il reprezinta infatisarea raului. Poti incerca, ca iti e ingaduit, poti cunoaste totul, dar fa-ti gardian constiinta, si daca e sa dai de infatisarea raului, opreste-te, fereste-te. Limita acestui toate, e si folosul care il poti obtine. Nu e vorba de folos material, e vorba de picatura de zidire a sufletului tau, iti e spre zidire sau spre cadere? Incerci inca ceva, dar asteapta si raspunsul sufletului, slabeste sau se zideste?

Se zice ca sa cunosti totul, pentru a sti sa te feresti sau sa te aperi de rau. Nu e chiar asa, fereste-te de infatisarea raului, nu cauta sa il cunosti, chiar de zici ca vrei sa il cunosti pentru a sti sa te feresti, sa te pazesti, ca sa nu ti-l apropii. Dar de te apropii sa-l cunosti, deja ti-l apropii. De e vreun chip al raului, fereste-te, caci acolo e uitare de Dumnezeu, acolo nu e folos pentru sufletul tau. Fereste-te de rau si nu ti-l apropia prin cunoastere sau incercare.

Tineti ce este bine!

Tineti in minte, in suflet, doar amprenta, amintirea binelui. Ce a fost sa fie rau nu-l tineti minte, caci nu e de folos. Rau de a fost, dati-l uitarii, dati-l iertarii, lasati grija lui, lasati razbunarea sau tinerea lui, caci nu e al vostru a-i tine socoteala. Amintirea raului primit (sau facut), e sinucidere pentru sufletul nostru. Nu tineti raul, ci tineti ce este bine. Amintirea sa tina binele, caci din amprenta trecutului se poate zidi sufletul.

De ai, sa nu te porti ca cel ce nu are, ca sa nu pierzi ce ai uitat ca ai.

Cind ai ceva te obisnuiesti cu el, iti intra in normalitate sa il ai. Cind ai ceva de bine, iti e ca normalul, caci binele e normalitatea, iar de e sa fie rau, vrei sa scapi de el, caci raul este anormalul.

Cind e sa ai ceva, si te obisnuiesti, ajungi uneori sa neglijezi acel ceva ce ai. Stii ca e acolo, dar nu te mai ingrijesti de el. Ajungi sa nu mai multumesti pentru ce ai, ca ti se pare normal sa ai. Iar pentru ce nu multumesti si nu mai apreciezi la adevarata valoare, ajunge in ignorare sau uitare, ajunge sa fie devaluat pentru faptul ca este obsnuinta, ajungind a se va degrada, a se va pierde in uitarea ta.

Avem multe minuni in viata, dar nu le vedem, caci le consideram normal sa le avem. Avem minuni, dar nu mai multumim pentru ele, iar ce avem, pentru ca nu le mai regasim adevarata valoare, le irosim.

Cind regasim adevarata valoare a ceva ce am avut?, dupa ce s-a departat de la noi, dupa ce am pierdut acel ceva, sau cind din bine a ajuns acel ceva sa fie rau.

Cine multumeste cu adevarat ca are sanatate?, sau ne e intrata in normalitate ca uitam de ea, si ajungem chiar de ne-o degradam.

Cine stie ce valoarea are sanatatea, decit cineva care nu o mai are, care ii intelege valoarea de minune. Oare nu ajungem si noi sa irosim ce avem, pentru faptul ca uitam sa multumim, pentru faptul ca uitam valoarea binelui care il avem, si il pierdem in neglijenta obisnujintei si in uitarea noastra?

Din cind in cind, e pentru binele nostru sa pierdem ce avem deja pierdut din vedere si din multumire, caci de ni se ia, ii regasim valoarea, si cind e sa dobindim din nou, vom stii sa il tinem in aprecierea si multumirea noastra.

De ati pierdut ceva ce va era in obisnuita, in spectrul normalului, ginditi-va de e sa fi multumit, de e sa fi apreciat acel ceva, de e sa-l fi valorat si de e sa fi adus roade cu ce ati avut.

De ai, sa nu te porti ca cel ce nu are, ca sa nu pierzi ce ai uitat ca ai.

Distragerea – sau irosirea timpului

Telefonul, radioul, televizorul au aparut din nevoia omului de a comunica, de a transmite. Comunicarea e impartasire cu ceilalti a informatiilor, a vestilor, e cunostintelor, a bucuriei. E nevoia a imparti cu ceilalti din plinul tau, a impartasi valorile tale.

Ce s-a ajuns de la nevoia de a comunica pina acum?

Simplu, e sa mergem cu autobuzul, sa deschidem televizorul si vedem cum s-a deformat nevoia de a comunica. S-a transformat in birfa, in spam, in exagerare, in promovarea non-valorilor, in promovarea materialului.

Din comunicare, din impartasire a sinelui, s-a ajuns la conversatii goale, la baliverne, la birfa, la zgomot. In cazul in care mergeti cu transportul in comun, se aud de jur imprejur zeci de conversatii, zgomot, cuvinte goale, care pentru cei ce vorbesc poate au sens, pentru restul din autobuz – nu – ci e doar zgomot nesfirsit. Asa ca sa nu ne miram, daca vedem tineri – mai ales – cu urechile astupate, conectati la muzica proprie, incercind sa se rupa de cei din jur, cautind valoarea in izolarea lor, rupindu-se de orice nevoie care ar putea avea cineva din apropierea lor. Altii sunt bucurosi, caci fac comentarii pe baza a ce aud de la altii vorbindu-se si fac haz si comentarii mai tare decit cei care vorbesc, asa ca zgomotul se auto-intretine. Telefonul nu mai este comunicare, informare, impartasire, ci este baliverna, zgomot nesfirsit, birfa, refulare, irosire.

Televizorul, (sau radioul – dar acesta nu are asa mare impact, caci mesajul e doar sonor si nu si vizual pentru a se maximiza impactul), doar sa-l deschidem si ne lamurim la ce s-a ajuns.

O distragere de la noi insine, caci distractie nu este, ci e distragere.

O promovare a exagerarilor, a non-valorilor, a spamurilor.

Caci reclamele ce sa fie, decit spam. Suntem prea saraci ca sa nu avem spam in viata noastra. Fie afise cit casa, cit blocul, fie minute in sir de spam – minute din timpul nostru. Si spunem ca nu avem timp… cum sa avem cind il risipim si il devaloram noi insine.

Dupa ce vedem la televizor exagerari sau spamuri sau non-valori, ne simtim oare plini? Ne simtim ca ne-am valorat timpul? Nu! Ci ca l-am pierdut, ca am inrosit in non-valoare ceva foarte pretios ce avem, ca ne-am distras de la noi si de la ce conteaza sau ne-ar face plini si ne-am nemultumit.

Mai e televizorul – comunicare? Mai este distractie?

Uneori, dar foarte rareori. Si pentru a prinde acele foarte rareori stam si asteptam si inghitim reclame, exagerari, frinturi bine alese de promovare a materialului si de trezire a nemultumirii si insuficientei in noi.

Si cu ce ne alegem de la irosirea timpului in distrageri – decit cu nemultumire si secatuire,

Ne consumam, ne irosim, ne obosim, ne umplem nu de plin, ci de sec, ne umplem de nemultumire si de un sentiment de pierdere a timpului, ne umplem de nemultumirea materialului, si in loc sa invatam sa multumim, sa impartasim din plinul nostru, ajungem nemultumitori si cu gol in loc de plin.

Orice e exagerare, nu e bine, nu e pe calea dreapta, e deviere. Orice distragere de la ce conteaza e irosire a ce puteai sa fi facut sau sa fi primit sau sa fi impartasit. Irosirea este tinerea de la binele ce ai fi putut a-l face.

Zicem ca nu avem timp, ca zboara, ca nu stim unde se duce, suntem goi inlauntru, caci nu mai pretuim valoarea si ne irosim in non-valori, ne irosim in material si ii dam putere asupra noastra. De ajungem sa zicem ca nu avem timp, atunci sa incercam sa eliminam din ce ne ocupa acest timp, sa nu il mai raspindim in distragere, ci sa il folosim bine, pentru noi si pentru altii. Caci timpul nu se masoara in material, ci timpul se masoara cu inima, cu miscarea inimii, cu bucurarea inimii. Timpul are alta valoarea cind primesti bucurie in inima, cind poti sa oferi bucurie. Nu masura timpul cu orele ci masoara-l in ce ai putut sa dai, sa impartasesti altuia din plinul tau, din ce ai jertfit pentru altul. Timpul atunci este valoarea si nu e irosire. Timpul isi schimba valoarea din material in supra-creat. Caci valoarea lui e data de cum ajungem noi sa il simtim. E irosire sau e bucurie? E distragere sau e miscarea inimii?

Schimbati valoarea timpului din ore materiale in strafulgerari de inima. Atunci orele care alearga si timpul care ni se pare ca nu il avem va avea valoarea lui initiala.

Din timpul nostru material putem sa ajungem sa traim in timpul lui Dumnezeu, unde fiecare clipa poate avea valoarea unei vieti, poate aduce un plin si bucurie si multumire.

Irosirea – binele ce am fi putut sa il facem

Nu va grabiti sa ajungeti, zicind ca doar locul ajungerii are valoare, ci valoare o are si drumul, calea pina la locul ajungerii. Si cu cit calea e mai grea cu atita are mai mare valoare. Pe cale poti fi cu tine sau poti fi pentru altii. Nu ne trebuie orbire si ignorarea caii, avind focus doar pe ajungere, caci ce e pe cale da valoare ajungerii. De ti se pare drumul cu greutati, considera ca e o jertfa a ta, din puterile tale. De ti se pare drumul greu, vezi nu cumva sa fi uitat sa privesti in jur, poate ai trecut pe linga o mila, pe linga o bucurie si nu ai vazut-o, poate ai trecut pe linga nevoia cuiva si nu ti-ai valorat calea ta plecindu-te sa aduci alinare celui de pe cale.

Calea are valoare mare, caci calea e miscare, e fapta, e jertfa, e dorire, e cresterea puterilor tale sufletesti. Nu fiti nerabdatori pentru locul ajungerii ignorind valoarea drumului pina acolo. Nu micsorati drumul pentru a ajunge la locul doririi, caci pierdem valoarea caii.

Iar irosirea este tinerea de la binele ce am fi putut sa il facem.

Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. 
Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; 
Strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. (Matei 25, 41-43)

Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!

„Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!”  (Matei 4,17)

Strigat mare, rasunator peste ape, pe ulite, prin orase, rasunator prin timp, pina la noi, si dupa noi. Strigat si chemare, si unii veneau si se botezau si credeau, altii nu, doar auzeau si treceau. La fel si atunci, la fel si acum. Se aude ca se apropie, se vede ca se apropie Imparatia cerurilor, dar unii cred si se intorc, altii trec si lasa viata sa treaca.

Pocaiti-va, rasuna, dar ce sa fie oare? Sa fie intoarcerea la adevar, caci despre ea se striga, intoarcerea la sine caci despre ea rasuna aerul, intoarcerea la Dumnezeu caci asta e chemarea.

Si cind e sa te intorci la adevar ce sa faci oare? Sa pui credinta in locul necredintei si indoielii, sa pui milostivire in locul unde era egoism si rautate, sa pui fapta buna, gind bun, sa pui iubire, sa pui blindete, sa cauti adevarul, sa-L cauti pe Dumnezeu in tine, in sine-ti si in altii.

Pocaiti-va, intoarceti-va la adevar; caci in greseli, in pacate, in nelegiuiri greutate mare apasa pe suflet, si tulburare mare, si negura se lasa peste vederea sufletului, si intuneric si minciuna. In pacate si greseli, nu exista adevarul, nu exista usurimea sufletului, ci ingreuiarea lui, acolo e dezlipirea de bine, acolo e uitarea noastra, acolo e uitarea de Dumnezeu.

Intoarceti-va, si vedeti ca bun si blind este adevarul.

Intoarce-te fiule ratacit la sinea ta, si vin-o inapoi, ca Tatal tau te asteapta ca pe cea mai mare dorire.

Nu Dumnezeu ne-a pierdut pe noi, ci noi L-am pierdut prin uitarea noastra, prin orbirea noastra. Auzim si vedem ca se apropie Imparatia cerurilor, dar aminam toate, aminam si mai stam de ne complacem, mergem in virtutea inertiei, inertia unei vieti in care ne-am lipit de materie si am uitat de Dumnezeu.

Cei cu sufletul ingreuiat, cei prinsi in alergarea materiei, sa ne intoarcem la cunostiinta adevarului, sa ne revenin in sine, sa deschidem ochii si sa recunoastem in toate ca Imparatia cerurilor este mai aproape.

„Deci pocaiti-va si va intoarceti, ca sa se stearga pacatele voastre” (Fapte 3,19)

sa nu ajungem sa-i zicem raului – bine

“Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar!” (Isaia 5,20)

Ne lasam sau nu dusi de val, asa cum merge lumea sa mergem si noi?

Sa mergem orbeste, zicind ca e bine la ce zice lumea ca e bine, si acceptind ca e rau la ce zice lumea ca e rau. Ne luam dupa gura lumii, sau ne luam dupa ce ne zice noua gardianul interior, care ne pazeste sa nu facem rau, sau ne mustra daca e sa ni-l apropiem?

Ne apropiem stresul care nu doar ca e atot-prezent in viata, ne apropiem agresiunile si ne facem frati cu ele, sau ne detasam de ele si nu ni le apropiem, neacceptindu-le?

Sa vorbim de reclame. Si ele in sine constituie un spam si o agresiune, caci iti acopera cimpul vizual cu informatii care nu le soliciti, si de care chiar nu poti sa iti feresti privirea, caci ti se impun in cimpul vizual. Informatii de care nu ai nevoie, pe care nu le soliciti, dar care ti se impune sa le vezi. De ce? De ce oare suntem atit de saraci incit sa primim sa ne auto-agresam punind reclame – spamuri, peste tot?

Era o reclama, nu stiu la ce (la ce anume nu e important, ci doar daca transmite ceva o fractiune din ea), care zicea ceva de genul: daca nu raspunzi imediat la email sau la ceva, degeaba raspunzi!

Impunerea acelui degeaba, acelui in zadar la actiunea ta, impunindu-ti un stres neavenit, anume de a sta drepti si a raspunde la orice imediat, e agresiune asupra felului de a gindi, e agresiune asupra rabdarii, asupra increderii, asupra traiului in general. Teoretic si practic nu ai avea cum sa stai drepti si sa raspunzi imediat, si oricind la ceva, decit daca acel ceva este rar si nu se suprapun posibile 2-3-5 inputuri la care sa raspunzi in acelasi timp; daca e rar, nu e motiv de autostres si mai mare valoare are daca lasi si un timp de gindire pentru a da mai mare valoare raspunsului; daca insa esti in situatia ca ai 2-3-5 inputuri la care trebuie sa raspunzi, e teoretic si practic imposibil, asa ca tot vei avea pierderi de neraspuns imediat, si zadar in lucrarea ta. Stresul mentionat nu isi are rostul, zadarul care sa incununeze lucrarea ta – nu isi are rostul.

Unde e rabdarea care trebuie sa o ai, unde e increderea in cel la care apelezi, anume ca atunci cind ii prezinti o situatie si apelezi la acel cineva ai incredere ca iti va raspunde in cel mai bun interes al tau, sau nu iti va raspunde – tot in cel mai bun interes al tau. Unde e cautarea in tine a raspunsului, a ajutorului, unde e incercarea de a rezolva sau a gasi o solutie, sau de a improviza sau de a inventa (in sensul de inventie, nu de minciuna), de a inventa iesirea dintr-o situatie?

Era o reclama, nu stiu la ce si nu e relevant, cu oferirea unui nemaipomenit pachet la nu stiu ce pret, iar in poza reclamei era o familie care prin acea oferta se dezbina, fiecare fiind absorbit in altceva, fie pe internet, fie la telefon, fie la jocuri. Asta da familie moderna! Fara nici o legatura unul cu altul, decit banul, fara nici o apropiere sau actiuni comune, ci doar oferte pentru a dezbina si acel putin timp petrecut impreuna. Niste straini care impart doar locuinta, si banii in comun, dar nu familie.

Unde e timpul petrecut impreuna, nu doar fizic ci si sentimental, moral, afectiv? Unde e legatura iubirii, aprecierea ca iti petreci timpul cu cineva, si nu dorirea de dezbinare si de fuga cu mintea, cu sufletul, de acel cineva?

***

Ce vedem la televizor este apartele, pentru a apare si a fi o stire trebuie sa fie ceva aparte, deosebit (dar nu in sensul bun), sa fie ceva strigator – pentru a face audienta. Normalul nu face audienta, caci e previzibil. Stirile, sau ce anume se prezinta la televizor, pentru a capta privirile oamenilor prezinta cu preponderenta: ne-normalul, ne-firescul, omoruri, jafuri, fapte ne-cuviincioase, fapte extreme. Acestea insa tot aparind si fiind popularizate ajung sa alimenteze ne-firescul, raul din noi, sa fie considerat ne-normalul ca normal, ajung sa promoveze non-valorile ca valori, ducind la degradarea societatii. Zicem noi ca stim care sunt valorile, si stim, caci avem in noi simtul valorilor, dar vazind mereu si mereu promovarea non-valorilor, ajunge de se duce din bariera, din oprelistea care tine non-valorile de-o-parte, si putem cadea mai usor. Multi sunt care se cred in sine cu virtuti dar ajung sa cada usor avind mereu in fata agresiunea non-valorilor.

Zicem, vorbind despre ele – non-valori-, ca nu ajugem sa le facem, si le dispretuim si le dam de-o parte, dar la o adica, la o anumita situatie avem in noi si varianta non-valorilor, caci stim ca exista, caci am vazut-o, fiind popularizata si raspindita in media.

Zicem ca avem opreliste in a ne folosi de non-valori, dar stiind, vorbind despre ele, vor ajunge sa ni se apropie.

***

Era o expresie ce zice: ‘Vreau să vorbesc numai despre pumnale, nu să le întrebuințez.” W.Shakespeare

A vorbi, mai intii, insemna a studia, a cerceta despre, sau a te informa pentru a putea vorbi, a explica ceva ce stii, a vorbi inseamna ca ai stiinta sau ca vrei sa culegi stiinta.

Pumnal, il vad eu ca o arma mica de lungime care putea fi usor ascunsa, si cine sa ascunda o arma decit cine nu ar avea voie sa o lase la vedere. Oficialii din armate, cei ce pazeau, purtau armele la vedere, ca aveau voie, si foloseau arme care sa se vada, nu pumnale, ci sabii, sau ceva mai impunator. Valoarea in acea societate, era data de sabie, non-valoarea era data de pumnal.

Pumnale foloseau cei care ascundeau detinerea acelor arme, in scopuri nu prea onorabile, caci cine se ascunde nu merge pe drumul drept si nu are teluri curate. Pumnalele erau mai mult pentru a savirsi nelegiuiri, mai degraba decit de a le folosi in scop de aparare.

A vorbi despre, inseamna a impartasi stiinta, sau a culege stiinta. A afla stiinta de cum sunt ele, de cum anume si de ce s-ar folosi, a dobindi dexteritatea intelectuala de a le folosi, chiar daca nu s-ar vrea a se intrebuinta.

Acel – vreau – e valabil si pentru prima parte, ca vrea sa vorbeasca, dar si pentru a doua parte, ca nu vrea sa le foloseasca.

Acum de la a vrea – din la partea a doua care e faptuire – si la faptuirea in sine, e distanta.

“Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc.” (Romani 7,19)

Impartaseste stiinta, sau culege stiinta, dobindeste dexteritatea intelectuala asupra subiectului, dar isi arata scopul doar intelectual, nu vrea sa ajunga la folosirea stiintei. Nu vrea, dar…. se va ajunge oare…, sau doar asa, pentru a mai smeri din prea marea vrere a omului, se va ajunge oare la: raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savirsesc.

Stiinta o are, subiectul e vorbit si descusut, dar vrerea va fi sa fie smerita, pentru a se arata ca

„Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.” (1 Corinteni 10:23)

Sau…, sa cercetam sa cunoastem pentru a ne apara noi de ele. Nu vrem sa le folosim, dar stiind de ele, ne putem apara. De evenimente cu taisuri, de fapte ascunse care ar putea sa ne loveasca, de oameni care ar lasa urme de tais in voata noastra, sa le vedem, sa le cunoastem, caci cunoscind vrajmasul sa ne putem apara sau lupta cu el. Nu cu armele lui, nu folosind acelasi tais, ci sa ne aparam dar cunoscindu-l inainte….

***

Sa vorbim despre non-valori, ca sa le cunostem, sa stim sa ne aparam de ele, sau sa nu vorbim caci aprofundind problema va ajunge sa ni se apropie?

nemultumirea timpului

… Era o reclama…., de ce reclame, caci acestea apar cel mai des in fata ochilor, peste tot reclame, peste tot spamuri… era o reclama, irelevant la ce, dar aparea un catel care dadea din codita – cam fals, dar apoi aparea si o pisicuta care statea intr-o rina si se juca cu un motocel in ritmul muzicii, cind o vad zimbesc, dupa pisicuta – schimb canalul ca asta e reactia la reclame, schimb canalul.

Mai era o reclama, irelevant la ce, unde apare o fetita care da din codite, cind o vad zimbesc – dar dupa fetita, schimb canalul.

Mai era o reclama, cu un batrin si fiul lui stind pe banca, si un fluturas tot dadea tircoale, si batrinul tot intreba, ce e acela, si fiul – om in toata firea, raspunde – un fluture, dar batrinul intreba din nou, ce e acela, si fiul raspundea din nou, dar apoi batrinul intreba din nou, iar fiul din ce in ce mai enervat raspundea, si tonul crestea, si enervarea lui crestea. Dar batrinul ii dadu sa citeasca o pagina dintr-un jurnal. Era acelasi fel de poveste, numai ca fiul era copil mic, si isi intreba tatal, ce e acela, si tatal – batrinul de azi, ii tot raspundea cu drag, cu dragoste, ca e un fluture. La reclama asta imi dau lacrimile, si asa imi doresc sa o sun pe mama sa-i transmit macar nitica dragoste cita am primit eu, dar nu am dat in schimb.

Noi, astia din timpurile astea, nu mai avem rabdare, nici cu parintii nostri – ajunsi la etate, si ajunsi poate bolnavi, nici cu copiii, care ne sunt ca o greutate, de care ca sa scapam ii lipim de televizor, sau de calculator.

Nu mai avem rabdare, caci alergam tot timpul, sau timpul ni se pare ca alearga si noi nu tinem pasul cu el, nu mai avem rabdare caci nu mai avem timp.

Dar cum nu avem timp? Cum de putem spune ca nu avem ceva, care oricum nu e al nostru? Timpul nostru nu e al nostru, este primit, este dar, si un dar trebuie folosit bine, caci altfel ti se ia darul. Asa parca era si cu nemultumitul, daca nu multumesti, ti se ia darul.

Cum sa nu avem timp, il avem ca ne este dat in dar, insa cum multumim pentru el conteaza. Multumim pentru fiecare clipa care o avem? Multumim si dam in schimb pentru fiecare clipa ce o avem?

Dar nu, ne aglomeram atit de mult, incit uitam, nici nu mai vedem cum timpul se duce si nu am multumit pentru el. Zicem noi ca optimizind toate procesele din viata noastra, vom avea timp mai mult. Dar de fapt ne aglomeram si ne impartim mintea in atitea, ca uitam.

Uitam de timpul care ne este dat in dar, si uitam sa multumim pentru el.

Si pentru un dar cum sa multumesti, decit sa aduci ceva in schimb pentru el. Sa aducem in schimb un nitel de iubire care sa poti sa il dai cuiva, un nitel de bine, un nitel de cuvint bun si păsare, un nitel de jertfa. Atunci cind dai de la tine ca multumire, sa nu ti se para ca dai prea mult, ca acela nu mai e dar, ci sa ti se para ca dai prea putin, si sa te smereasca faptul ca nu poti da mai mult. Si daca din ce dai, desi ti se pare ca ai dat putin, de fapt ai dat mult, nu tine tu vreo socoteala, caci ce e in plus e pus bine si acel loc se va umple cu masura plina.

De dai din darul tau, si de dai mult, atunci mai mult vei avea in loc, caci nu din ale tale dai, caci ce ai tu sa fi venit cu ele pe aceasta lume, nu din ale tale dai ci din ale lui Dumnezeu.

Jertfeste timpul tau pentru a da un nitel de păsare, un nitel de iubire, si nu cauta in schimb sa primesti rasplata, caci fapta ta e multumire pentru darul zilelor tale.

Cind dai, da ca multumire pentru ca ai primit tu in dar, cind jerfesti, da cu smerenie caci a fost mila Domnului cu tine, ca sa poti avea pentru a putea da, caci trebuie sa ai si disponibilitate materiala si sufleteasca, si ele te ajute sa faci darul tau.

Primeste totul cu bucurie, si greutatile de sunt, primeste-le cu bucurie, caci greutatea insemna ca te-a cercetat Domnul, si vrea sa te curateasca, dar atunci cind te cerceteaza, atunci sa stii ca nu te lasa, atunci sa stii ca e mai aproape de tine. Caci de cite ori te-a pierdut pe tine Dumnezeu? Niciodata! Noi L-am pierdut pe El!

L-am pierdut in uitarea noastra, in alergarea noastra continua, in nemultumirea noastra. Noi am uitat de Dumnezeu, dar El nu ne-a pierdut niciodata.

nu scurtati calea pentru a scruta viitorul

Alergaram, cautaram sa-l aflam, de e sa fie, cum sa fie, dar e bine sa-l aflam?

Ne e predestinare sau ne e libera alegere, si fiecare alegere, ne duce catre ne-predestinare. Caci prin ale noastre ne gasim locul, fie in Viata, fie in cazna, noi cu a noastra libertate. Sa alergam pentru a-l afla sau sa mergem cu credinta in Dumnezeu ca va fi cu noi oriunde si oricind?

Cum ar fi sa stii viitorul, intimplarile, sa ti se releve, fie cu dureri fie cu bucurii, cum ar fi, am fi mai linistiti ne-ar fi mai bine sau mai rau?

Cum ar fi daca am sti ca vom avea o bucurie? Pare-se ca ne vom gindi la ea tot timpul, incercind sa facem cit mai perfect cadrul cu intimplarea de bucurie din viitor, si trecind prin minte de multe ori viitoarea bucurie in scenarii cit mai perfecte, vom ajunge de se va dilua bucuria respectiva cind va fi, si daca evenimentul nu va fi precum perfectiunea gindita din timp, nu vom mai ajunge sa ne bucuram, ci poate in loc de bucurie sa avem intristare. Nu vom mai avea supriza bucuriei, nu vom mai avea plinatatea bucuriei, ci diluata se va schimba chiar in intristare de nu va ajunge la perfectiunea din gind.

Cum ar fi daca am sti ca vom avea necazuri si dureri si suferinte. Pare-se ca ne vom gindi la acelea tot timpul, si vom petrece prezentul gindindu-ne la durerea care nu am simtit-o inca, ne vom macina interior in negura si in durerea care nu a venit inca, sau poate gindindu-ne ca nu vom putea suporta, sau nu vom putea trece prin acea durere, vom ajunge la gesturi negindite, la gesturi nascute din nebunia durerii viitoare.

Dureri si greutati vor fi, bucurii vor fi, dar nu cautati sa le aflati dinainte pentru a nu dilua viitoarea bucurie, sau a nu va desfigura prezentul de viitoarele necazuri, nu cautati sa scrutati viitorul pentru a-l afla dinainte, nu cereti sa vi se releve acesta, caci folosul este departe.

Pina la acel viitor e si calea, e si drumul care duce acolo. E drumul ce iti creste sufletul, ce ti-l intareste, sau ti-l caleste. E calea ce iti va da puterea bucuriei sau a rabdarii. Calea e la fel de importanta ca si locul ajungerii tale. Bucurati-va de cale, bucurati-va de drum, bucurati-va si de locul ajungerii, nu scrutati spre viitor in privinta posibilelor bune sau nu, nu scurtati calea, caci asta e din prizma omeneasca, si orice ar fi sa fie bun sau nu, oriunde si oricind si mereu, sa stim ca mila lui Dumnezeu ne e insotitoare.

Lupta cu nemultumirea

Cine sa nu stie, si sa nu o fi gustat? E amara, e grea, e lacrima si e uitare de toate cite am primit si am fost daruiti.

Cine sa nu o fi purtat clipe si zile, dar mai greu de purtat noaptea, cind bucuria constienta dispare si ramine nemultumirea inconstienta. Suflet nemultumit, suflet prea iubitor de sine, de parerea de sine, de ale lui doriri.

Nemultumirea apare si infloreste cind te privesti doar pe tine, dorirea ta, porunca ta, ce nu apare asa sa fie si in faptuire. Noi suntem in centrul privirii noastre, iar la ceilalti suntem orbi, ne credem noua ca meritam si nu am primit.

Cum sa luptam cu nemultumirea, ca e grea, e greu de dus si pentru cel ce o traieste, si pentru cei din jur?

In primul rind sa ne deschidem ochii, si ochii trupesti ca sa-i vedem pe cei de linga noi, si pe cei ai sufletului, sa ii cuprindem pe cei de linga noi. Sa ne deschidem ochii catre ceilalti, si sa nu mai stam in oglinda sa ne privim doar pe noi, caci in oglinda toate sunt deformate in invers, si ale noastre nevoi, ce nu sunt nevoi, ci sunt binecuvintari.

Apoi dupa ce ne-am deschis ochii si nu mai vedem noi defortamat nevoile noastre, ci le vedem curat pe ale celor de linga noi, sa ajungem sa dam dupa nevoie, sau mai mult decit dupa nevoia lor.

Atunci cind dai, nu mai esti nemultumit. Nemultumirea dispare cind e sa daruiesti, cind e sa slujesti altuia, si jertfa ta, pe linga ca aduce bucurie, si umilinta – ca ai putut sa o aduci -, duce si la disparitia acelei deformate nemultumiri.

Ca sa nu mai fi nemultumitor, priveste deci la cei din juri, si daruieste cit poti, sau mai mult decit poti, si ia-ti ochii de la vrerea ta, caci vrerea ta de e sa fie cea adevarata e a face voia Domnului.

Si cind e sa jerfesti ceva, timp, disponibilitate, efort, fa jertfa deplina, de e cumva sa ti se para prea greu, nu te da de-o parte, caci ce e mai mult decit poti duce, ti le va duce Dumnezeu, si atunci vei recunoaste in fapt cum mila Domnului a fost cu tine.

Dar daca e sa recunosti in fapt ca mila lui Dumnezeu ti-a ajutat, sa te smeresti, ca slab ai fost si nu puteai duce jertfa sau lupta cu ispita singur, ci slab ai fost si a fost nevoie sa iti fie Domnul ajutor.

Iar daca e cumva sa fie calea grea, si sa nu simti ajutor in faptuirea ta sau in lupta ta cu ispita, zi asa: ca asa imi trebuie sa le duc, sa ma lupt, sa le sufar, caci multe rele grele facui si eu altora.

Usoara e multumirea de dus, e zimbet, e caldura, e blindete, e dar.

Sa cautam sa crestem acest dar, prin a face noi dar altora, si prin jertfa noastra vom primi si noi puterea de a multumi.

Bucurati-va pururea

Ce bine e cind e sa se faca dupa voia noastra, ne bucuram, ca gindul nostru bun a ajuns sa fie implinit.

Dar cum e atunci cind nu mai are de-a face cu voia noastra deloc. Atunci ar trebui sa ne bucuram mai tare, caci daca nu e dupa voia noastra, atunci lasam toate in voia lui Dumnezeu.

Atunci sa ne bucuram, chiar daca intimplarile, evenimentele sau starea de fapt nu e dupa voia noastra, nu e dupa dorirea noastra, si poate o consideram grea, dura, si nu gasim poate iesire din acea stare, chiar de ni se pare ca o situatie care sa ne ingrijoreze, la care nu avem rezolvare, la care nu anticipam cum va evolua; insa atunci sa ne bucuram mai tare, caci atunci nu mai e grija noastra ci toate sunt in grija lui Dumnezeu si se vor implini dupa voia Lui.

Sa ne gindim cum sunt copiii, doresc multe, vor sa fie dupa voia lor, dupa dorirea lor, si cind e sa nu fie se supara, se bosumfla, dar pina la urma se lasa in voia parintilor lor caci acestia stiu mai bine, si au grija copiilor. Asa e si cu oamenii mari, cind e sa nu fie dupa voia lor, dupa dorirea lor, se supara, se tinguiesc, cirtesc, dar pina la urma nu au decit sa se lase in voia lui Dumnezeu, si in grija lui Dumnezeu, si astfel toate tinguielile dispar, toate nerealizarile dorintelor lor dispar, toate grijile dispar, caci ne plecam voii si grijii lui Dumnezeu.

Bucurati-va cind e sa aveti greutati, bucurati-va in necazuri, bucurati-va cind e sa nu se faca voia si dorirea voastra, bucurati-va caci atunci va fi sa fiti fara grija, atunci e doar grija si voia lui Dumnezeu.

Uitarea bucuriei

Ajungem sa transformam lumea in a fi nelocuibila, cind ajungem in locasurile noastre incercam sa ne izolam de tot ce am creat in lume. Zgomot, lumini, nebunii care ne-ar aduce tonusul, sau placerea, ajung de ne obosesc, ajung de le consideram agresiune, si ne izolam de ele. Ce am creat noi, ajungem sa ne ne ferim, sa ne izolam de ele pt a ne regasi.

Ce a adus tehnologia, nerabdare, uitare, imputinarea credintei, departarea de persoane, minciuna, denaturarea valorilor, pierderea valorii timpului, imputinarea bucuriei.

Nerabdare, neliniste, agitatie, sunam imediat, si daca nu ni se raspunde ne agitam, ne suparam, cautam la altii ceva ce am putea rezolva noi cu gindirea noastra, ne ferim de a mai sta si cugeta, si a ne lasa in voia lui Dumnezeu, cautam raspuns aici si acum, si ne departam de a cauta raspunsul in noi, si a ne lasa in ajutorul si grija lui Dumnezeu.

Uitarea, nefolosirea gindirii, sau ingramadirea in minte a mii de informatii nefolositoare, bune de uitat cit mai repede, ne bazam prea mult pe memoria externa, cautam cu Google ceva ce am uitat, sau nu am considerat ca e necesar sa tinem minte, nu ne-am mai folosit memoria ca sa tinem minte, ca putem gasi repede pe internet.

Uitarea, caci folosim prea mult memoria externa, nu mai stim telefoane sau adrese, sunt prea multe si se schimba prea repede ca sa le tinem minte, iar daca pierdem acea memorie externa, ne pierdem si noi, ca nu mai le stim, le stia telefonul.

Imputinarea credintei, nu mai ne lasam in grija lui Dumnezeu, vrem noi sa tinem in grija, sunam sa vedem ce se intimpla, unde e persoana, cum ii e, cum reactioneaza, nu o mai lasam in grija si in mila lui Dumnezeu, ca nu mai avem credinta in Dumnezeu, ci doar in noi. Cind nu erau aceste telefoane mobile, lumea se baza pe grija lui Dumnezeu, si erau cu mai putine griji.

Departarea de persoane, caci spunem ca am sunat, am vorbit si e destul, nu mai trebuie sa trecem sa oferim timpul prezentei persoanei noastre. Consideram ca contactul prin tehnologie suplineste ce puteam oferi noi ca persoana.

Minciuna, caci asa ne prezentam pe retelele de socializare, ne cream visul in ireal si minciuna si spunem ca noi suntem ce am visat, ca noi suntem acel ireal.

Pierderea valorii timpului, caci ne aglomeram atita in multe, zicem ca cistigam timp folosind tehnologia, dar il pierdem, caci ne pierdem in multe altele si ne aglomeram mintea, si viata, in ritmul rapid al modificarilor, ca nu mai stam sa folosim darurile ci le raspindim, ne raspindim si ne aglomeram.

Denaturarea valorilor, caci nu mai conteaza valoarea omului, sinea lui, ci totul devine fatada, devine memorie externa, devine alergatura, devine prea mult material, iar valoarea omului cu ce poate sa ofere el, nu mai exista.

Ne imputineaza bucuria si valoarea. Inainte a face o fotografie insemna pregatire, bucurie, oamenii se imbracau cu ce aveau mai frumos, si era un eveniment, era o bucurie, o amintirea nepretioasa. Acum se fac mii de fotografii din care daca se alege una, care nu mai au valoarea care o avea o fotografie din trecut, nu mai dau bucuria, nu mai dau insemnatatea care o aveau in trecut.

Acum prea multul ne-a luat bucuria putinului.

Mult prea multul da oboseala, mult prea multe ziare, mult prea multe colectii, adunaturi care ajung la gunoi. Atit de multe ca nu mai au insemnatate.

Mult prea multul anuleaza bucuria si valoarea putinului, zicem ca daca avem multe si acumulam suntem mai bucurosi, mai impliniti, dar de fapt suntem mai ingreuiati, de fapt ni se rapeste bucuria.

Rinduiala lui Dumnezeu e mai mare decit rinduiala oamenilor

Rinduiala lui Dumnezeu e mai mare decit rinduiala oamenilor. Nu va mai tulburati in zadar, lasati-le in rinduiala lui Dumnezeu. Nu va mai tulburati mai mult decit puteti duce, ostenindu-va mintea in noptile de lacrimi si fara de somn, lasati-va grija in grija lui Dumnezeu. Nu va mai luptati mai mult decit puteti duce, zicind ca le duceti voi pe toate si le rezolvati, sau nu le rezolvati si nu gasiti scapare si atunci va deznadajduiti, uitind complet de Dumnezeu. Nu puteti voi privi cele nepatrunse, si intelepciunea si rinduiala lui Dumnezeu, nu le puteti voi sti, si nu le puteti cuprinde, lasati-va in grija lui Dumnezeu, odihniti-va greutatile si tulburarile si credeti lui Dumnezeu, si lasati-va in voia Lui, si in rinduiala Lui de Tata pentru voi si pentru toti.

Unde ti-e gindule, linistirea ta?

Unde ti-e viata, valoarea ta? Unde ti-e omule, adevarul tau? Unde ti-e timpule, plinatatea ta? Unde ti-e gindule, linistirea ta?

Lumea e in faliment, criza e falimentul valorilor, economic lumea e bine numai valorile sunt denaturate ajungind ca materia si materialul sa fie prinse in jocul non-valorilor. Tari ajunse in faliment, din degradarea valorilor. Familii aflate in ura, vecini aflati in invrajbire, copii si parinti aflati in neintelegeri, parinti care isi omoara rodul lor neimplinit inca pentru a putea vedea lumina. O lume devaluata, o lume care a uitat de Dumnezeu, o lume fara frica de Dumnezeu, dar traind o frica, o lupta si o tulburare continua.

“Acolo s-au temut de frica, unde nu era frica (Psalmi 13,5)

Adevaratele valori sunt uitate, lumea se transforma doar in banesc, material, mocirla, isi impietreste inima, ajungem sa dam doar cezarului, iar lui Dumnezeu, ajugem sa nu Ii mai dam nimic, nici inima, nici cugetul, nici virtutea noastra nu le mai inchinam lui Dumnezeu, ci le punem in slujba lumii falimentare din prisma valorilor. Ne lipim inima de material, de bani, ne-o tinem noi prin vointa noastra aici pe pamint.

“Sus să avem inimile.”

O lume pierduta prin lipsa valorilor adevarate, o lume in criza valorilor.

Usor ajungem sa ne ratacim neavind imaginea valorilor adevarate si netraindu-le, si bombardati tot timpul de non-valoare, usor putem ajunge sa ne devaloram timpul prin alocarea lui ingrijorarilor lumesti. Framintarile, grijile date de cele lumesti ajung de ne subjuga, ajung de ne fac sclavii acestora cu toate ale noastre, cu timpul nostru, cu cugetul nostru, cu inima noastra. Ne zbatem in limitele vietii noastre cautind sa ne vedem valorile, obturate insa de non-valorile atot-promovate, pierduti in nelinisti, chinuiti, si neimpacati.

“Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta,
Blandetea, infranarea, curatia; impotriva unora ca acestea nu este lege.” (Galateeni 5,22-23)

Ne luptam cu gindurile sa ne aflam linistirea, sa ajungem la gindul bun, dar nu il ajungem daca nu iertam si sa lasam cele grele, sa le uitam. Ne luptam cu ele, si ele se lupta cu noi. Alegem noi insine sa le ducem pe cele grele, rele aduceri aminte, ne lupta, iar sufletul se subrezeste, caci nu am iertat si nu am uitat. Ne prindem in viltoarea aducerilor aminte, a relelor aduceri aminte, si ne incrincenam, ne ingreuiem, ne inmocirlim mintea, iar sufletul se chinuie si el, iar trupul ajunge fara de taria sa, si boleste.

“Feriti-va de orice infatisare a raului” (1 Tesaloniceni 5,22)

Non-valoarea e o infatisare a raului, denaturarea perceperii valorilor, e o infatisare a raului. Feriti-va de orice infatisare a raului.

„Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar!” (Isaia 5,20)

Ne asteapta pe cale dusmanul pacii noastre, ne asteapta ca un tilhar sa intre pe portita lasata deschisa de neiertare, de neimpacare, de ne-uitare a raului, ne asteapta si cind e de ne coborim din bucurarea sufletului, ne prinde, si ne inconjoara cu relele-aduceri in minte. Ne ajung uriciunile, relele, relele aduceri aminte, patimile, cele ale vrajmasului pacii noastre, ne ajung si ne dezbraca de haina bucuriei, ne ranesc sufletul, il ingreuiaza, viltoreaza mintea in nelinisti, ne bolesc trupul. Feriti-va de orice infatisare a raului, caci neiertarea, neuitarea si reaua aducere aminte e infatisarea raului.

“Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat, lasandu-l aproape mort.” (Luca 10,30)

***

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu, sa ajungem sa ne dezlipim inima de cele de jos, sa ni le agonisim pe cele usoare, pe cele de sus, ca acolo sa avem comoara noastra, si acolo si inima noastra.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu, sa regasim adevaratele valori, frumusetea sufletului, usurarea sufletului, si sa aducem roade bine-placute Domnului intru binecuvintarea Duhului Sfint.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ajungem sa ne despatimim, sa lasam orice infatisare a raului, si sa inchinam inima, cugetul si toata simtirea noastra spre Slava lui Dumnezeu si spre mintuirea sufletelor noastre.

Sa nu ne purtam plinul secatuit

Cum e un plin, care are menirea sa fie plin, dar noi il purtam gol, si secatuit?

Cum e un plin, care poate cuprinde totul, fara limite, dar noi il limitam la cele ale doririi materiale?

Cum sa umplem noi acel plin, ca sa fie plin? Caci orice e mai putin decit desavirsit plin, e nitica chinuire, e nitica tulburare, si nu e linistire si pace?

Spune Sf Apostol Pavel, si Sfintul Duh salasluit in el: „Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi.” (1Tesaloniceni5,16-18)

Sufletul, cel care se cere a se purta plin, e chipul lui Dumnezeu, e scinteia dumnezeirii ce o purtam cu noi, plinirea lui e scopul lui, iubirea de Dumnezeu, si de aproapele, desavirsirea lui e implinirea cuvintelor Domnului,

Cresterea lui se face intru cele usoare, caci un suflet usor, usor se ridica in rugaciune, in unirea lui cu iubirea lui Dumnezeu, caci mai usor e sa iubesti decit sa urasti, mai usor e sa ierti decit sa te incrincenezi, mai usor de purtat sunt cele de bucurie, de iubire, de milostivire, decit cele care l-ar ingreuna si l-ar inmocirli.

Sufletul se zideste pe cele usoare, si din el rezulta puterea ta, caci taria unui om e duhul, peste toate poate trece un om cu suflet in care domneste pacea, iubirea, rasuna bucuria, rugaciunea si milostivirea.

„Nu sunt cumplite viforele pentru acela in al carui suflet straluceste faclia focului Tau. Imprejur – vreme rea si intuneric, groaza si urlet de vijelie; iar in sufletul lui pace si lumina: acolo e Hristos ! Si inima canta: Aliluia!”

Domnul ne invata sa le alegem pe cele usoare, dar ne cheama la El, daca le avem pe cele grele, covirsitoare, caci ne duce El cu greutatile noastre si ne aflam odihna si bucurie

„Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi.
Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre.
Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara.” (Matei 11,28-30)

Toate pentru a ne faca calea usoara, toate pentru a ajunge la plinatatea sufletului si a nu purta povara greutatilor

„Iar Eu zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc,” (Matei 5,44)

Iubirea e desavirsirea fara de limite, acel nelimitat care poate fi gazduit in sufletul nostru, iubirea de Dumnezeu, de aproapele, de vrajmasi, ne dau plinirea de care sufletul are nevoie pentru a nu-l purta gol si suferind.

Doamne, prin marea Ta iubire de oameni, da-ne si noua sa ne facem urmasi iubirii Tale, ajuta-ne sa plinim poruncile Tale, ca saraci suntem in daruri si bunatati, dar Tu, Doamne, poti face sa rasara iubirea si blindetea si milostivirea si ascultarea, chiar si in sufletele secatuite. Ajuta-ne, Doamne, dupa marea Ta iubire de oameni.

Iubirea vrajmasilor

Ce porti sa faci cu vrajmasii tai?
– Raspunsul cel mai simplu, rostit fara de gindire e sa te razbuni pe ei, pe ce ti-au facut. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Gresit insa. Caci astfel ne-am cazut din legea iubirii, in legea talionului, ne-am decazut pe noi, ne-am facut mai rai decit cei fara de minte, mai rai decit cei necredinciosi, mai rai decit cei ce nu au primit invatatura legii iubirii, caci noi am primit invatatura si Cuvintul lui Dumnezeu, si am ales sa cadem din legamintul lui Dumnezeu, am ales sa cadem din legea iubirii in legea veche.
Cind Sfintii Apostoli au vrut sa razbune comportanemtul unei cetati care nu i-au primit, zicind ca sa se roage ca sa coboare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut si Ilie,  ca pedeapsa, ce le-a spus Domnul:  “Nu stiti, oare, fiii carui duh sunteti? Caci Fiul Omului n-a venit ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca.” (Luca 9,54-55)
Vrei razbunare, si vrei sa le faci rau si tu? Al cui urmator esti, al lui Dumnezeu, sau al celui rau?

Cei tari in credinta, care Il au pe Dumnezeu Tata cu adevarat, si Ii urmeaza Cuvintul si calea in adevar si dreptate – caci adevarata dreptate e iubirea – , acestia primesc pe oricine de pe cale ca fiind frate, un copil al lui Dumnezeu, neuitindu-se la fapta ce le-ar fi vatamatoare, ci cu iubire de frate, si cu credinta puternica in bunatatea, dreptatea si iubirea lui Dumnezeu, accepta, iarta si iubesc pe vrajmasi.
Cei slabi in credinta, cu credinta schiopatind, cind dau de vrajmasi care le involbureaza viata devin ca cei necredinciosi, ca cei care nu Il au pe Dumnezeu Tata adevarat, in simtirea lor. Indoielnici in credinta in Dumnezeu, uitind de noul legamint – al iubirii – cu mintea involburata ei cad, cad in legea veche a talionului, vrind sa-si razbune suferinta pricinuita de vrajmasi. Ajung de se fac partasi cu cei necredinciosi, caci singuri s-au departat din a fi fiii lui Dumnezeu, calcind porunca iubirii.

– Sa zicem ca nu te razbuni, dar zici ca ii urasti si ca nu uiti.
Omul e lasat cu liberul arbitru, e cel mai mare cistig posibil, poti alege orice vrei, nimic nu te forteaza sa faci ceva, poate doar constiinta, gardianul tau, te tine sa nu faci ceva rau. Poti alege sa-l urasti si sa nu uiti ce ti-a facut, sau poti alege sa nu-l urasti.
“Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi folosesc. Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate zidesc.“ (1 Corinteni 10,23)
Poti alege orice, caci ai liberul arbitru, dar alege cele care ti-ar fi spre zidire, nu spre prabusirea puterilor din tine.
Daca alegi sa-l urasti pe vrajmasul tau, e rau pentru tine, e chinuirea ta, te tulbura, te macina, nu te lasa sa te linistesti, sa ai pace, te framinta in visele tale, clipele tale de liniste ti le destrama. E rau pentru tine prin alegerea ta, aceea ca sa urasti si sa nu ierti.
Mai apoi insa, cum te poti ruga in adevar, zicind Tatal nostru…, cum mai poti zice: Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri.
Zici ca nu le poti uita fapta. Dar avem pe linga miracolul timpului, caci timpul vindeca prin uitare, mai avem si Cuvintul de la Dumnezeu. Nu poti uita, atunci stinge focul ce te arde si te tulbura cu bine si milostivire si iubire.
“Iar voua celor ce ascultati va spun: Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi;
Binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri.” (Luca 6,27-28)

– sa ii ocolesti, sa nu-i mai vezi in cale, sa ii ignori, sa zici ca nu mai exista
Cel putin nu e razbunare, si nu e ura, dar nici iubire nu e. Ti i-ai sters din minte, sau nu vrei sa-i vezi, eviti sa mergi unde ar merge ei, iar daca apar, parca iti sunt un ghimpe.
Nu e nici varianta asta buna pentu tine. Ce faci, eviti sa te mai duci in anumite locuri, te feresti, eviti lumea, zici ca nu mai exista acele persoane. Dar ele exista, si sunt si ei copiii ai lui Dumnezeu, indiferent de ce ispitire au avut de trecut si nu au trecut-o bine si s-au facut vrajmasi ai tai.
Ramai cu un gol in suflet, cu un gol care se umple de amaraciune, indiferent ca ii eviti, sau te feresti sa-i vezi, golul ala este, si este pentru a primi amaraciune. Nici asa nu plinim legea si cuvintul lui Dumnezeu, nici asa nu ne putem numi fii si urmatori ai Cuvintului lui Dumnezeu.

– sa ii accepti
Sa zicem ca nu ii eviti, si le accepti prezenta, cu indiferenta, fara sa te afecteze nici in bine nici in rau, ii accepti. E oarecum mai bine, dar tot simti un gol in suflet, caci ti-e sufletul ca un vas neumplut si care doreste sa fie plin, poate merge si asa, un timp, dar sufletul va suferi, e ca un plin care nu s-a ajuns sa fie plin.

– sa ai bunavointa catre ei
E mai buna abordarea, dar nu e plinirea legii. Bunavointa poti avea, dar daca nu e implinita prin iubire, e fortata; e mai bine pentru tine, dar nu e naturala, nu e usoara, daca nu e izvorita din iubire.
“Deci, daca vrajmasul tau este flamand, da-i de mancare; daca ii este sete, da-i sa bea, caci, facand acestea, vei gramadi carbuni de foc pe capul lui.
Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele.” (Romani 12, 20-21)

– sa te rogi pentru ei, ca fie luminati si indreptati de Domnul, sa fie biruitori in ispite si sa nu mai fie de joc celui rau

Greu nu e sa te rogi pentru ei, si sa le ierti lor, dar si tie, ca poate le-ai fost ispita lor cumva, greu nu e sa zici: Doamne, intoarce-i la bunatate si la rugaciune pe toti vrajmasii mei. Greu nu e sa ierti, daca vrei sa poti sa te rogi in adevar, ca sa poti zice curat Tatal nostru…, si ca sa se risipeasca greutatile care ti le-au pricinuit. Greu nu este sa ierti, ci greu este sa duci cu tine ura, rautatea, razbunarea, astea sunt cele grele si covirsitoare si impovaratoare pentru suflet. Este usor sa ierti si sa uiti de parca nu ar fi fost, si sa nu le aduci nici lor aminte, nici tie, caci greu pentru tine e sa fi biruit din timp in timp de rele aduceri aminte. Iarta-i, uita-le faptele cele rele si nu le pomeni, caci ale celui rau au fost, roaga-te pentru ei cu dinadinsul pentru a se ostoi asprimea aschiei ramasa in suflet, ajuta-i, fi milostiv lor, si du la plinatatea faptele tale, aducindu-ne aminte de poruncile Domnului:

“Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi;
Binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri.” (Luca 6,27-28)

– sa ii iubesti
Porunca Domnului, plinirea legii, caci plinirea dreptatii se desavirseste prin iubire.
“Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti.” (Luca 10, 27);  „Iubiti pe vrajmasii vostri”
Ce e mai usor, aceea sa alegi. Iubirea e usoara, e linistitoare, e bucurie, e plin, e rugaciune cu bucurie, e bunavointa, e rabdare, e chipul lui Dumnezeu in om.

“Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
Dragostea nu cade niciodata.” (1 Corinteni 13, 4-8)

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastra

In toate vrem sa facem voia noastra. Zicem: acum nu e timpul socotit de noi ca trebuie sa ne facem un rost, o casa, o cariera, sau zicem apoi: acum e timpul si acum vreau, dar poate fusese timpul de la Dumnezeu si noi am pazit sa nu fie, caci nu era sa fie atunci precum voia noastra.

Sau e de consideram ca a venit timpul voirii noastre, si luptam, ne chinuim sa implinim voia noastra, asa cum o vedem noi, dar nici ca ne-am pleca voii lui Dumnezeu.

Cum sa ne plecam vointa noastra, cind nu avem credinta, cind nu-L avem pe Dumnezeu – Tata al nostru, si singuri ne dezmostenim, si ne consideram vitregi, prin neplecarea noastra, prin ne-urmarea Cuvintului lui Dumnezeu.

Poruncile lui Dumnezeu sunt luate in uitare, sa nu ucizi, sa nu desfrinezi, sa iubesti pe tatal tau, pe mama ta, dar mai presus sa-L iubesti pe Dumnezeu, sa ai iubire, pace, blindete, bunatate, milostivire, sa nu ucizi copii si sa-i lasi asa cum a rinduit Domnul.

Tulburare mare atunci cind voia noastra nu se face asa precum vrem noi, caci si noi la rindu-ne am ignorat voia si cuvintul lui Dumnezeu, caci singuri ne-am facut din fii in ne-fii prin neascultare, tulburare mare.

Citi oare nu ne-am luptat, nu ne-am tot chinuit sa se faca dupa voia noastra, neluind aminte la voia lui Dumnezeu cu noi. Citi oare nu ne-am chinuit prin neplecarea noastra, in nemultumiri si incrincenari si nu ne-am oprit deloc a ne linisti prin a ne lasa in voia lui Dumnezeu.

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastra.

Egoismul – nebunia vremurilor

Egoismul ca orbire proprie.

Ai. Ai multe, dar nu te opresti sa tot vrei sa tot ai, sa tot consumi, sa tot acumulezi, fara a te gindi sa dai, caci asta nu intra in conceptul promovat de aste vremuri. Cumpara, ia chiar daca nu iti trebuie si apoi arunca-le ca s-au stricat de cite ti-ai luat si nu ai folosit, acumuleaza, caci ai valoare doar prin acumularea ta, ai valoare doar cit iti e exteriorul.

Ai. Ai multe, dar nu le vezi, nu le vezi nici pe ale tale binecuvintari, nici nu-i mai vezi pe altii, pe ai tai care ar avea nevoie de un cuvint, de o blindete de la tine, iar pe ceilalti oameni mai amariti sau mai bolnavi sau mai necajiti sau mai oropsiti nici nu-i mai consideri ca exista.

Si daca tot vrei, tot ai nevoie – falsa nevoie -, atunci nu ai, iar daca daruiesti, si tot dai, atuncea ai.

Falsa nevoie care ti-o promoveasza societatea de consum nu-ti confera senzatia de multumire si satietate, orbindu-te pentru ca sa te vezi doar pe tine, crescindu-ti egoismul pina la statutul de zeu, dar si izolindu-te de ceilalti, de nevoile lor, de suferintele lor, nu-l mai intelegi pe aproapele, ba chiar il urasti il invidiezi si-l ignori.

Chiar daca nu ai multe, dar daca dai, ai sentiment de satietate fizica, si multumire sufleteasca, caci nu in multitudinea lucrurilor si a banilor sta multumirea, ci cum le ai in sufletul tau, de poti sa dai, atunci sti ca ai, si pentru ca dai iti da multumire si ce iti ramine iti da multumire.

Egoismul se revarsa prin anxietati.

Nu iti mai ajungi sieti, esti nemultumire pentru sineti, esti propria apasare, propria inchisoare.

Te vezi pe tine dar doar partea care iti aduce nemultumire, iar pentru restul esti orb. Te gindesti doar la tine, iar restul de oameni nu mai exista. Dar unde e valoarea ta, unde e adevarul tau?

Nu te mai vezi nici pe tine, nu mai gasesti ca ai pentru ce sa multumesti, si te afunzi acolo unde nu mai vezi si nu mai auzi nimic, in iadul personal, in care tovaras iti e nemultumirea, anxietatea, depresia. Si ramii in inchisoarea ta personala, orbit, surd, rupt de a primi sau a da, egoismul e cel ce te afunda si te tine acolo, egoismul crescut si promovat ca zeu, de nebunia vremurilor.

Nebunia vremurilor, zeul Eu.

Inchinati-va mie, zeului Eu, jerfiti-va mie din timpul vostru, din bani, din darurile voastre, aduceti-mi-le mie. Nebunia vremurilor.

Ce sa fie din vremurile astea care sa te invete sa vezi, sa te vezi mai intii pe tine ca sa multumesti pentru ce ai, sa te faca sa il vezi si pe cel de linga tine, ruda ta, aproapele tau care are nevoie de tine, de prezenta ta, de iubirea ta, de incurajarea ta, de un cuvint bun?

Ce sa fie din timpurile astea care sa te invete sa ierti, sa ai toleranta, sa il primesti linga tine pe fratele tau chiar cu scaparile, cu durerile lui, cu faptele lui incomode sau de ispita?

Ce invatatura a lumii te invata mila, iubirea de aproapele,  jertfirea de sine cu iubire si cu multumire ca ai putut face asta, neraspunderea la rau cu rau, ci iubirea de vrajmasi, lasarea voii, multumirea pentru toate si pentru toti?

Ce sa fie din lumea asta care sa te invete smerenia, sa te invete sa binecuvintezi pe cel ce te blesteama, sa iti cresti sufletul in rugaciune, sa gasesti adevarul valorii tale?

Oamenii sunt invatati sa traiasca in nemultumire, in fals neajuns, in epuizarea resurelor fizice, morale, sufletesti, in consumul si pentru sine, dar si al persoanei in sine, si in uitarea de sine, in ne-simtirea tariei din tine – sufletul care sa cirmuiasca trupul, mintea, voirea.

Nebunia vremurilor, lipsa valorilor adevarate, denaturarea binelui si a adevarului, uitarea de Dumnezeu.

„Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea – ale lumii, ale doririi, bucuriei, plinirii voastre –se vor adauga voua.  „

Asezarea sufletului

Mare valoare pentru om in sine are asezarea sufletului, caci un om cu suflet bine asezat nu se tulbura, oriunde l-ar duce viata, oricare ar fi mediul ce-l inconjoara, de ar fi sa traiasca intre tilhari sau de rautati asaltat, sau de incercari si ispite cautat, omul cu suflet bine asezat nu se clatina, nu se tulbura, si nu se infricoseaza, ci prin pacea si linistea lui, a sufletului sau, cistiga pacea si linistirea si pentru cei din jur.

Si cum sa fie sufletul bine asezat in om, cum sa-si cistige acest lucru pentru sine?

Oare sa fie ca urmare a fugii continue dupa acumularea celor materiale, a pozitiei sociale, a averilor, caselor, a maririlor lumesti, a ploconirii zeului banilor? Sau ca urmare a cresterii si dezvoltarii marii pareri de sine, a mindriei, a cultului eului, a ajunge sa zici ca nu iti e frica de nimic, ca esti atit de puternic si de bine pozitionat ca nu te poate ajunge nimic, zicind ca esti intangibil, prin a ajunge la inchinarea zeului eu?

Nu chiar, caci in cele de mai sus sufletul e lasat sa saraceasca, duhul tau e lasat uitat, infantil, necrescut, needucat, zdruncinat si fara putere de a te tine si a te purta.

Care sa fie taria omului in necazuri, in nevoi, in tulburari, oare cele materiale sa-l tina pe om sa-l intareasca, sa-i aduca linistire si pace, de e sa fie asa, atunci cei cu averi si pozitii sociale si asezati bine lumesc ar trebui sa nu fie tulburati de nimic, ar trebui sa fie revarsatori de pace si linistire in jur. Oare sa fie asa? Nu chiar, ca acesti oameni traiesc in inchisoarea lor materiala, in frica lor, in fobiile lor, in ascunzisul lor, pace nu au cum sa dea si sa reverse cind sunt atit de legati de lanturile care s-au chinuit atit sa le acumuleze si cu frica sa nu le piarda. Oare sa fie taria omului faptul ca s-a inchinat zeului eu, si l-a educat toata viata, ajungind sa creada in intangibilitarea personala? Aici aduce a ceva ratacire si orbire si un iz de nebunie.

Taria ta in necazuri, inspite, incercari e duhul tau, e buna asezare a sufletului tau.

Sa ne gindim cum se aseaza sufletul tau daca baza si constructia lui sta in increderea in cele materiale, sau in prea marele sau ego, se aseaza sufletul oricum, dar nu sta bine, si se va clatina la oricare miscare si atingere a bazei lui.

Baza pe care trebuie asezat sufletul pentru a nu se clatina e credinta in Dumnezeu. Pe acea baza poti construi si ridica orice. Stiut e ca atunci cind se apropie un suflet ratacit de Dumnezeu mare cutremur e pentru el, ca se leapada de carapacele in care era prins, de chingile neadevarului care il tineau, ca sa sape in necuratia si minciuna in care salasluia si sa ajunga la baza lui, si de acolo punind piatra credintei sa poata sa se ridice si sa se intareasca.

Un om cu suflet bine asezat, oricit ar fi de tulburata lumea, oricite ispite l-ar incerca, sau chiar de ar fi sa cada, ramine pe piatra credintei si nu se scufunda, chiar de ramine descojit in incercari si ispite si slabeste, ramine la credinta in Dumnezeu si de acolo nu mai cade ci se poate ridica.

Sa cautam pe cele ale sufletului, sa cautam sa-l asezam pe el, sa-l educam pentru a se intari dar si pentru a deveni usor, sa fie intarit caci e taria noastra, sa fie usor pentru a se putea ridica deasupra si a se lipi de Dumnezeu in rugaciune, sa cautam sa-l educam si sa-l crestem si sa ne gasim adevarata valoare si putere, caci valoare vietii noastre ne este Dumnezeu.

taria duhului

Cine se indoieste de puterea duhului, sa nu se mai indoiasca. Cine nu stie ce tarie are in sine si cauta sa slujeasca trupului sau mintii si nu tariei, zadarnic se chinuieste. Acel ceva nevazut, neatins, acel ceva, duhul tau, aceea e taria din tine.

Atunci cind duhul e tulburat, chiar si un pic, nelinistea zguduie realmente trupul, mintea se covirseste in nelinisti si anxietati, trupul desi aparent fara rani se zbate in tremururi si zgribuliri. Duhul un pic tulburat aduce trupul si mintea in boala si lincezire. Slabind taria din tine, adevarata tarie din tine, ajungi in osteneli zadarnice de a te ridica. Si zici ca incerci cu pastile, tratamente, dind trupului si mintii si celor tulburate din tine incercare de linistire, dar e aproape de zadar, duhul trebuie vindecat si vazut in adevarata lui putere.

Dar este de vine pacea si linistirea peste duhul tau. Schimbarea e radicala si instananee, nelinistea e luata cu mina, ce ziceai ca e rana nu mai exista; duhul cu pace e cea mai mare bucurie, o bucurie palpabila de parca ai putea sa o poti in palma. Si cum se linisteste si mintea si zimbeste, si cum se bucura si trupul si nu mai rataceste in nelinisti.

Cind vine pacea peste duhul tau, nu mai tii minte ce-ai patimit, cite nelinisti si anxietati si deznadejdi. Cind vine pacea peste duhul tau iti zici ca parca nu esti vrednic sa primesti asa bucurie, si ca ar fi fost sa fi patimit de zeci de ori mai mult pentru acea bucurie care ti-o da linistirea si pacea asternuta. Te rugai pina atunci din deznadejde, din durere, din tulburare, acum te rugai din multumire. Inainte atit de innegurat si de incrincenat iti purtai chipul, acum chip de zimbet si ochi larg deschisi de uimirea bucuriei.

Ca un prea-pretios cadou asa e pacea ce se coboara peste un duh nitel patimitor, un cadou asa mare caci desi e plinit prin oameni, e insusi fapt din puterea si mila lui Dumnezeu.

Nemultumirea – ca laitmotiv

Nemultumirea, greu de biruit daca nu te lasi in voia Domnului. Nemultumirea are arme nesfirsite cu care sa te atace. Zici ca ai biruit-o, dar ea nu pleaca, ci slabeste nitel, te lasa nitel, ca mai apoi sa te ia pe nepregatire, cu si mai mare putere.

Si cum sa-i faci fata? Prin multumire si prin lasarea in voia lui Dumnezeu.

Acu nemultumirea asta e din orbirea sufletului si din punerea pe primul plan a voii noastre. Orbire, adica, nu mai vezi nimic imprejur, nimic din ce ai pentru care ar trebui sa fi multumitor.

Sa luam ca prim ajutor pentru a lasa nemultumirea privirea la lumea dimprejur, privirea la tine. Mergi, respiri, vezi, gindesti, auzi, poti sa te rogi, ai sanatate (asa cum o ai, dar ai), atunci de ce nu esti multumitor? Sunt oameni care si-ar da toata averea ca sa aibe ce ai tu, sanatate, ca poti respira fara probleme, ca poti merge, ca gindesti fara alunecusuri sau raspindiri.

Vezi lumea inconjuratoare, ziua cu lumina ei, cerul cu minunile culorilor, natura si lumea in general, o vezi, atunci de ce nu esti multumitor? Caci sunt oameni care si-ar da si un madular si mai mult ca sa vada. De am vedea detaliile si minunatiile de care e plina viata noastra, nu am mai fi nemultumitori.

E greu, nu zic, caci din cind in cind te loveste tare nemultumirea, si atunci nimic nu iti este pe plac, orice ajutor il privesti cu suspiciune si nimic nu e bun facut pentru a fi primit. Grea e nemultumirea, si pentru cel cu care se lupta, si cu cei dimprejurul celui nemultumitor.

Criza de nemultumire duce si la disperare, la invirtosare, la aplecarea spre rau,  si la scaderea puterilor sufletesti si la uitare de Dumnezeu. Nimic din ce ne-ar da Dumnezeu nu ne-ar fi pe plac, chiar de ar face voia noastra, tot am gasi ceva care sa nu ne fie pe plac, caci oricit te-ai stradui sa faci voia unui nemultumitor, nu ajungi cu el sa-ti multumeasca vreodata pentru cele care i le-ai dat cind era in criza nemultumirii, ba ar ajunge de te-ar tine si de rau.

Grea e nemultumriea, e orbire in fata minunilor lui Dumnezeu din viata noastra pentru care ar trebui sa aducem slavoslavie si multumire continua. Acu si necazurile care ne vin, tot ca raspuns la nemultumirea noastra sunt. Caci de nu deschidem noi ochii catre multumire, asa ajung de ne calca necazuri, ca iesind din ele sa ajungem sa multumim, macar asa, si sa ajungem prin necazuri si sa deschidem ochii la ce avem.

Sa luptam cu ea mai intii prin observarea detaliilor a ce avem (vedem, respiram, mergem, simtim, orice mic detaliu observat ne poate scoate din nemultumire). Sa luptam cu ea si prin a-l vedea pe aproapele cu nevoile lui si a-i sluji aproapelui, caci nemultumirea vine si din prea mare apreciere de sine, si punerea a prea mare valoare a doririi tale, uitind de ceilalti complet. In concluzie, nemultumirea vine din uitare, vine din orbire, adusa si aducind cu sine slabirea puterilor sufletesti. Sa mai imblinzim nemultumirea prin multumire, dar ca sa o biruim trebuie sa ne lasam in voia lui Dumnezeu.

Si de ce nu ne-am lasa, daca e sa marturisim cu credinta Tatal nostru, de ce nu ne-am lasa cu credinta si nadejde in voia lui Dumnezeu? De ce sa alegem calea grea si impovaratoare, cind usoara e calea Domnului. Daca te lasi in voia lui Dumnezeu, nu mai ai treaba cu nemultumirea, cu lupta din tine pentru orice voie sau nereusita, cu lupta cu dusmanii sau cu trecerea prin necazuri, duritati  sau tulburari. Usor ne-ar fi de am alege calea Domnului – sa zicem cu credinta Tatal nostru, sa zicem cu credinta Faca-se voia Ta, si credinta ne va intari si ne va usura calea.

Nici un fir de par nu se va clatina fara stirea lui Dumnezeu

sau “La voi insa si perii capului, toti sunt numarati.”

Cum e cind ajung oamenii de se feresc de alti oameni, cu frica sa nu li se afle necuratiile, se tainuiesc, se infratesc cu intunericul, si savirsesc cele ale lor in ascuns si cu frica sa nu se cunoasca de altii, si sa-si pastreze aparenta exterioara minunata.

Cum e cind frica asta de oameni, ajunge de se face tainuire si devine si rusine la spovedanie – ca tot frica de oameni este.

Cum este cind aparenta primeaza atit de mult, materialul primeaza atit de mult, ca exista doar aceasta frica si fereala de oameni, in savirsire si gindire, dar frica de Dumnezeu nu mai exista deloc.

Nu ii mai tine nimic pe oameni sa savirseasca necuratele si uritele, daca se asigura ca le fac in taina, nestiuti de alti oameni, de ajung de se complac in acele necuratii fara frica de nimic, caci sunt bine ascunsi in ingradituri. Cind se face de iese la iveala atunci ii apuca frica de oameni si sunt distrusi si tulburati tare, ajungind de se leapada pe fata si de Dumnezeu.

Poarta frica si rusine, ajung sa aibe frica si rusine de oameni, de duhovnic in fata caruia nu mai vadesc savirsirea sau gindirea pacatoasa, uitind complet, ca inexistant, de frica de Dumnezeu, cea care i-ar fi pazit si de savirsire si de gindire.

Sa mergem pe cale fara frica de oameni, iar daca greseala se lipeste de noi sau de sufletul nostru, sa nu ajungem la rusine de vadire in fata duhovnicului. Sa mergem pe cale insotiti doar de frica de Dumnezeu, astfel vom primi paza si de savirsire, si de gindire, si de marire, si pavaza in calea raului  sau uriciunilor. Vrei sa savirsesti ceva, esti aprins sau minios sau minat de pofte, gindeste-te nitel, oare nu Il vei minia pe Dumnezeu, oare fapta ce ai vrea sa o faci Ii e bineplacuta sau nu, daca ajungi la concluzia ca e placuta lui Dumnezeu, savirseste-o si vei primi pace si binecuvintare – mai ales daca o inchini lui Dumnezeu, daca insa iti dai seama ca a fost osindita de legea veche si intarita osinda de legea noua, si ca e uriciune in fata lui Dumnezeu, nu o faptui, caci ce e uriciune in fata lui Dumnezeu pentru savirsitor va fi mare durere si mare cadere si poate va fi si de sminteala pentru cei din jur.

De exemplu, si cu scrisul e la fel, daca ce scrii, desi ti se pare ca e cu dreptate, dar te tot framinta si pace nu iti da nici tie, si poate aduce si sminteala, cu toata dreptatea din acele cuvinte, atunci nu e lucrare bineplacuta lui Dumnezeu, daca cuvintele asternute ti se revarsa din prea plin de blindete sau chiar mihnire (nu minie sau ura, ci intristare), si daca cuvintele ce le asterni vor aduce impacare si iubire atunci plinesc legea noua a lui Dumuezeu, caci legea iubirii e mai mare ca legea dreptatii.

Sa ne tinem pe cale cu frica de Dumnezeu si ne va invata si cele ce nu le stim, si vom plini si cele bineplacute lui Dumnezeu, si vom primi si raspuns de pace si binecuvintare.

Nu te ingreuia cu cele straine

Nu te ingreuia cu cele straine, cu cele care nu sunt in puterea ta

Un pas pentru a te apropia de linistire,  de simplitate,  de pacea sufletului, e a nu te ingreuia cu cele care nu sunt in puterea ta, nu te osteni sa le duci pe cele straine, care sunt in puterea sau in voia altora, care sunt de dus de altii, si daca si le fac grele si le fac asa pentru ei. Oricit ai spune ca ii iubesti si nu vrei sa ii vezi impovarati cu ele, daca nu sunt in puterea ta si in voia ta, nu te osteni cu ele. Nu te lupta tu cu nevointele lor daca ei si le ingijesc ca nevointe sau ca voia lor, ca nu ai ajuns tu la limanul luptei cu nevointele tale, vezi-le pe ale tale mai intii, ajungi tu la despatimire si la linistire, si apoi ii poti ajuta vazind ei lucrarea ta.

Intr-o intelegere, fa-ti partea ta cit de bine se poate, partea celuilalt nu o poti face tu, asa ca nu te ingreuia cu ea. De e sa nu primesti, sau sa consideri ca primesti jignire in schimb, sau bataie de joc, nu te minia si nu primi gindul asta, nu te tulbura si daca e sa te fi atins supararea departeaz-o de la tine, caci tu ti-ai facut partea, nu ajunge la a mustra sau la a purta suparare sau minie, caci de fapt ar trebui sa te bucuri ca tu ai putut face ce era in partea ta.

Nu iti bate capul cu cele ce nu tin de tine, tu fa-ti partea ta si savirseste-o cu bucurie, cit e in puterea ta, si partea cealalta las-o daca e, in voia Domnului. Cit a fost in puterea ta, si de partea ta ai facut, multumeste ca ai putut duce la savirsire acel lucru.

Accepta voia Domnului, si lasa cele straine in voia Domnului, tu primeste bucuria savirsirii si nu lasa sa te tulbure cele ce nu sunt in puterea ta si in sarcina ta, si pleaca-te voii Domnului.

Asa de vei face, nu va mai fi sa primesti tulburare in loc de linistire si bucuria  implinirii fagaduintei.

Domnul sa ne ajute sa ne plecam voii Sale, si sa lasam cit se poate deoparte supararea si sa o inlocuim cu bucurie si impacare.

raul e cel fara Dumnezeu

Ne plingem de faptul ca copiii, generatia tinara, are nitel mai putin respect fata de parinti sau cei mai in etate. Ne plingem de starea de fapt, ii mai plingem si pe ei, si pe noi.

Cum de s-a acutizat starea de fapt descrisa, lipsa de respect, consideratie, slabele sperante de ajutor de la cei din generatia tinara, de la copii? -> Vezi-i pe cei care-si pling.

Ce fapt e mai impresionant, e ca se pling cei care sunt de vina, caci vina e a celor in virsta, a parintilor, a educatorilor, a celor ce au dat exemplu sau au plamadit sufletele plapinde, nu extindem vina si la societate, caci aceasta e o suma de indivizi, trendul ei fiind dat tot de cei in etate, care au facut inainte cartile si au aratat cararea.

Parintii nu isi mai cresc copiii, nu isi mai aloca timp sa faca activitati comune, construind ceva, lucrind ceva impreuna cu copilul, pentru ca acesta pe linga faptul ca isi dezvolta aptitudinile, i se incumba si respect pentru autoritatea si puterea si intelepciunea parinteasca. Activitatile comune spre lucru, spre construirea, spre incropirea a unui ceva, duce in timp la mentinerea si cresterea respectului copilului fata de adult.

Mamele isi lasa copii cit de repede se poate, alergind la servici, prinse in iubirea de bani, sau frica de servici, mult mai tare ca iubirea de copil. Cum sa invete, cum sa simta copilul iubirea parinteasca, cind parintii sunt pentru ei un concept doar, cum sa stie la rindu-i copilul devenit adult sa ofere iubire, compasiune, daca mediul unde ar fi trebuit sa le invete e lipsit de ele. Nimic nu poate suplini iubirea parinteasca, iar cei lipsiti de plinatatea ei, vor deveni si duri, si neimpacati si nemultumiti.

Parintii isi inchipuie ca banii rezolva totul, ca rezolva lipsa lor de afectiune normala pentru copil, ca rezolva non-ascultarea gindurilor copilului, non-indrumarea, aruncarea lui in brate straine care sa-l creasca si sa-l educe. Parintii cred ca avind bani si cumparind lucruri perfecte, suplineste prin acestea ceva, orice. Dar nu, daca in loc de lucruri perfecte, cu care sa se mindreasca la altii, ar lucra (de mina), impreuna cu copilul, lucruri mai imperfecte, totusi, acestea dar si timpul alocat lor e ca mina de aur.

Sa nu punem ca vina lipsa timpului, si nevoie acerba de acumulare de bani, caci din acestea lipseste iubirea cu desavirsire (iubirea cea care conteaza, care zamisleste iubire, si nu iubirea de avutie care naste invidie si ura si frica)

Lumea se plinge, mai mult cei cu etate, ca tinerii sunt fara de respect, dar nu-si vad vina proprie, nu i-au invatat pe copii  frica de Dumnezeu, nu i-au invatat virtutiile, caci poate nici ei nu le stiu, sau poate le-au uitat.

In conditiile astea, catre ce se indreapta lumea, oare?

Globalizare, unificare, aducerea tuturor la nivelul cel mai mic, pentru a fi la fel, aducerea non-valorilor, a micimii la nivel de normalitate, aducerea patimilor, bolilor si promiscuitatii bolinde la nivel de legalitate. Catre ce se indreapta lumea daca merge pe calea asta, oare nu ne va fi frica sa traim in ea?

Lumea fara Dumnuezeu, fara valorile moral crestine, fara lucrarea acestor valori, fara bunatate, iubire, blindete, mila, pace, fara ele, lumea va sta sa cada caci nu e pe fagasul ei.

Sa lasam plingerile si tinguielile, sa lucram ale noastre, sa lucram virtutiile, ca sa fie de exemplu si celor cu minte frageda, sa schimbam fagasul lumii fara de Dumnezeu, pentru a o face loc bun de trait, de multumit, si de ridicat slava lui Dumnezeu pentru binefacerile vazute.

Intristarea – boala de duca-se pe pustii

Intristarea sufletului, mihnirea, posomorirea, sau dupa cum o numeste Sf Ioan Gura de Aur:  cel trist este – bolnav de duca-se pe pustii

Cind ne aflam la ceas de intristare, sa nu lasam sa treaca asa si sa ne cufundam in ea fara a o cerceta, sa ne predam ei asa usor fara de aparare, sa cautam mai intii cauza, de ce anume ne-am intristat, iar de gasim ca nu e de la Dumnezeu, sa nu o primim, sa ne dam din calea ei, spunindu-ne: nu e de la Dumnezeu, nu ma las in voia ei.

Prima stavila e a vedea daca sa o primim sau nu, bine e sa nu primim intristarea, caci ar trebui sa avem sufletul un plin de bucurie, multumire, impacare, nadejde si credinta si speranta si iubire.

Sa nu primim  supararea pentru lucruri minore, sau pentru lucruri pentru care din contra ar trebui sa ne bucuram, de nu ne-ar umbri mindria sau incapatinarea sau voia noastra. De multe ori intristarea apare pentru ca nu s-a facut precum era voia noastra sau pentru ca nu am primit ce si cum ne-am asteptat si ne-am facut noi planuri. Asta nu e intristare de la Dumnezeu, caci punind pe prim plan voia noastra si asteptarile conform gindului nostru, lasam voia lui Dumnezeu deoparte, ignoram lasarea in voia lui Dumnezeu, uitam de zicerea noastra catre Domnul: “Faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamint.”.

Orbirea din cauza mindriei, uitarea de Dumnezeu, urmarirea si facerea voii noastre aduc intristare rea, care daca o descoperim, bine e sa nu o primim, si sa lucram pentru lasarea mindriei si lasarea in voia lui Dumnezeu.

Intristarea rea nu e buna sufletului, caci il orbeste, il impietreste, ii ia bucuria, slabeste inima si imputineaza sufletul, ii ia si putinta lui de a simpatiza cu aproapele, de a lacrima si a-l ajuta cind acesta e indurerat, sau de a te bucura si multumi cind acesta e in pace si bucurie. Intristarea rea pe linga orbirea sufletului, pe linga relele  la care il pot duce (deznadejde, disperare) aduc si uitare, uiti de Dumnezeu, uiti de credinta de nadejde, uiti de a te lasa in voia Domnului.

Cind e sa ne cerceteze intristarea, sa o cercetam si noi pe ea, daca e sa ne fie luare in ris a sufletului nostru (adica vazind cauza intristarii sa ne dam seama ca vrajmasul ride de noi), sa nu primim acea intristare deloc, si sa ne aducem aminte de rugaciune, de cuvintele Domnului, de a cinsti voia Domnului.

Sa primim intristarea, pina la o vreme, daca ne aduce lacrimi de pocainta, daca ne determina sa ne culegem gindurile si sa le marturisim, primind iertare, alinare si intarire; dar devine intristare rea daca continua pe calea instristarii aducindu-ne la disperare, la deznadejde – lucrare care nu mai este a lui Dumnezeu.

Sa ne rugam Domnului, sa ne ajute sa plinim cuvintul rugaciunii de a cinsti si a ne lasa in voia lui Dumnezeu.

Casa Mea, casa de rugaciune se va chema

Si a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de talhari!” (Matei21,13)

Contextul este: “Si a intrat Iisus in templu si a alungat pe toti cei ce vindeau si cumparau in templu si a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor care vindeau porumbei.“

Dar Casa Domnului este insa si casa sufletului, ce e spus de Domnul este si pentru contextul dat, dar largimea si profunzimea cuvintelor e si dincolo de suprafata lor.

Casa sufletului poate fi Biserica sau pestera de tilhari. Biserica de e, e o casa frumos impodobita, e o casa de liniste, in care gazda Domnului e un suflet linistit, bine asezat, bucuros, un suflet ridicat din noroi in rugaciune, un suflet in care razbat cintari de slava, de bucurie, un suflet duios si blind, cu ochi limpezi, razbatatori spre a vedea si primi minunile lui Dumnezeu.

Rau si dureros este ca sa devina casa sufletului o pestera de tilhari. Pestera e ceva rece, fara caldura, fara lucrare si fara lumina, e ceva care ascunde necuratii, ascunde pe rapitori si furi si ucigasi si jefuitori. In ea domneste nelinistea, clatinarea, tulburarea, lupta, chinuirea si incrincenarea. In ea pace si lumina nu este, caldura si blindete nu este, ura domneste, caci cei ce urasc sau gindesc de rau pentru fratele care poate i-a lovit cu fapta sau cuvintul, este ucigas de frate. In ea domneste neorinduiala, si chinuirea; sufletul se zbate asuprit de greutati, in mocirla si nu se poate ridica din ele. Sufletul devine sluga, devine mai rau decit cei robiti, slujeste idolilor si este robit patimilor, lincezeste si se chinuie, se zvircoleste si se ingreuiaza punindu-si straturi-straturi de nesimtire, rautate, ura si orbire.

Faceti casa Domnului, casa de rugaciune, ajutati casa sufletului sa se curateasca pentru ca Domnul sa vina si sa stea si sa se salasluiasca, ajutati sufletul sa se ridice prin rugaciune ca sa primeasca bucuria si pacea si binecuvintarea Domnului.

Acolo unde atinge Domnul sufletul, curateste totul, arde, distruge rautatile, face loc curat si placut, dar este nevoie si de buna-voirea noastra catre Dumnezeu, este nevoie si de dispozitia noastra de a lucra, a primi si a pastra binecuvintarile Domnului, caci daca dupa curatire nu ne punem pavaza buna, nu ne asezam sufletul spre buna-lucrare, nu ducem lucrarea cu aplecare si dispozitie catre plinirea legii lui Dumnezeu, atunci mai multe si mai rele se intorc sa asupreasca sufletul curat dar slab si fara aparare.

„Si cand duhul necurat a iesit din om, umbla prin locuri fara apa, cautand odihna si nu gaseste. Atunci zice: Ma voi intoarce la casa mea de unde am iesit; si venind, o afla golita, maturata si impodobita. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, salasluiesc aici si se fac cele de pe urma ale omului aceluia mai rele decat cele dintai. ” (Matei12,43-45)

Iar aparare ii e Domnul, de se salasluieste in suflet, si zid de aparare ii e rugaciunea.

Sa ne ajute Domnul sa ne curatam casa sufletului de spinii pacatului si ai rautatii, si sa ne fie pavaza si indemn si ocrotire pentru a face casa sufletului – Casa de rugaciune.

Atractii turistice

Atractii turistice – le cautam, si cind le aflam le cedam banii si timpul si disponibilitatea noastra. Locuri, zone, care au cistigat sau se zbat sa cistige renumele de atractii turistice, frumoase amenajari, peisaje, lumini, magazine, suprafete stralucitoare, uneori mult prea zgomotoase sau mult prea obositoare, sau mult prea aglomerate, pentru a ne odihni si bucura, uneori mult prea superficiale, mult prea exteriorizabile, fara strop de profunzime.

Si cum sa dai de profunzime, de continut, cind atractiile turistice sunt doar pentru exterior, pentru carcasa frumoasa, exponate golite de continut pentru turisti prezentate, pentru cei ce vin, stau nitel, privesc, se imbata de vederea lor si pleaca. Continut de ar avea, pentru a putea fi prezentat si inteles de cineva in trecere, este simplificat, este devaluat ca isi pierde pina la urma profunzimea.

Profunzimea devine un exterior vandabil.

Atractii turistice, desertaciunea desertaciunii. Timp si bani cheltuiti pentru praful exteriorului, etalari de carcase, in acumularea disperata de amintiri. Platim pentru un vis, platim pentru desertaciune, platim pentru amintiri si senzatii cu care sa ne hranim mintea. Caci amintirile hranesc mintea, simtamintele si senzatiile hranesc inima, dar sufletul ramine lihnit si nelinistit. Avem noi grija sa ne cultivam si sufletul, cind alergam dupa atractiile turistice?

Uneori revenim cu visuri, alteori cu bucuria vederilor acelor locuri, dar bucuria aceasta paleste si contrasteaza puternic cind revenim la ale noastre, aducindu-ne in intristare si nemultumire; uneori lucram cu si mai mare rivna ridicindu-ne telul material sa avem si noi acel ceva sau sa mai ajungem acolo, ni se orbesc ochii sufletului raminind deschisi doar ochii trupului si ai mintii, dar bucuria revarsata de cele materiale are limita prin faptul ca materialul are limita si nu poate da niciodata suficienta, plinatatea; bucuria primita la acele atractii turistice paleste repede, lasind loc nemultumirii.

Pe linga trup si minte, si sufletul are nevoie sa i se dea ce i se cuvine, pentru a creste, pentru a se aseza bine, nu ignorare sau uitare, ci luare in considerare, macar cu aceeasi rivna cu care slujim cele ale trupului si ale exteriorului.

Alergam dupa atractii turistice, dar obtinem un suflet lincezit si intristat, un suflet nelinistit si neasezat, un suflet chinuit.

Sa cautam si pe cele ale sufletului, si sa-l tratam cu aceeasi consideratie, daca nu mai mare, sa cautam sa vedem unde il doare si unde nu e asezat bine, unde schioapata, unde nu da raspuns bun, iar apoi sa cautam acelea care sa ne ajute, care sa il ajute sa se ridice din infantilitate, din clatinarea la fiecare adiere a unui necaz sau a talazurilor lumii. Sa cautam sa ne asezam cele ale sufletului pe fagasul bun, sa cautam mai intii sa sadim in sufletul nostru Imparatia lui Dumnezeu si plinatatea celorlalte ni se va cistiga noua.

rugati-va pentru cei ce va prigonesc

“Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc,” (Matei5,44)

Viata e plina de ispite, de incercari, de lectii, de situatii conflictuale sau de prigoniri, fie ca au slabit puterile tale sufletesti si nu primesti bine si nu ai raspuns bun la varii intimplari, fie au scazut puterile sufletesti ale altora si ajung de-ti sunt prigonitori.

Nu vi s-a intimplat, oare, de ati zis ca ati trecut peste o ispita, peste o incercare, dar de fapt, dupa o linistire scurta, ati ajuns din nou sa va luptati cu ea?

Acestea, incercari sau ispite  pentru asezarea sufletului pe fagasul lui sunt, fie ca acesta se departase de calea buna, fie ca avea cu niste patimiri de luptat.

Din acea ispita sau incercare nu se iese decit atunci cind sufletul si-a terminat invatatura, s-a intarit, s-a asezat mai bine, dar nu numai el, ci si al celui ce te-a prigonit.

Daca tu zici ca ai invatat si ca ai trecut peste acea lectie, dar vrajmasul tau nu, atunci ispita mai tine si revine, si ca sa ajungi la capatul ei trebuie sa-l ajuti si pe vrajmasul tau, sa te rogi pentru vrajmasul tau, caci altfel cum poti spune, oare, ca ai depasit-o daca nu ai ajuns sa implinesti legea, caci zis este : rugati-va pentru cei ce va prigonesc.

Iesirea din ispita, pentru a nu se mai intoarce acea lupta, se face si cu mai buna asezarea a sufletului – invatarea lectiei, plinirea legii, si cu rugaciunea pentru vrajmasul tau, si despatimirea sufletului tau, ajungind la multumire, care e capatul rabdarii. Caci atunci cind multumesti nu mai ai ce sa rabzi, caci ai trecut de chinuire la plinire si bucurie.

Nemultumirea si invirtosarea – Fericiti cei blanzi

Grea e nemultumirea de purtat, grea si chinuitoare si pentru cel ce o poarta si pentru cei dimprejurul sau.

Nemultumirea aduce cirtirea, naste hula si necredinta, duce la impietrire si la invirtosarea inimii si slabirea puterilor sufletesti, aduce ura si e potrivnica lui Dumnezeu.

“Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul.”

Cei invirtosati nu vor mosteni nimic, iar chiar ce au, nu le sunt ale lor, caci cele ale tale iti sunt de bucurie, numai ca nemultumitorii si invirtosatii ce au nu le aduce nimic, mostenitori de sunt, nu au nimic, iar chiar de au ajung de le vor pierde (nu e in vint spusa vorba: nemultumitului i se ia darul).

Fericiti cei blanzi, cei cu inima calda, aplecata spre aproapele, de sufletul lui, cei ce sunt ca un balsam si acoperamint si adapostire si refugiu, cei cu sufletul duios, cei ce primesc cele grele cu pace si nu raspund cu rautati si uriciuni si razbunari, cei care au totul, desi poate nu au nimic, caci toate ale lor sunt, totul le aduce bucurie si pentru toate isi apleaca sufletul cu bunatate si caldura, ca si cum le-ar fi mostenitori, toate ale lor sunt. Cei blanzi radiaza bunatate si pace in jurul lor; mersul, vorba, portul toate le marturiseste firea; placuti sunt celor dimprejur si cautati sunt pentru bunatatea si bucuria care o impart tuturor imprejur; vorbind cu ei simti bucuria, chiar intristat fiind si vorbind cu ei pleci cu balsam pe suflet si cu zimbet pe chip si caldura in inima. Cei blanzi domolesc minia, si inmuguresc pacea; cei blanzi sunt  ca piinea lui Dumnezeu, sunt cautati si cind sunt aflati lumea se lipeste cu sufletul de ei.

Cei invirtosati si nemultumitori sunt greu de purtat si pentru sinesi si pentru cei din jur, cu ei nu exista “a winning situation” oricit s-ar stradui cineva sa le faca pe plac.

Cei nemultumitori nu vor mosteni nimic, nici in viata asta, nici Imparatia Cerurilor, caci chiar de ar avea totul, pentru ei ca nimic este. Cei invirtosati si cu inima impietrita nu vor mosteni nimic, caci nimic din ce au sau din ce ar mosteni nu le-ar aduce bucurie, nici macar o clipa de bucurie; lor Imparatia Cerurilor le e inchisa, caci sufletul le e inchis si nu vor sa primeasca si sa impartaseasca bucuria.

Fericiti cei blanzi, fericiti cei ce fac voia lui Dumnezeu si-si impletesc voia lor de voia lui Dumnezeu, si-si leaga sufletul de legea lui Dumnezeu pentru a o implini cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul.

Graba si nemultumirea

Nemultumirea are multe fete, unele de netagaduit, altele care abia sa le percepem.

Graba e tot nemultumire, nemultumirea clipei, a locului, a timpului, a faptului.

Ne grabim sa ajungem la slujba (bine, si la servici, dar era de slujba de la Biserica), asta da, e o graba binecuvintata, sa iesim din lume si sa intram in lumea rugaciunii, in Biserica – mai aproape de Dumnezeu cu un pas.

Ne grabim sa ajungem, dar la sfirsit, ne grabim sa plecam sa ajungem acasa, sa mincam, sa ne odihnim (de parca am fi facut cine stie ce greutati), ne grabim sa ne uitam la televizor… . Asta nu mai e graba binecuvintata. Uitam de rivna cu care ne-am dorit sa ajungem, uitam de cit de bine e sa mai stai in casa lui Dumnezeu, si ne grabim sa ne aruncam iarasi in vuiet. Aici e uitarea noastra, e nerabdarea, graba, si nemultumirea noastra. Caci cel multumit, sta si binecuvinteaza, si multumeste, iar cel nemultumit, fuge, se grabeste.

Graba asta nebuna care a prins lumea, graba asta nu isi are un fagas bun, graba de a ajunge undeva (aici nu ne referim la aceia care sa ajunga repede din urgenta medicala), ci graba in general, viteza, faptul ca simtim ca timpul alearga si vrem sa alergam mai repede ca el, ca sa-l prindem. Graba asta e din nemultumirea timpului, din non-valoarea lui. Caci acolo unde timpul e valoros nu e graba, si iti place sa stai, si sa te bucuri de acel timp. Si unde si cum sa aibe timpul mai multa si mai buna valoare, decit acolo unde clipa imbogateste sufletul, unde clipa bucura duhul si veseleste inima.

Multumirea aduce liniste si pace si izgoneste graba si imprastierea, multumirea aduce bucurie si iti face sufletul mai usor si duhul mai sprinten si ochii mai curati pentru a intelege minunile lui Dumnezeu. Rugaciunea de multumire aduce veselie sufletului, alunga invirtosarea, dizolva impietrirea lui si stoarce lacrimi de multumire si de slava pentru minunile lui Dumnezeu.

La un suflet impietrit care nu mai vede nimic bun, la un suflet in deznadejde arme ii sunt spovedania, prima care ii mai descarca din greutatea de pe suflet; ascultarea, arma care mai diminueaza invirtosarea si impietrirea si fara de care nu se poate merge mai departe; rugaciunea, care smulge lacrimi din piatra sufletului si il face mai usor; vointa, cea cu care putem pune stavila raului, cea cu care putem sa aducem mai aproape blindetea si bunatatea, cea de la care porneste buna-voirea noastra catre Dumnezeu;  multumirea, care ii aduce impacarea si pacea – adica lumina – cea care nu razbatea in sufletul invirtosat.

Sa lasam graba si sa dam valoare timpului si locului si faptului. Caci in orice timp, in orice loc, te poti ruga sau inalta o cintare de slava in gind, in biserica din interiorul tau, in inima ta; in orice fapta poti da slava lui Dumnezeu daca o impletesti cu ascultare si cu rugaciune.

Sa lasam graba in cele lumesti si sa cistigam cele duhovnicesti spre mintuirea sufletului si spre Slava lui Dumnezeu.

Amin.