Uitarea bucuriei

Ajungem sa transformam lumea in a fi nelocuibila, cind ajunge in locasurile noastre inceracam sa izolam de tot ce am creat in lume. Zgomot, lumini, nebunii care ne-ar aduce tonusul, sau placerea, ajung de ne obosesc, ajung de le consideram agresiune, si ne izolam de ele. Ce am creat noi, ajungem sa ne ne ferim, sa ne izolam de ele pt a ne regasi.

Ce a adus tehnologia, nerabdare, uitare, imputinarea credintei, departarea de persoane, minciuna, denaturarea valorilor, pierderea valorii timpului, imputinarea bucuriei.

Nerabdare, neliniste, agitatie, sunam imediat, si daca nu ni se raspunde ne agitam, ne suparam, cautam la altii ceva ce am putea rezolva noi cu gindirea noastra, ne ferim de a mai sta si cugeta, si a ne lasa in voia lui Dumnezeu, cautam raspuns aici si acum, si ne departam de a cauta raspunsul in noi, si a ne lasa in ajutorul si grija lui Dumnezeu.

Uitarea, nefolosirea gindirii, sau ingramadirea in minte a mii de informatii nefolositoare, bune de uitat cit mai repede, ne bazam prea mult pe memoria externa, cautam cu Google ceva ce am uitat, sau nu am considerat ca e necesar sa tinem minte, nu ne-am mai folosit memoria ca sa tinem minte, ca putem gasi repede pe internet.

Uitarea, caci folosim prea mult memoria externa, nu mai stim telefoane sau adrese, sunt prea multe si se schimba prea repede ca sa le tinem minte, iar daca pierdem acea memorie externa, ne pierdem si noi, ca nu mai le stim, le stia telefonul.

Imputinarea credintei, nu mai ne lasam in grija lui Dumnezeu, vrem noi sa tinem in grija, sunam sa vedem ce se intimpla, unde e persoana, cum ii e, cum reactioneaza, nu o mai lasam in grija si in mila lui Dumnezeu, ca nu mai avem credita in Dumnezeu, ci doar in noi. Cind nu erau aceste telefoane mobile, lumea se baza pe grija lui Dumnezeu, si erau cu mai putine griji.

Departarea de persoane, caci spunem ca am sunat, am vorbit si e destul, nu mai trebuie sa trecem sa oferim timpul prezentei persoanei noastre. Consideram ca contactul prin tehnologie suplineste ce puteam oferi noi ca persoana.

Minciuna, caci asa ne prezentam pe retelele de socializare, ne cream visul in ireal si minciuna si spunem ca noi suntem ce am visat, ca noi suntem acel ireal.

Pierderea valorii timpului, caci ne aglomeram atita in multe, zicem ca cistigam timp folosind tehnologia, dar il pierdem, caci ne pierdem in multe altele si ne aglomeram mintea, si viata, in ritmul rapid al modificarilor, ca nu mai stam sa folosim darurile ci le raspindim, ne raspindim si ne aglomeram.

Denaturarea valorilor, caci nu mai conteaza valoarea omului, sinea lui, ci totul devine fatada, devine memorie externa, devine alergatura, devine prea mult material, iar valoarea omului cu ce poate sa ofere el, nu mai exista.

Ne imputineaza bucuria si valoarea. Inainte a face o fotografie insemna pregatire, bucurie, oamenii se imbracau cu ce aveau mai frumos, si era un eveniment, era o bucurie, o amintirea nepretioasa. Acum se fac mii de fotografii din care daca se alege una, care nu mai au valoarea care o avea o fotografie din trecut, nu mai dau bucuria, nu mai dau insemnatatea care o aveau in trecut.

Acum prea multul ne-a luat bucuria putinului.

Mult prea multul da oboseala, mult prea multe ziare, mult prea multe colectii, adunaturi care ajung la gunoi. Atit de multe ca nu mai au insemnatate.

Mult prea multul anuleaza bucuria si valoarea putinului, zicem ca daca avem multe si acumulam suntem mai bucurosi, mai impliniti, dar de fapt suntem mai ingreuiati, de fapt ni se rapeste bucuria.

Unde ti-e gindule, linistirea ta?

Unde ti-e viata, valoarea ta? Unde ti-e omule, adevarul tau? Unde ti-e timpule, plinatatea ta? Unde ti-e gindule, linistirea ta?

Lumea e in faliment, criza e falimentul valorilor, economic lumea e bine numai valorile sunt denaturate ajungind ca materia si materialul sa fie prinse in jocul non-valorilor. Tari ajunse in faliment, din degradarea valorilor. Familii aflate in ura, vecini aflati in invrajbire, copii si parinti aflati in neintelegeri, parinti care isi omoara rodul lor neimplinit inca pentru a putea vedea lumina. O lume devaluata, o lume care a uitat de Dumnezeu, o lume fara frica de Dumnezeu, dar traind o frica, o lupta si o tulburare continua.

“Acolo s-au temut de frica, unde nu era frica (Psalmi 13,5)

Adevaratele valori sunt uitate, lumea se transforma doar in banesc, material, mocirla, isi impietreste inima, ajungem sa dam doar cezarului, iar lui Dumnezeu, ajugem sa nu Ii mai dam nimic, nici inima, nici cugetul, nici virtutea noastra nu le mai inchinam lui Dumnezeu, ci le punem in slujba lumii falimentare din prisma valorilor. Ne lipim inima de material, de bani, ne-o tinem noi prin vointa noastra aici pe pamint.

“Sus să avem inimile.”

O lume pierduta prin lipsa valorilor adevarate, o lume in criza valorilor.

Usor ajungem sa ne ratacim neavind imaginea valorilor adevarate si netraindu-le, si bombardati tot timpul de non-valoare, usor putem ajunge sa ne devaloram timpul prin alocarea lui ingrijorarilor lumesti. Framintarile, grijile date de cele lumesti ajung de ne subjuga, ajung de ne fac sclavii acestora cu toate ale noastre, cu timpul nostru, cu cugetul nostru, cu inima noastra. Ne zbatem in limitele vietii noastre cautind sa ne vedem valorile, obturate insa de non-valorile atot-promovate, pierduti in nelinisti, chinuiti, si neimpacati.

“Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta,
Blandetea, infranarea, curatia; impotriva unora ca acestea nu este lege.” (Galateeni 5,22-23)

Ne luptam cu gindurile sa ne aflam linistirea, sa ajungem la gindul bun, dar nu il ajungem daca nu iertam si sa lasam cele grele, sa le uitam. Ne luptam cu ele, si ele se lupta cu noi. Alegem noi insine sa le ducem pe cele grele, rele aduceri aminte, ne lupta, iar sufletul se subrezeste, caci nu am iertat si nu am uitat. Ne prindem in viltoarea aducerilor aminte, a relelor aduceri aminte, si ne incrincenam, ne ingreuiem, ne inmocirlim mintea, iar sufletul se chinuie si el, iar trupul ajunge fara de taria sa, si boleste.

“Feriti-va de orice infatisare a raului” (1 Tesaloniceni 5,22)

Non-valoarea e o infatisare a raului, denaturarea perceperii valorilor, e o infatisare a raului. Feriti-va de orice infatisare a raului.

“Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar!” (Isaia 5,20)

Ne asteapta pe cale dusmanul pacii noastre, ne asteapta ca un tilhar sa intre pe portita lasata deschisa de neiertare, de neimpacare, de ne-uitare a raului, ne asteapta si cind e de ne coborim din bucurarea sufletului, ne prinde, si ne inconjoara cu relele-aduceri in minte. Ne ajung uriciunile, relele, relele aduceri aminte, patimile, cele ale vrajmasului pacii noastre, ne ajung si ne dezbraca de haina bucuriei, ne ranesc sufletul, il ingreuiaza, viltoreaza mintea in nelinisti, ne bolesc trupul. Feriti-va de orice infatisare a raului, caci neiertarea, neuitarea si reaua aducere aminte e infatisarea raului.

“Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat, lasandu-l aproape mort.” (Luca 10,30)

***

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu, sa ajungem sa ne dezlipim inima de cele de jos, sa ni le agonisim pe cele usoare, pe cele de sus, ca acolo sa avem comoara noastra, si acolo si inima noastra.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu, sa regasim adevaratele valori, frumusetea sufletului, usurarea sufletului, si sa aducem roade bine-placute Domnului intru binecuvintarea Duhului Sfint.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ajungem sa ne despatimim, sa lasam orice infatisare a raului, si sa inchinam inima, cugetul si toata simtirea noastra spre Slava lui Dumnezeu si spre mintuirea sufletelor noastre.

Egoismul – nebunia vremurilor

Egoismul ca orbire proprie.

Ai. Ai multe, dar nu te opresti sa tot vrei sa tot ai, sa tot consumi, sa tot acumulezi, fara a te gindi sa dai, caci asta nu intra in conceptul promovat de aste vremuri. Cumpara, ia chiar daca nu iti trebuie si apoi arunca-le ca s-au stricat de cite ti-ai luat si nu ai folosit, acumuleaza, caci ai valoare doar prin acumularea ta, ai valoare doar cit iti e exteriorul.

Ai. Ai multe, dar nu le vezi, nu le vezi nici pe ale tale binecuvintari, nici nu-i mai vezi pe altii, pe ai tai care ar avea nevoie de un cuvint, de o blindete de la tine, iar pe ceilalti oameni mai amariti sau mai bolnavi sau mai necajiti sau mai oropsiti nici nu-i mai consideri ca exista.

Si daca tot vrei, tot ai nevoie – falsa nevoie -, atunci nu ai, iar daca daruiesti, si tot dai, atuncea ai.

Falsa nevoie care ti-o promoveasza societatea de consum nu-ti confera senzatia de multumire si satietate, orbindu-te pentru ca sa te vezi doar pe tine, crescindu-ti egoismul pina la statutul de zeu, dar si izolindu-te de ceilalti, de nevoile lor, de suferintele lor, nu-l mai intelegi pe aproapele, ba chiar il urasti il invidiezi si-l ignori.

Chiar daca nu ai multe, dar daca dai, ai sentiment de satietate fizica, si multumire sufleteasca, caci nu in multitudinea lucrurilor si a banilor sta multumirea, ci cum le ai in sufletul tau, de poti sa dai, atunci sti ca ai, si pentru ca dai iti da multumire si ce iti ramine iti da multumire.

Egoismul se revarsa prin anxietati.

Nu iti mai ajungi sieti, esti nemultumire pentru sineti, esti propria apasare, propria inchisoare.

Te vezi pe tine dar doar partea care iti aduce nemultumire, iar pentru restul esti orb. Te gindesti doar la tine, iar restul de oameni nu mai exista. Dar unde e valoarea ta, unde e adevarul tau?

Nu te mai vezi nici pe tine, nu mai gasesti ca ai pentru ce sa multumesti, si te afunzi acolo unde nu mai vezi si nu mai auzi nimic, in iadul personal, in care tovaras iti e nemultumirea, anxietatea, depresia. Si ramii in inchisoarea ta personala, orbit, surd, rupt de a primi sau a da, egoismul e cel ce te afunda si te tine acolo, egoismul crescut si promovat ca zeu, de nebunia vremurilor.

Nebunia vremurilor, zeul Eu.

Inchinati-va mie, zeului Eu, jerfiti-va mie din timpul vostru, din bani, din darurile voastre, aduceti-mi-le mie. Nebunia vremurilor.

Ce sa fie din vremurile astea care sa te invete sa vezi, sa te vezi mai intii pe tine ca sa multumesti pentru ce ai, sa te faca sa il vezi si pe cel de linga tine, ruda ta, aproapele tau care are nevoie de tine, de prezenta ta, de iubirea ta, de incurajarea ta, de un cuvint bun?

Ce sa fie din timpurile astea care sa te invete sa ierti, sa ai toleranta, sa il primesti linga tine pe fratele tau chiar cu scaparile, cu durerile lui, cu faptele lui incomode sau de ispita?

Ce invatatura a lumii te invata mila, iubirea de aproapele,  jertfirea de sine cu iubire si cu multumire ca ai putut face asta, neraspunderea la rau cu rau, ci iubirea de vrajmasi, lasarea voii, multumirea pentru toate si pentru toti?

Ce sa fie din lumea asta care sa te invete smerenia, sa te invete sa binecuvintezi pe cel ce te blesteama, sa iti cresti sufletul in rugaciune, sa gasesti adevarul valorii tale?

Oamenii sunt invatati sa traiasca in nemultumire, in fals neajuns, in epuizarea resurelor fizice, morale, sufletesti, in consumul si pentru sine, dar si al persoanei in sine, si in uitarea de sine, in ne-simtirea tariei din tine – sufletul care sa cirmuiasca trupul, mintea, voirea.

Nebunia vremurilor, lipsa valorilor adevarate, denaturarea binelui si a adevarului, uitarea de Dumnezeu.

“Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea – ale lumii, ale doririi, bucuriei, plinirii voastre –se vor adauga voua.  “

Nemultumirea – ca laitmotiv

Nemultumirea, greu de biruit daca nu te lasi in voia Domnului. Nemultumirea are arme nesfirsite cu care sa te atace. Zici ca ai biruit-o, dar ea nu pleaca, ci slabeste nitel, te lasa nitel, ca mai apoi sa te ia pe nepregatire, cu si mai mare putere.

Si cum sa-i faci fata? Prin multumire si prin lasarea in voia lui Dumnezeu.

Acu nemultumirea asta e din orbirea sufletului si din punerea pe primul plan a voii noastre. Orbire, adica, nu mai vezi nimic imprejur, nimic din ce ai pentru care ar trebui sa fi multumitor.

Sa luam ca prim ajutor pentru a lasa nemultumirea privirea la lumea dimprejur, privirea la tine. Mergi, respiri, vezi, gindesti, auzi, poti sa te rogi, ai sanatate (asa cum o ai, dar ai), atunci de ce nu esti multumitor? Sunt oameni care si-ar da toata averea ca sa aibe ce ai tu, sanatate, ca poti respira fara probleme, ca poti merge, ca gindesti fara alunecusuri sau raspindiri.

Vezi lumea inconjuratoare, ziua cu lumina ei, cerul cu minunile culorilor, natura si lumea in general, o vezi, atunci de ce nu esti multumitor? Caci sunt oameni care si-ar da si un madular si mai mult ca sa vada. De am vedea detaliile si minunatiile de care e plina viata noastra, nu am mai fi nemultumitori.

E greu, nu zic, caci din cind in cind te loveste tare nemultumirea, si atunci nimic nu iti este pe plac, orice ajutor il privesti cu suspiciune si nimic nu e bun facut pentru a fi primit. Grea e nemultumirea, si pentru cel cu care se lupta, si cu cei dimprejurul celui nemultumitor.

Criza de nemultumire duce si la disperare, la invirtosare, la aplecarea spre rau,  si la scaderea puterilor sufletesti si la uitare de Dumnezeu. Nimic din ce ne-ar da Dumnezeu nu ne-ar fi pe plac, chiar de ar face voia noastra, tot am gasi ceva care sa nu ne fie pe plac, caci oricit te-ai stradui sa faci voia unui nemultumitor, nu ajungi cu el sa-ti multumeasca vreodata pentru cele care i le-ai dat cind era in criza nemultumirii, ba ar ajunge de te-ar tine si de rau.

Grea e nemultumriea, e orbire in fata minunilor lui Dumnezeu din viata noastra pentru care ar trebui sa aducem slavoslavie si multumire continua. Acu si necazurile care ne vin, tot ca raspuns la nemultumirea noastra sunt. Caci de nu deschidem noi ochii catre multumire, asa ajung de ne calca necazuri, ca iesind din ele sa ajungem sa multumim, macar asa, si sa ajungem prin necazuri si sa deschidem ochii la ce avem.

Sa luptam cu ea mai intii prin observarea detaliilor a ce avem (vedem, respiram, mergem, simtim, orice mic detaliu observat ne poate scoate din nemultumire). Sa luptam cu ea si prin a-l vedea pe aproapele cu nevoile lui si a-i sluji aproapelui, caci nemultumirea vine si din prea mare apreciere de sine, si punerea a prea mare valoare a doririi tale, uitind de ceilalti complet. In concluzie, nemultumirea vine din uitare, vine din orbire, adusa si aducind cu sine slabirea puterilor sufletesti. Sa mai imblinzim nemultumirea prin multumire, dar ca sa o biruim trebuie sa ne lasam in voia lui Dumnezeu.

Si de ce nu ne-am lasa, daca e sa marturisim cu credinta Tatal nostru, de ce nu ne-am lasa cu credinta si nadejde in voia lui Dumnezeu? De ce sa alegem calea grea si impovaratoare, cind usoara e calea Domnului. Daca te lasi in voia lui Dumnezeu, nu mai ai treaba cu nemultumirea, cu lupta din tine pentru orice voie sau nereusita, cu lupta cu dusmanii sau cu trecerea prin necazuri, duritati  sau tulburari. Usor ne-ar fi de am alege calea Domnului – sa zicem cu credinta Tatal nostru, sa zicem cu credinta Faca-se voia Ta, si credinta ne va intari si ne va usura calea.

Nici un fir de par nu se va clatina fara stirea lui Dumnezeu

sau “La voi insa si perii capului, toti sunt numarati.”

Cum e cind ajung oamenii de se feresc de alti oameni, cu frica sa nu li se afle necuratiile, se tainuiesc, se infratesc cu intunericul, si savirsesc cele ale lor in ascuns si cu frica sa nu se cunoasca de altii, si sa-si pastreze aparenta exterioara minunata.

Cum e cind frica asta de oameni, ajunge de se face tainuire si devine si rusine la spovedanie – ca tot frica de oameni este.

Cum este cind aparenta primeaza atit de mult, materialul primeaza atit de mult, ca exista doar aceasta frica si fereala de oameni, in savirsire si gindire, dar frica de Dumnezeu nu mai exista deloc.

Nu ii mai tine nimic pe oameni sa savirseasca necuratele si uritele, daca se asigura ca le fac in taina, nestiuti de alti oameni, de ajung de se complac in acele necuratii fara frica de nimic, caci sunt bine ascunsi in ingradituri. Cind se face de iese la iveala atunci ii apuca frica de oameni si sunt distrusi si tulburati tare, ajungind de se leapada pe fata si de Dumnezeu.

Poarta frica si rusine, ajung sa aibe frica si rusine de oameni, de duhovnic in fata caruia nu mai vadesc savirsirea sau gindirea pacatoasa, uitind complet, ca inexistant, de frica de Dumnezeu, cea care i-ar fi pazit si de savirsire si de gindire.

Sa mergem pe cale fara frica de oameni, iar daca greseala se lipeste de noi sau de sufletul nostru, sa nu ajungem la rusine de vadire in fata duhovnicului. Sa mergem pe cale insotiti doar de frica de Dumnezeu, astfel vom primi paza si de savirsire, si de gindire, si de marire, si pavaza in calea raului  sau uriciunilor. Vrei sa savirsesti ceva, esti aprins sau minios sau minat de pofte, gindeste-te nitel, oare nu Il vei minia pe Dumnezeu, oare fapta ce ai vrea sa o faci Ii e bineplacuta sau nu, daca ajungi la concluzia ca e placuta lui Dumnezeu, savirseste-o si vei primi pace si binecuvintare – mai ales daca o inchini lui Dumnezeu, daca insa iti dai seama ca a fost osindita de legea veche si intarita osinda de legea noua, si ca e uriciune in fata lui Dumnezeu, nu o faptui, caci ce e uriciune in fata lui Dumnezeu pentru savirsitor va fi mare durere si mare cadere si poate va fi si de sminteala pentru cei din jur.

De exemplu, si cu scrisul e la fel, daca ce scrii, desi ti se pare ca e cu dreptate, dar te tot framinta si pace nu iti da nici tie, si poate aduce si sminteala, cu toata dreptatea din acele cuvinte, atunci nu e lucrare bineplacuta lui Dumnezeu, daca cuvintele asternute ti se revarsa din prea plin de blindete sau chiar mihnire (nu minie sau ura, ci intristare), si daca cuvintele ce le asterni vor aduce impacare si iubire atunci plinesc legea noua a lui Dumuezeu, caci legea iubirii e mai mare ca legea dreptatii.

Sa ne tinem pe cale cu frica de Dumnezeu si ne va invata si cele ce nu le stim, si vom plini si cele bineplacute lui Dumnezeu, si vom primi si raspuns de pace si binecuvintare.

Nu te ingreuia cu cele straine

Nu te ingreuia cu cele straine, cu cele care nu sunt in puterea ta

Un pas pentru a te apropia de linistire,  de simplitate,  de pacea sufletului, e a nu te ingreuia cu cele care nu sunt in puterea ta, nu te osteni sa le duci pe cele straine, care sunt in puterea sau in voia altora, care sunt de dus de altii, si daca si le fac grele si le fac asa pentru ei. Oricit ai spune ca ii iubesti si nu vrei sa ii vezi impovarati cu ele, daca nu sunt in puterea ta si in voia ta, nu te osteni cu ele. Nu te lupta tu cu nevointele lor daca ei si le ingijesc ca nevointe sau ca voia lor, ca nu ai ajuns tu la limanul luptei cu nevointele tale, vezi-le pe ale tale mai intii, ajungi tu la despatimire si la linistire, si apoi ii poti ajuta vazind ei lucrarea ta.

Intr-o intelegere, fa-ti partea ta cit de bine se poate, partea celuilalt nu o poti face tu, asa ca nu te ingreuia cu ea. De e sa nu primesti, sau sa consideri ca primesti jignire in schimb, sau bataie de joc, nu te minia si nu primi gindul asta, nu te tulbura si daca e sa te fi atins supararea departeaz-o de la tine, caci tu ti-ai facut partea, nu ajunge la a mustra sau la a purta suparare sau minie, caci de fapt ar trebui sa te bucuri ca tu ai putut face ce era in partea ta.

Nu iti bate capul cu cele ce nu tin de tine, tu fa-ti partea ta si savirseste-o cu bucurie, cit e in puterea ta, si partea cealalta las-o daca e, in voia Domnului. Cit a fost in puterea ta, si de partea ta ai facut, multumeste ca ai putut duce la savirsire acel lucru.

Accepta voia Domnului, si lasa cele straine in voia Domnului, tu primeste bucuria savirsirii si nu lasa sa te tulbure cele ce nu sunt in puterea ta si in sarcina ta, si pleaca-te voii Domnului.

Asa de vei face, nu va mai fi sa primesti tulburare in loc de linistire si bucuria  implinirii fagaduintei.

Domnul sa ne ajute sa ne plecam voii Sale, si sa lasam cit se poate deoparte supararea si sa o inlocuim cu bucurie si impacare.

raul e cel fara Dumnezeu

Ne plingem de faptul ca copiii, generatia tinara, are nitel mai putin respect fata de parinti sau cei mai in etate. Ne plingem de starea de fapt, ii mai plingem si pe ei, si pe noi.

Cum de s-a acutizat starea de fapt descrisa, lipsa de respect, consideratie, slabele sperante de ajutor de la cei din generatia tinara, de la copii? -> Vezi-i pe cei care-si pling.

Ce fapt e mai impresionant, e ca se pling cei care sunt de vina, caci vina e a celor in virsta, a parintilor, a educatorilor, a celor ce au dat exemplu sau au plamadit sufletele plapinde, nu extindem vina si la societate, caci aceasta e o suma de indivizi, trendul ei fiind dat tot de cei in etate, care au facut inainte cartile si au aratat cararea.

Parintii nu isi mai cresc copiii, nu isi mai aloca timp sa faca activitati comune, construind ceva, lucrind ceva impreuna cu copilul, pentru ca acesta pe linga faptul ca isi dezvolta aptitudinile, i se incumba si respect pentru autoritatea si puterea si intelepciunea parinteasca. Activitatile comune spre lucru, spre construirea, spre incropirea a unui ceva, duce in timp la mentinerea si cresterea respectului copilului fata de adult.

Mamele isi lasa copii cit de repede se poate, alergind la servici, prinse in iubirea de bani, sau frica de servici, mult mai tare ca iubirea de copil. Cum sa invete, cum sa simta copilul iubirea parinteasca, cind parintii sunt pentru ei un concept doar, cum sa stie la rindu-i copilul devenit adult sa ofere iubire, compasiune, daca mediul unde ar fi trebuit sa le invete e lipsit de ele. Nimic nu poate suplini iubirea parinteasca, iar cei lipsiti de plinatatea ei, vor deveni si duri, si neimpacati si nemultumiti.

Parintii isi inchipuie ca banii rezolva totul, ca rezolva lipsa lor de afectiune normala pentru copil, ca rezolva non-ascultarea gindurilor copilului, non-indrumarea, aruncarea lui in brate straine care sa-l creasca si sa-l educe. Parintii cred ca avind bani si cumparind lucruri perfecte, suplineste prin acestea ceva, orice. Dar nu, daca in loc de lucruri perfecte, cu care sa se mindreasca la altii, ar lucra (de mina), impreuna cu copilul, lucruri mai imperfecte, totusi, acestea dar si timpul alocat lor e ca mina de aur.

Sa nu punem ca vina lipsa timpului, si nevoie acerba de acumulare de bani, caci din acestea lipseste iubirea cu desavirsire (iubirea cea care conteaza, care zamisleste iubire, si nu iubirea de avutie care naste invidie si ura si frica)

Lumea se plinge, mai mult cei cu etate, ca tinerii sunt fara de respect, dar nu-si vad vina proprie, nu i-au invatat pe copii  frica de Dumnezeu, nu i-au invatat virtutiile, caci poate nici ei nu le stiu, sau poate le-au uitat.

In conditiile astea, catre ce se indreapta lumea, oare?

Globalizare, unificare, aducerea tuturor la nivelul cel mai mic, pentru a fi la fel, aducerea non-valorilor, a micimii la nivel de normalitate, aducerea patimilor, bolilor si promiscuitatii bolinde la nivel de legalitate. Catre ce se indreapta lumea daca merge pe calea asta, oare nu ne va fi frica sa traim in ea?

Lumea fara Dumnuezeu, fara valorile moral crestine, fara lucrarea acestor valori, fara bunatate, iubire, blindete, mila, pace, fara ele, lumea va sta sa cada caci nu e pe fagasul ei.

Sa lasam plingerile si tinguielile, sa lucram ale noastre, sa lucram virtutiile, ca sa fie de exemplu si celor cu minte frageda, sa schimbam fagasul lumii fara de Dumnezeu, pentru a o face loc bun de trait, de multumit, si de ridicat slava lui Dumnezeu pentru binefacerile vazute.

Intristarea – boala de duca-se pe pustii

Intristarea sufletului, mihnirea, posomorirea, sau dupa cum o numeste Sf Ioan Gura de Aur:  cel trist este – bolnav de duca-se pe pustii

Cind ne aflam la ceas de intristare, sa nu lasam sa treaca asa si sa ne cufundam in ea fara a o cerceta, sa ne predam ei asa usor fara de aparare, sa cautam mai intii cauza, de ce anume ne-am intristat, iar de gasim ca nu e de la Dumnezeu, sa nu o primim, sa ne dam din calea ei, spunindu-ne: nu e de la Dumnezeu, nu ma las in voia ei.

Prima stavila e a vedea daca sa o primim sau nu, bine e sa nu primim intristarea, caci ar trebui sa avem sufletul un plin de bucurie, multumire, impacare, nadejde si credinta si speranta si iubire.

Sa nu primim  supararea pentru lucruri minore, sau pentru lucruri pentru care din contra ar trebui sa ne bucuram, de nu ne-ar umbri mindria sau incapatinarea sau voia noastra. De multe ori intristarea apare pentru ca nu s-a facut precum era voia noastra sau pentru ca nu am primit ce si cum ne-am asteptat si ne-am facut noi planuri. Asta nu e intristare de la Dumnezeu, caci punind pe prim plan voia noastra si asteptarile conform gindului nostru, lasam voia lui Dumnezeu deoparte, ignoram lasarea in voia lui Dumnezeu, uitam de zicerea noastra catre Domnul: “Faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamint.”.

Orbirea din cauza mindriei, uitarea de Dumnezeu, urmarirea si facerea voii noastre aduc intristare rea, care daca o descoperim, bine e sa nu o primim, si sa lucram pentru lasarea mindriei si lasarea in voia lui Dumnezeu.

Intristarea rea nu e buna sufletului, caci il orbeste, il impietreste, ii ia bucuria, slabeste inima si imputineaza sufletul, ii ia si putinta lui de a simpatiza cu aproapele, de a lacrima si a-l ajuta cind acesta e indurerat, sau de a te bucura si multumi cind acesta e in pace si bucurie. Intristarea rea pe linga orbirea sufletului, pe linga relele  la care il pot duce (deznadejde, disperare) aduc si uitare, uiti de Dumnezeu, uiti de credinta de nadejde, uiti de a te lasa in voia Domnului.

Cind e sa ne cerceteze intristarea, sa o cercetam si noi pe ea, daca e sa ne fie luare in ris a sufletului nostru (adica vazind cauza intristarii sa ne dam seama ca vrajmasul ride de noi), sa nu primim acea intristare deloc, si sa ne aducem aminte de rugaciune, de cuvintele Domnului, de a cinsti voia Domnului.

Sa primim intristarea, pina la o vreme, daca ne aduce lacrimi de pocainta, daca ne determina sa ne culegem gindurile si sa le marturisim, primind iertare, alinare si intarire; dar devine intristare rea daca continua pe calea instristarii aducindu-ne la disperare, la deznadejde – lucrare care nu mai este a lui Dumnezeu.

Sa ne rugam Domnului, sa ne ajute sa plinim cuvintul rugaciunii de a cinsti si a ne lasa in voia lui Dumnezeu.

Casa Mea, casa de rugaciune se va chema

Si a zis lor: Scris este: “Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de talhari!” (Matei21,13)

Contextul este: “Si a intrat Iisus in templu si a alungat pe toti cei ce vindeau si cumparau in templu si a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor care vindeau porumbei.“

Dar Casa Domnului este insa si casa sufletului, ce e spus de Domnul este si pentru contextul dat, dar largimea si profunzimea cuvintelor e si dincolo de suprafata lor.

Casa sufletului poate fi Biserica sau pestera de tilhari. Biserica de e, e o casa frumos impodobita, e o casa de liniste, in care gazda Domnului e un suflet linistit, bine asezat, bucuros, un suflet ridicat din noroi in rugaciune, un suflet in care razbat cintari de slava, de bucurie, un suflet duios si blind, cu ochi limpezi, razbatatori spre a vedea si primi minunile lui Dumnezeu.

Rau si dureros este ca sa devina casa sufletului o pestera de tilhari. Pestera e ceva rece, fara caldura, fara lucrare si fara lumina, e ceva care ascunde necuratii, ascunde pe rapitori si furi si ucigasi si jefuitori. In ea domneste nelinistea, clatinarea, tulburarea, lupta, chinuirea si incrincenarea. In ea pace si lumina nu este, caldura si blindete nu este, ura domneste, caci cei ce urasc sau gindesc de rau pentru fratele care poate i-a lovit cu fapta sau cuvintul, este ucigas de frate. In ea domneste neorinduiala, si chinuirea; sufletul se zbate asuprit de greutati, in mocirla si nu se poate ridica din ele. Sufletul devine sluga, devine mai rau decit cei robiti, slujeste idolilor si este robit patimilor, lincezeste si se chinuie, se zvircoleste si se ingreuiaza punindu-si straturi-straturi de nesimtire, rautate, ura si orbire.

Faceti casa Domnului, casa de rugaciune, ajutati casa sufletului sa se curateasca pentru ca Domnul sa vina si sa stea si sa se salasluiasca, ajutati sufletul sa se ridice prin rugaciune ca sa primeasca bucuria si pacea si binecuvintarea Domnului.

Acolo unde atinge Domnul sufletul, curateste totul, arde, distruge rautatile, face loc curat si placut, dar este nevoie si de buna-voirea noastra catre Dumnezeu, este nevoie si de dispozitia noastra de a lucra, a primi si a pastra binecuvintarile Domnului, caci daca dupa curatire nu ne punem pavaza buna, nu ne asezam sufletul spre buna-lucrare, nu ducem lucrarea cu aplecare si dispozitie catre plinirea legii lui Dumnezeu, atunci mai multe si mai rele se intorc sa asupreasca sufletul curat dar slab si fara aparare.

“Si cand duhul necurat a iesit din om, umbla prin locuri fara apa, cautand odihna si nu gaseste. Atunci zice: Ma voi intoarce la casa mea de unde am iesit; si venind, o afla golita, maturata si impodobita. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, salasluiesc aici si se fac cele de pe urma ale omului aceluia mai rele decat cele dintai. ” (Matei12,43-45)

Iar aparare ii e Domnul, de se salasluieste in suflet, si zid de aparare ii e rugaciunea.

Sa ne ajute Domnul sa ne curatam casa sufletului de spinii pacatului si ai rautatii, si sa ne fie pavaza si indemn si ocrotire pentru a face casa sufletului – Casa de rugaciune.

Atractii turistice

Atractii turistice – le cautam, si cind le aflam le cedam banii si timpul si disponibilitatea noastra. Locuri, zone, care au cistigat sau se zbat sa cistige renumele de atractii turistice, frumoase amenajari, peisaje, lumini, magazine, suprafete stralucitoare, uneori mult prea zgomotoase sau mult prea obositoare, sau mult prea aglomerate, pentru a ne odihni si bucura, uneori mult prea superficiale, mult prea exteriorizabile, fara strop de profunzime.

Si cum sa dai de profunzime, de continut, cind atractiile turistice sunt doar pentru exterior, pentru carcasa frumoasa, exponate golite de continut pentru turisti prezentate, pentru cei ce vin, stau nitel, privesc, se imbata de vederea lor si pleaca. Continut de ar avea, pentru a putea fi prezentat si inteles de cineva in trecere, este simplificat, este devaluat ca isi pierde pina la urma profunzimea.

Profunzimea devine un exterior vandabil.

Atractii turistice, desertaciunea desertaciunii. Timp si bani cheltuiti pentru praful exteriorului, etalari de carcase, in acumularea disperata de amintiri. Platim pentru un vis, platim pentru desertaciune, platim pentru amintiri si senzatii cu care sa ne hranim mintea. Caci amintirile hranesc mintea, simtamintele si senzatiile hranesc inima, dar sufletul ramine lihnit si nelinistit. Avem noi grija sa ne cultivam si sufletul, cind alergam dupa atractiile turistice?

Uneori revenim cu visuri, alteori cu bucuria vederilor acelor locuri, dar bucuria aceasta paleste si contrasteaza puternic cind revenim la ale noastre, aducindu-ne in intristare si nemultumire; uneori lucram cu si mai mare rivna ridicindu-ne telul material sa avem si noi acel ceva sau sa mai ajungem acolo, ni se orbesc ochii sufletului raminind deschisi doar ochii trupului si ai mintii, dar bucuria revarsata de cele materiale are limita prin faptul ca materialul are limita si nu poate da niciodata suficienta, plinatatea; bucuria primita la acele atractii turistice paleste repede, lasind loc nemultumirii.

Pe linga trup si minte, si sufletul are nevoie sa i se dea ce i se cuvine, pentru a creste, pentru a se aseza bine, nu ignorare sau uitare, ci luare in considerare, macar cu aceeasi rivna cu care slujim cele ale trupului si ale exteriorului.

Alergam dupa atractii turistice, dar obtinem un suflet lincezit si intristat, un suflet nelinistit si neasezat, un suflet chinuit.

Sa cautam si pe cele ale sufletului, si sa-l tratam cu aceeasi consideratie, daca nu mai mare, sa cautam sa vedem unde il doare si unde nu e asezat bine, unde schioapata, unde nu da raspuns bun, iar apoi sa cautam acelea care sa ne ajute, care sa il ajute sa se ridice din infantilitate, din clatinarea la fiecare adiere a unui necaz sau a talazurilor lumii. Sa cautam sa ne asezam cele ale sufletului pe fagasul bun, sa cautam mai intii sa sadim in sufletul nostru Imparatia lui Dumnezeu si plinatatea celorlalte ni se va cistiga noua.

rugati-va pentru cei ce va prigonesc

“Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc,” (Matei5,44)

Viata e plina de ispite, de incercari, de lectii, de situatii conflictuale sau de prigoniri, fie ca au slabit puterile tale sufletesti si nu primesti bine si nu ai raspuns bun la varii intimplari, fie au scazut puterile sufletesti ale altora si ajung de-ti sunt prigonitori.

Nu vi s-a intimplat, oare, de ati zis ca ati trecut peste o ispita, peste o incercare, dar de fapt, dupa o linistire scurta, ati ajuns din nou sa va luptati cu ea?

Acestea, incercari sau ispite  pentru asezarea sufletului pe fagasul lui sunt, fie ca acesta se departase de calea buna, fie ca avea cu niste patimiri de luptat.

Din acea ispita sau incercare nu se iese decit atunci cind sufletul si-a terminat invatatura, s-a intarit, s-a asezat mai bine, dar nu numai el, ci si al celui ce te-a prigonit.

Daca tu zici ca ai invatat si ca ai trecut peste acea lectie, dar vrajmasul tau nu, atunci ispita mai tine si revine, si ca sa ajungi la capatul ei trebuie sa-l ajuti si pe vrajmasul tau, sa te rogi pentru vrajmasul tau, caci altfel cum poti spune, oare, ca ai depasit-o daca nu ai ajuns sa implinesti legea, caci zis este : rugati-va pentru cei ce va prigonesc.

Iesirea din ispita, pentru a nu se mai intoarce acea lupta, se face si cu mai buna asezarea a sufletului – invatarea lectiei, plinirea legii, si cu rugaciunea pentru vrajmasul tau, si despatimirea sufletului tau, ajungind la multumire, care e capatul rabdarii. Caci atunci cind multumesti nu mai ai ce sa rabzi, caci ai trecut de chinuire la plinire si bucurie.

Nemultumirea si invirtosarea – Fericiti cei blanzi

Grea e nemultumirea de purtat, grea si chinuitoare si pentru cel ce o poarta si pentru cei dimprejurul sau.

Nemultumirea aduce cirtirea, naste hula si necredinta, duce la impietrire si la invirtosarea inimii si slabirea puterilor sufletesti, aduce ura si e potrivnica lui Dumnezeu.

“Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul.”

Cei invirtosati nu vor mosteni nimic, iar chiar ce au, nu le sunt ale lor, caci cele ale tale iti sunt de bucurie, numai ca nemultumitorii si invirtosatii ce au nu le aduce nimic, mostenitori de sunt, nu au nimic, iar chiar de au ajung de le vor pierde (nu e in vint spusa vorba: nemultumitului i se ia darul).

Fericiti cei blanzi, cei cu inima calda, aplecata spre aproapele, de sufletul lui, cei ce sunt ca un balsam si acoperamint si adapostire si refugiu, cei cu sufletul duios, cei ce primesc cele grele cu pace si nu raspund cu rautati si uriciuni si razbunari, cei care au totul, desi poate nu au nimic, caci toate ale lor sunt, totul le aduce bucurie si pentru toate isi apleaca sufletul cu bunatate si caldura, ca si cum le-ar fi mostenitori, toate ale lor sunt. Cei blanzi radiaza bunatate si pace in jurul lor; mersul, vorba, portul toate le marturiseste firea; placuti sunt celor dimprejur si cautati sunt pentru bunatatea si bucuria care o impart tuturor imprejur; vorbind cu ei simti bucuria, chiar intristat fiind si vorbind cu ei pleci cu balsam pe suflet si cu zimbet pe chip si caldura in inima. Cei blanzi domolesc minia, si inmuguresc pacea; cei blanzi sunt  ca piinea lui Dumnezeu, sunt cautati si cind sunt aflati lumea se lipeste cu sufletul de ei.

Cei invirtosati si nemultumitori sunt greu de purtat si pentru sinesi si pentru cei din jur, cu ei nu exista “a winning situation” oricit s-ar stradui cineva sa le faca pe plac.

Cei nemultumitori nu vor mosteni nimic, nici in viata asta, nici Imparatia Cerurilor, caci chiar de ar avea totul, pentru ei ca nimic este. Cei invirtosati si cu inima impietrita nu vor mosteni nimic, caci nimic din ce au sau din ce ar mosteni nu le-ar aduce bucurie, nici macar o clipa de bucurie; lor Imparatia Cerurilor le e inchisa, caci sufletul le e inchis si nu vor sa primeasca si sa impartaseasca bucuria.

Fericiti cei blanzi, fericiti cei ce fac voia lui Dumnezeu si-si impletesc voia lor de voia lui Dumnezeu, si-si leaga sufletul de legea lui Dumnezeu pentru a o implini cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul.

Graba si nemultumirea

Nemultumirea are multe fete, unele de netagaduit, altele care abia sa le percepem.

Graba e tot nemultumire, nemultumirea clipei, a locului, a timpului, a faptului.

Ne grabim sa ajungem la slujba (bine, si la servici, dar era de slujba de la Biserica), asta da, e o graba binecuvintata, sa iesim din lume si sa intram in lumea rugaciunii, in Biserica – mai aproape de Dumnezeu cu un pas.

Ne grabim sa ajungem, dar la sfirsit, ne grabim sa plecam sa ajungem acasa, sa mincam, sa ne odihnim (de parca am fi facut cine stie ce greutati), ne grabim sa ne uitam la televizor… . Asta nu mai e graba binecuvintata. Uitam de rivna cu care ne-am dorit sa ajungem, uitam de cit de bine e sa mai stai in casa lui Dumnezeu, si ne grabim sa ne aruncam iarasi in vuiet. Aici e uitarea noastra, e nerabdarea, graba, si nemultumirea noastra. Caci cel multumit, sta si binecuvinteaza, si multumeste, iar cel nemultumit, fuge, se grabeste.

Graba asta nebuna care a prins lumea, graba asta nu isi are un fagas bun, graba de a ajunge undeva (aici nu ne referim la aceia care sa ajunga repede din urgenta medicala), ci graba in general, viteza, faptul ca simtim ca timpul alearga si vrem sa alergam mai repede ca el, ca sa-l prindem. Graba asta e din nemultumirea timpului, din non-valoarea lui. Caci acolo unde timpul e valoros nu e graba, si iti place sa stai, si sa te bucuri de acel timp. Si unde si cum sa aibe timpul mai multa si mai buna valoare, decit acolo unde clipa imbogateste sufletul, unde clipa bucura duhul si veseleste inima.

Multumirea aduce liniste si pace si izgoneste graba si imprastierea, multumirea aduce bucurie si iti face sufletul mai usor si duhul mai sprinten si ochii mai curati pentru a intelege minunile lui Dumnezeu. Rugaciunea de multumire aduce veselie sufletului, alunga invirtosarea, dizolva impietrirea lui si stoarce lacrimi de multumire si de slava pentru minunile lui Dumnezeu.

La un suflet impietrit care nu mai vede nimic bun, la un suflet in deznadejde arme ii sunt spovedania, prima care ii mai descarca din greutatea de pe suflet; ascultarea, arma care mai diminueaza invirtosarea si impietrirea si fara de care nu se poate merge mai departe; rugaciunea, care smulge lacrimi din piatra sufletului si il face mai usor; vointa, cea cu care putem pune stavila raului, cea cu care putem sa aducem mai aproape blindetea si bunatatea, cea de la care porneste buna-voirea noastra catre Dumnezeu;  multumirea, care ii aduce impacarea si pacea – adica lumina – cea care nu razbatea in sufletul invirtosat.

Sa lasam graba si sa dam valoare timpului si locului si faptului. Caci in orice timp, in orice loc, te poti ruga sau inalta o cintare de slava in gind, in biserica din interiorul tau, in inima ta; in orice fapta poti da slava lui Dumnezeu daca o impletesti cu ascultare si cu rugaciune.

Sa lasam graba in cele lumesti si sa cistigam cele duhovnicesti spre mintuirea sufletului si spre Slava lui Dumnezeu.

Amin.

Tinerea de minte a raului – piedica pentru plinirea legii

Cum se poate numi un om care dupa ce a trecut peste ceva greu, dupa ce a amortizat o lovitura primita sau un cuvint greu sau o fapta urita primita, dupa acestea sa isi aduca aminte de ele si sa-si faca rau siesi, fara sa mai fi fost acel context valabil, ci doar sa-l chinuie amintirile si relele aduceri aminte.

Cum si de ce ar face oamenii jocul celui potrivnic, care vrea sa ne tulbure linistea si sa ne rapeasca posibilitatea inaltarii gindului din mocirla materialului.

Oare sa ne placa sa ne chinuim continuu, cind mai usor e sa ierti, si sa ierti din suflet pentru a nu lasa vreo portita subrezita.

Portita prin care cel potrivnic aduce aminte de cele rele, este lasata deschisa in sufletul patimitorului de felul cum anume a trecut peste cele grele. A iertat sau doar a incercat sa uite?

De uitat, poti incerca, si ai ajutor timpul, caci cu timpul vine si uitarea, dar asta nu e tamaduire caci durerea  ramine in suflet ascunsa, si mult mai primejdioasa pentru sineti, durerea ramine si dospeste, daca nu o stirpim, daca nu e tratata cu iertarea si cu iubirea.

Si sa uiti asa ca si cum nu ar fi fost, si sa ierti si sa il privesti cu prietenie si iubire pe acela, ca si cum bine ti-ar fi facut, si ca nu ai fi patimit ceva rau.

Aceea e portita prin care cel potivnic iti aduce in minte cele rele, iar pentru tine chinul e readus in minte, si supararea si neimpacarea. Si de ce sa ne facem slugi celui potrivnic, de ce sa ne imbicsim sufletul in neimpacare si nelinistiti?

Acu si cu patimirea asta, cum ne afecteaza si cum o primim depinde de asezarea sufletului, de taria lui, de credinta in Dumnezeu. Cum ii e patimirea unuia plin de mindrie si inalta parere de sine, care ar primi o ocara, si cum e acea ocara pimita de cineva care traieste smerenia, si acea ocara chiar de e nedreapta o imbratiteaza ca pe adevar. Cum ii e patimirea unuia care a avut ceva paguba baneasca dar are sufletul ahtiat dupa avutie, si cum e o pierdere baneasca – pe masura valorilor – pentru unul care nu si-a lipit sufletul de bani. Acelasi eveniment dar raspunsuri diferite, in functie de asezarea sufletului, dupa maturitatea lui.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ne asezem sufletul dupa poruncile Lui, si sa cautam sa implinim legea, legea noua a poruncii dragostei.

“Iar Eu zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc “ (Matei 5,44)

“Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri”

Cirtirea – sa nu le alegem pe cele grele

Cum e si cu cirtirea asta, judecati fara simbure de adevar, plingeri fara substanta adevarului, folos – ioc;  da’ pagubitoare foarte

Cirtim ca e prea cald, iar stirile pompoase ne dau indreptatire cirtirii noastre

Dar adevarul nu e in acea judecata.

Ti se pare prea cald, ia incerca de fa o baie calda, mai calda, iar cind iesi afara ti se va parea racoare, ia incearca de bea un ceai – cald – si ti se va parea mai acceptabil exteriorul.

Oamenii au reactia de a face ceva pentru racorire, dusuri reci, bauturi reci, sa stea in aer rece – conditionat de rece, zicind ca asa scapa de toropeala, dar nu e asa, caci crescind diferenta dintre temperatura de afara si cea a corpului, disconfortul termic si de presiune e mai mare, iar din acest nefiresc rece cautat multe contrare si chiar boala aduc; nu se combate cu cele potrivnice, ci cu cele asemanatoare.

Cirtim ca e drumul prea lung catre servici, ca sunt ore pierdute.

Dar adevarul nu e nici in acea judecata.

Cum e ca citeva luni, sa nu mai ai drum direct spre casa, ci drum lungit cu 1 ora spre spital, si stat, si intors de inca 1ora, si premenit cele aduse, si apoi dupa 15 ore ajuns acasa –citeva ori pe cite 7 zile. Dupa acestea, drumul doar spre servici – cel despre care cirteam, pare acum binecuvintare si prea scurt ca sa citesti cit ai fi vrut.

Acum si orele astea “pierdute” si aici e cirteala, pierderea e data de lipsa valorii lor, dar daca le dam valoare nu mai e pierdere, ci cistig. Adicatelea, daca orele “pierdute” in transport le citesti spre cresterea sufletului, nu mai sunt pierdute, ci cistigate.

Cirteala e pierzatoare, si adevarul nu e in ea, ne mai incetoseaza si ochii sa nu vedem, sa nu ne mai bucuram, sa nu mai multumim.

Caci decit o cirteala cit de mica, mai bine o multumire catre Dumnezeu, caci in multumire sta adevarul.

Cirteala, nemultumirea nu e de la Dumnezeu, nelinistea, uriciunea, tulburarea, neimpacarea care vin din cirteala nu sunt de la Dumnezeu, si de ce sa slujim prin tulburare celui potrivnic, de ce sa ne asuprim noi pe noi prin neimpacare si vijelii sufletesti, de ce, cind asa de simplu e sa multumesti; cind asa de simplu e de lucrat virtutea de ce sa ne obosim in vijeliile cirtelii, cind asa de simplu e sa primesti si sa dai pacea, de ce sa te murdaresti de uriciunile nemultumirii si neimpacarii.

Dar si acestea de ne cauta sa le vedem, sa le aflam, pentru a vedea mai limpede apoi pacea de dupa furtuna, si pentru a dori si tine imbratisat pacea si multumirea catre milostivul Dumnezeu.

Caci, ce e e mai usor: sa fii suparat, inversunat, sa tii minte raul, sau sa ai impacare in tine, pace, bucurie?

Si ce e mai usor: sa fii cirtitor si nemultumitor sau iscoditor sau vazator al pacatelor altuia si judecator, sau sa ai multumire in tine, si sa ii vezi pe toti fara umbra de banuiala, sa ii ai in gind cu bunatate?

Ce e mai usor de purtat: sa fii chinuit de ginduri rele si sa-i chinui si pe altii sau sa ai bucurie si multumire si sa izvorasti pace si tie si in jurul tau.

Ce e mai usor pentru noi, aia sa facem, calea aceea sa o alegem.

Cei obositi si intristati si asupriti de necazuri sa vina, dupa cum spune Domnul, la El, la acoperamintul Lui, sa invete blindetea si bunatatea si pacea, si vor afla usurare si linistire si impacare si bucurie.

Sa nu le facem pe cele grele care ne ajung de chinuire, sa le cautam pe cele usoare care ne pot aduce bucurie.

Oameni ca statui, si statui ca oameni

Oameni ca statui, si statui ca oameni

Oameni ca animalele, si animale invatate de cele ale oamenilor

Raul prezentat ca normal, iar binele uitat sau spus ca anomalie

Patimile prezentate ca normal, iar virtutiile luate in deridere

Dar, “Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar!” (Isaia 5,20)

Oameni ca statui.

Ii vezi pe strada, ii vezi oriunde, esti inconjurat de statui, cu inima pietrificata, cu incrincenarea ce le domneste in suflet; cu trupul ce se misca ca o marioneta trasa doar de sforile lumii, dansind dupa cum ii cinta moda, trendul; cu fata ce nu mai exprima nici o emotie, si nici nu ar avea cum, printre straturile de pomada aplicata mestesugeste.

Statui umblatoare, frumos ambalate, dar impietrite la tot; bucuria le e rinjet, succesul aproapelui le e invidie si uriciune; cerul, florile, minunile lui Dumnezeu nu mai exista pentru ei, sunt prinsi si legati de sforile lumii, alergind dupa bani, dupa relatii, dupa inavutire, dupa orice care sa le justifice nereusitele, sau scopul lor cu totul lumesc, sau metodele murdare de atingere a scopului lor.

Statui precum cele grecesti, invelisul, exteriorul frumos, dar goale de orice continut in sine, oameni ca statui, cu sufletul gol de orice simtire, de orice umbra de iubire catre aproapele, cu ochii goi si orbiti de sclipicioasa lume.

Dar zadarul e aproape.

In zadar folositi pomede, straturi mestesugit aplicate caci nu mai aveti cum transpune ceva din frumusetea sufletului vostru prin chip, prin sclipirea ochilor, prin blindetea si iubirea ochilor.

Si vai de cei care sunt laudati doar pentru exterior, cutii atragatoare, dar sufletul le e infantil, sau chinuit de incapacitate de a da blindete si iubire.

In zadar alergati si va tiriti trasi de firele lumii, dupa bani, dupa agonisire, daca uitati de Dumnezeu, daca nu dati si sufletului ce are nevoie ca sa creasca si el.

In zadar va  chinuiti sa creati mese cit mai apetisante, alocind ore si ore, si discutii, si asteptari si…, pentru a face mincarea cea de toate zilele, ajungind sa slujiti idolului stomac, punind pregatirea mincarii pe primul loc in detrimentul ingrijirii sufletului sau in locul inchinarii de slava lui Dumnezeu.

In zadar va imbuibati, ca mai apoi sa alergati pe la sali, sau va supuneti la diete care va dau organizmul peste cap, slujind carapacei exterioare, pe care o vreti cit mai frumoasa; dar a tine post – nu!, a infrina trupul pentru a da loc sufletului sa se adape si el – nu !, a tine posturile rinduite spre folos – nu !.

In zadar mergeti cum va dirijeaza lumea, tragindu-va de sfori invizibile, daca uitati ceea ce conteaza, sufletul, cresterea lui, descoperirea lui Dumnezeu in noi si in aproapele, si in orice e pe lume.

In zadar avem ochi, daca ajungem sa nu mai vedem pe aproapele, necazul lui sa nu-l mai vedem si sa nu-l mai simtim, si sa nu mai plingem sau sa ridem impreuna ajutor cu acela.

Zadar e lumea asta daca il uita pe Dumnezeu.

Invirtosarea sufletului, pietrificarea inimii, orbirea ochilor trupesti si sufletesti, sunt semnele nebuniei vremilor; omul invirtosat, dospind de mindrie, revarsind in jur rautate si invidie, e cel ne-bun, e cel crescut de lumea care uita de Dumnezeu, e cel care si-a crescut doar trupul si mintea, dar sufletul si inima i-au ramas infantile sau au fost uitate, producind dezechilibru de neimaginat si de neinteles pentru ei. Omul ne-bun este cel aflat in acest dezechilibru, este cel care a uitat de Dumnezeu.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ne facem si noi fiii Lui, caci cei ce urmeaza parintelui ii este fiu, cel ce urmeaza invatatura, purtarea ii este fiu. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa dovedim cele ale lumii, sa rupem din lanturile ei si sa ne crestem si noi sufletul prin blindete si iubire. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa putem ajunge sa-L marturisum, si sa fim purtatori de pace si iubire.

Spre Slava lui Dumnezeu ! Amin !

Pavaza de cele dinlauntru

Ca voi curatiti partea din afara a paharului si a blidului, iar înauntru sunt pline de rapire si de lacomie.

Curata întâi partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara.  (Matei, 23, 25-26)

Ne ferim, incercam sa ne pazim de cele din afara ale noastre, de dusmanii vazuti, ridicind garduri, facind prietesuguri puternice, lasind santinele si atintindu-ne simturile pentru prevederea si apararea de cele din afara, lasind astfel descoperite cele dinlauntru.

Tot asa cum preocupindu-ne de cele din afara – de cele materiale, si dindu-le lor intietatea in preocuparile si grijile (ingrijorarea) noastre, lasam sau uitam de cele dinlauntru pe care nu le mai cultivam, de care nu ne mai ingrijim.

Suntem prevazatori si grijulii de cele din afara, de cele materiale, si nu mai punem pavaza la cele dinlauntru, la cele nevazute, care ajung de ne lupta ele si ne coplesesc.

Relele amintiri, ingrijorarile ne alunga linistea si strecoara indoiala, alunga credinta si strecoara nelinistea, alunga rugaciunea si strecoara chinuirea.

Lasam pavaza de cele din interior, uitam de cele frumoase din interior, iar valul materialnic si stricacios denatureaza valorile si cele interioare, linistea ajunge sa fie coplesita de neliniste si agitatie, pacea si iubirea ajung sa fie inghitite de minie, ura si invidie, frumosul din noi se denatureaza dind putere si valoare asa mare celor exterioare.

Sa ne pazim de cele interioare, sa le punem lor stavila mai intii, si sa ne curatam ochiul valorilor, sa ne pazim si sa ne aparam de spinii rautatii din noi, sa le punem lor stavila mai intii, si vom avea sufletul radiind de bucurie si bunatate.

Cit de frumos e un suflet linistit, cit de radios e un suflet care nu are indoiala si e plin de credinta, cit de frumos e un suflet care radiaza pace, care a dat deoparte valul material al lumii cesteia, a dat deoparte ingrijorarile fara rost care chinuiesc si nu aduc rezolvare sau linistire.

Sa ne ingrijoram de cele dinlauntru, si sa le curatam, sa ne luminam sufletul, pentru a aduce bucurie, bunatate si blindete si imprejurul nostru.

Aminalul dinlauntrul sau din afara omului

E o reclama mare cit panourile publicitare, de arata o femeie mai mult neimbracata, mergind precum un animal spre tinta ei – un urias pantof, acum la ce era reclama aia, poate la pantofi, nu stiu.

Dar tare mult scotea la iveala tot ce nu e omenesc in noi, animalul dinlauntrul sau din afara omului care ajunge sa se contopeasca cu acesta, omul dispare ca fiinta superioara si ajunge sa ‘saliveze’ dupa un pantof.

Animalul care nu mai cunoaste limite de bun simt, sau morale, care promoveaza decadenta  la nivel de lege, uritul la nivel de arta, hotiile si omorurile si avorturile la nivel de normalitate, care se inchina si alearga doar sa aibe prea-plin, care se inchina si isi inchina viata si sanatatea banilor sau distractiilor, acumularii bolnave si bolnavicioase a felurimilor, lasind deoparte tot ce l-ar putea misca sufleteste de aproapele. Aproapele nu mai exista pentru a-l cerceta sau a incerca sa-l ajuti, ci devine piedica in nestavilita acumulare pentru tine.

Animalul din om…, dar de ce nu am vedea si faptul ca animalele (in marea lor majoritate) nu ajung obeze, nu maninca peste masura – aici ne-au cam luat animalele astea, caci multi suntem slugi pintecelui, iar acesta cu cit e slujit mai mult, cu atit cere mai mult ducind prin necumpatare la boala si durere.

De ce nu am vedea si exemplul ciinelui, chiar de il bati, sau il arunci cit colo, iar de apoi il chemi sa-i dai sa manince, si el totusi vine, si aici ne-au cam luat animalele astea, oare ne e noua usor sa uitam, sa iertam, sa ne smerim asa, ca dupa cuvinte de bataie, sa venim la chemare, chiar sa ne simtim ca un ciine batut pe care il chemi si el vine, oare putem si noi asta?

Sa lasam, acu de inceput de drum (incepe marele post), sa lasam tot ce nu omenesc afara din noi, si sa nu le mai primim si sa ni le facem apropiate noua, sa lasam denaturarea de a zice celor rele ca sunt bune, iar pe cele bune sa le dam uitarii; sa ne oprim din nebuna fuga a lumii si sa inchinam un gind Domnului – din timp in timp -, sa ne readucem aminte de ce inseamna binele pe care poti sa-l faci sau sa-l zici si sa nu-l dam uitarii sau aminarii, sa inchidem animalul poftelor si sa-l flaminzim ca sa nu aibe putere sa ne lupte, si incet, incet, curatindu-ne, limpezindu-ne vederea si intelegerea de valul mincinos al lumii, sa ajungem sa vedem bucuria si pacea si multumirea, si sa inchinam Slava celui fara de inceput Dumnezeului nostru. Amin

Bilant crestin

Am vazut un articol, si mi-a ramas in minte titlul lui, Bilant crestin, atita mi-a fulgerat: Bilant crestin. Bilant se face la toate, de ce nu si unul crestin. Active si pasive care sa iasa la egalitate, un bilant zilnic.

Active, sa zicem cele bune facute aproapelui sau sieti, iubirea facuta aproapelui pentru sufletul lui. Pasive, sa zicem, cele nu bune facute aproapelui, sau celea ce ar fi putut sa fie facute, dar nu le-am facut din varii motive.

Pentru celea bune, avem sa multumim, caci am avut si dispozitia si posibilitatea si gindul bun a fost cu noi ca sa le facem. Deci daca activele sunt mai mari avem sa multumim.

Pentru celea rele sau nu bune, sau celea ce ar fi putut sa fie bune daca le-am fi facut, avem sa ne plingem si sa ne pocaim. Deci daca pasivele sunt mai mari, avem sa mai diminuam soldul pagubos prin plingere, pocainta si spovedanie.

Acu nu zicem ca ar trebui faptele rele sa egaleze vreodata pe cele bune, caci la cele rele nu ai tu masura, aici e si masura celuia caruia i-ai facut rau, si a ta ca ti-ai ingreuiat sufletul, dar a lui Dumnezeu in primul rind.

Caci nu stii tu masura unui cuvint bun, de intarire, nespus unui om in necaz, care l-ar fi scos la liman; nu stii tu greutatea celor ce ar fi fost bune dar au ramas nefacute; nu stii cita greutate pot avea faptele rele sau nu bune facute de tine, le poti cintari prin cit de greu apasa asupra ta, dar durerea celuilalt nu o stii, nu stii cit a pierdut el din iubirea de aproapele sau cit l-ai mihnit, ingreuiat sufletul, cit i-ai tulburat mintea, si in loc sa se roage are mintea raspindita, nu-i stii durerea ce i-ai pricinuit caci nu-i poti vedea tu cele dinlauntru ale sufletului lui sau celea viitoare lui. Asa ca si un cuvint nespus poate sa anuleze toata gramda faptelor bune facute de tine. Deci sa cercam in Bilantul zilnic sa avem aproape de zero pasivele, cu mila lui Dumnezeu; si sa incercam ca la Bilantul zilei sa avem mereu multumita de adus Domnului. Asa sa ne ajute Dumnezeu.

Acu si activele astea, mai cintaresc cu greutate si valoare mare si celea primite chiar nevazute pentru care ar trebui sa aducem multumita, mai cintareste si Mila lui Dumnezeu care se revarsa, chiar de nu o vedem si e ascunsa, chiar de nu o percepem, chiar de nu o simtim, dar se revarsa asupra noastra. De am vedea-o ne-ar umple de prea plin si nu am mai putea face nimic nici sa interactiom cu altii oameni sau cu mediul, si am fi in extaz tot timpul, numai ca nu am putea suferi atita bucurie, de aceea vedem din ea cit sa nu deznadajduim, dar sa raminem smeriti, cit sa ne crestem in multumita.

Tot la active, ar fi sa punem si smerenia, si celea dinlauntru ale sufletului nostru dobindite sau inchinate, si rugaciunea si iubirea de aproapele si credinta si nadejdea in Dumnezeu.

La pasive sa punem cele pabugoase sufletului, care aduc greutate in inima si tulburare in gind, si nu lasa mintea sa se suie in rugaciune. Gindurile, lupta cu gindurile diminueaza partea activelor caci le rapeste foarte mult din zi, foarte mult le rapeste din timpul ce ar putea fi alocat vorbirii cu Dumnezeu in rugaciune, adevaratul timp.

Dar asa cum cu vintul nu te poti lupta, nici pe  ginduri nu le poti dovedi, caci vintul il dovedesti cu mladierea precum trestia, asa si gindurile le poti dovedi prin multumire si multumita.

Activele, oricare ar fi, ar fi bine sa fie ascunse, caci altfel vine furul si le ia. Adica fapte bune ce faci nu le trimbita, caci vine vicleanul si in loc de bucuria faptei bune iti presara in suflet mindrie, sau rautate sau asteptare de rasplate vremelnice in locul celor vesnice. Activele ca sa aibe valoare, sa fie ascunse.

Pasivele insa, ca sa li se mai diminueze valoarea paguboasa, trebuie spuse, spuse la marturisire in fata parintelui duhovnic, ca in fata lui Dumnezeu, si plinse si urite.

Bilantul crestin sa il facem zilnic si prin cintarirea sufletului, de e greu si in plinset si tinguire si mohorit, sau de e usor si dornic de rugaciune si plin de iubire si caldura in inima.

Sa cercam sa-i crestem valoarea prin curatirea ochilor trupesti spre a vedea minunile Domnului din toata vremea si tot locul, si a ochilor sufletesti prin a vedea si recunoaste Mila lui Dumnezeu si a ridica multumita si slavoslavie Domnului Dumnezeu.

Asa sa ne ajute Dumnezeu.

Dojana

Dojana, un fel de certare mai mica, un fel de a-i atrage atentia celui gresit, facuta de obicei din dragoste

Se zice in „Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah“:

11, 7. Mai inainte de a cerceta, nu huli; cunoaste intai si atunci dojeneste.

Cunoaste mai intii si apoi dojeneste…., dar oare cunoastem noi pe ale celuilalt, cunoastem noi lacasurile sufletului si ale mintii celuilalt, ce anume l-a determinat sa actioneze astfel, ca e cu buna credinta sau e din ispitire, ce-i esti tu lui, datator de seama?

Ai terminat dojana cu tine si indreptarea cu tine, ca sa ai ochi pentru a-i dojeni pe altii?

Cu ce cuvinte raspunde Mintuitorul la dojana cu dragoste facuta de Petru, in Sf Evanghelie a Sf Apostol Matei:

16, 22. Si Petru, luandu-L la o parte, a inceput sa-L dojeneasca, zicandu-I: Fie-Ti mila de Tine sa nu Ti se intample Tie aceasta.
16, 23. Iar El, intorcandu-se, a zis lui Petru: Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala Imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.

Cunoaste mai intii si apoi dojeneste, dar cine oare cunoaste toate lacasurile si toate ascunzisurile mintii si ale sufletului celuilalt, in nici un caz altcineva, poate numai Unul Dumnezeu inchinat in treime.

Tot in “Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah” se zice

20, 1. Este mult mai bine sa dojenesti decat, tacand, sa fierbi de manie,

Acu…, de ce sa ajungi sa fii fierbind de minie? Oare ti-ai iesit din casa rabdarii? Oare te-a pus pe cine cineva judecator si raspunzator pentru cele tainice ale sufletului celuilalt? Oare masura ta e cea cu care se va masura spre adevar? De ce sa fierbi de minie? Te arde cuvintul tau justitiar si nu-l poti tine, si i-ai facut deja judecata si i-ai vazut paiul celuilalt?

18, 18. Nebunul scoate ochii cu dojenile lui si darul celui pizmas face ochii sa lacrimeze.

Ai cercetat oare toate ale mintii, sufletului celuilalt ca sa-i arunci dojana? Ti-ai terminat de cercetat ale tale ascunzisuri si acum ai ajuns sa faci curatenie si la altii in ograda?

Nebunul scoate ochii cu dojenile lui, dar nici cel intelept nu trebuie sa dojeneasca, ci daca e loc sa faca bucurie si pace iar de e cazul sa lase loc Celui Preainalt sa curete si sa lase loc curat

In “Pildele lui Solomon” se zice:

9, 7. Cel ce cearta pe batjocoritor isi atrage dispretul, si cel ce dojeneste pe cel fara de lege isi atrage ocara.

Nu dojeni pe cel aflat fara de lege si fara de minte, ca rau iti vei face tie, iar dojana nu v-a fi primita deloc.

Se zice in Sf Evanghelie a Sf Apostol Luca

17,3. Luati aminte la voi insiva. De-ti va gresi fratele tau, dojeneste-l si daca se va pocai, iarta-l.

Primul pas, luati aminte la voi insiva, aceasta fiind punctul de plecare si de sosire. Ai grija de tine si ia aminte la tine, iubeste-te pe tine insuti in asa masura incit sa-ti doresti mintuirea.

Apoi se zice, ca de-ti va gresi fratele tau, dojeneste-l. Da, e usor sa dojenesti, esti suparat ti-a gresit, caci vezi doar din partea ta, o fi facut din rautate, din neatentie, sau din lipsa, sau din dorinta de a-ti fi ajutor tie pe mai tirziu, nu stii tu asta, si nu poti tu masura asta, nu le stii tu pe ale fratelui tau ce ti-a gresit, caci nu ai tu masura lui.

Il poti dojeni zicind ca-l vei indrepta si-ti va cere iertare, da, e usor sa dojenesti. Un pic mai greu e sa ierti fara sa dojenesti si fara sa astepti sa ti se ceara iertare sau sa-l vezi pocaindu-se, caci atunci lasi loc legii Celui Preainalt. Oricita iubire de oameni ai tu, nu ai precum are Dumnezeu, iar a lasa loc legii lui Dumnezeu, e a lasa loc iubirii sa lucreze in locul dojenilor tale care ar fi putut sa-l indrepte.

Decit sa dojenesti, mai bine ia aminte la tine, si fa iubire cu tine apropiindu-ti mintuirea mai mult, de vrei sa-l dojenesti pe cel ce ti-a gresit poti sa o faci cu dragoste si va fi primita, dar mai bine lasa  loc iubirii lui Dumnezeu sa-i curete sufletul celui ce ti-a gresit.

Capatul rabdarii

Cum e cind ti se pare ca ai ajuns la capatul rabdarii, si ti se pare ca mai mult nu poti suferi?

Cum e cind ti se pare ca esti pierdut in incercari si nu ai sa dai raspuns bun, si ca nu vezi nici o luminita la capatul acestora?

Cum e cind ti se pare ca tot porti o greutate pe suflet, pe inima, si din durere ochii storc lacrimi si cer numai mila lui Dumnezeu, doar cerind, iar slava nemai stiind sa inchine?

Cum sa nu mai poti sa lungesti capatul rabdarii caci ti se pare ca mai mult nu poti duce?

Atunci, nu o mai duce, si da multumire. Sa tai rabdarea prin multumire, sa tai incercarea sau ispita prin multumire, prin a vedea in ea mila lui Dumnezeu.

De multe ori cei ce ne aduc ispite si noi le resimtim cu durere in suflet, in inima, de multe ori actiunile lor ne-ar deschide ochii asupra noastra, de nu i-am avea mocirliti de durere, i-am deschide asupra noastra, a actiunilor noastre, si ne-am vedea rautatile sau durerile provocate altora, rautati pe  care le-am trecut cu vederea.

Limita rabdarii este multumirea, si deschiderea ochilor si mila lui Dumnezeu.

Ai ajuns sa ai acea incercare sau ispitire, e musai sa inveti din ea, si sa vezi din ea, sa te vezi pe tine si sa iei aminte, e musai sa ajungi si sa-ti ceri iertare caci asa se mai domoleste ispitiroul, dar si sa ajungi sa dai multumire caci atunci se termina cu rabdarea.

Cind ajungi sa dai multumire in ispite sau incercari, spusa cu toata inima si din tot cugetul tau, cind ajung acestea sa te smereasca spre iubire de oameni, si sa-ti smulga caldura in inima si din aceasta lacrimi de multumita, atunci s-a terminat cu rabdarea, caci si acea ispitire a incetat.

Sa ne deschidem ochii sa vedem mila lui Dumnezeu, si atunci si in durere fiind vei ajunge sa primesti bucuria si pacea in suflet.

Ai ajuns sa ai acea incercare sau ispitire, e musai sa inveti din ea, si sa vezi din ea, sa te vezi pe tine si sa iei aminte, e musai sa ajungi si sa-ti ceri iertare caci asa se mai domoleste ispitiroul, dar si sa ajungi sa dai multumire caci atunci se termina cu rabdarea.

Cind ajungi sa dai multumire in ispite sau incercari, spusa cu toata inima si din tot cugetul tau, cind ajung acestea sa te smereasca spre iubire de oameni, si sa-ti smulga caldura in inima si din aceasta lacrimi de multumita, atunci s-a terminat cu rabdarea, caci si acea ispitire a incetat.

Sa ne deschidem ochii sa vedem mila lui Dumnezeu, si atunci si in durere fiind vei ajunge sa primesti bucuria si pacea in suflet.

Fie ca ai putin sau mult, fii multumit si nu vei fi socotit ca un strain. (Sirah 29,26)

Ce grea este nemultumirea, si ce greu sa te tamaduiesti de ea.

Nemultumirea aia cronica, care iti opreste toata vederea bucuriei.

Grea este, ca o boala, ca o povara a sufletului, ca o ceata in fata ochilor, ca o impietrire a inimii, ca o orbire sau o surzire in fata oricarei clipe sau fapte ale minunii dumnezeiesti de care ai putea sa te bucuri si sa ajungi sa dai slava.

Da-i celui nemultumitor ceva, si va ajunge sa ti-l arunce inapoi, si nici o bucurie nu ii face, ci va ajunge si sa te urasca ca il jignesti si sa te si dea afara.

Cum e cu cei care au de toate, oare se mai pot bucura de ceva? sau poate capacitatea lor de bucurie  s-a diminuat in mult prea plinul si imbuibata lor apreciere de sine.

Cum e cu un copil care are de toate, se mai poate bucura de un cadou, de o minge, sau o papusa? Poate, dar daca da, atunci bucuria ii e foarte scurta si plictisul mult-prea-plinului ii ajunge, ajungind de la virsta frageda sa fie aproape scirbiti acesti copii, fara cunostinta bucuriei, sau a intensitatii bucuriei.

Cum e cu un adult care se vede ca are de toate, care ajunge sa arunce banii de culori si taieturi, care priveste la un cadou dat in bucuria Craciunului ca la o jignire adusa lui?

Grea e nemultumirea, si sufletul striga sa se elibereze de povara uriciunii, sa fie liber sa priveasca bucuria, si sa ridice slava lui Dumnezeu pentru toate.

Ce iti poate aduce mult-prea-plinul pe care il ai, pe linga desconsiderarea celui care nu iti ajunge la mult-prea-plinul tau, pe linga faptul ca iti optureaza capacitatea si intensitatea bucuriei, pe linga ca ajunge sa iti invirtoseze inima si sa te orbeasca fata de oricine altcineva afara de tine?

Cum e cu acea inima invirtosata?, e ca saminta aruncata pe loc stincos de nu prinde roada, inima invirtosata nu poate primi cuvint, si nici da cuvintul, acel cuvint spre zidire, acel cuvint de intarire sau de bucurie, o inima invirtosata e seaca de iubire pentru aproapele, si seaca in continuare.

Fii multumit, ca sa nu fi considerat strain, caci fiii au de toate, si sunt mostenitori a toate, si primitori a celor promise,

dar cei straini si nemultumitori nu vor ajunge sa fie precum fiii mostenirii

Sa incercam sa ne tamaduim nemultumirile prin cistigarea blindetii inimii, prin milostenie pentru cel cu adevarat in nevoie, fie ajutor material cit de mic, fie cu un cuvint bun catre cel intristat, iar multumirea, lacrimile de multumire ale lor vor mai topi din invirtosarea proprie, si incet incet vom birui nemultumirea ajungind, poate, sa dam multumita lui Dumnezeu in orice clipa si loc si sa primim plinirea bucuriei.

Dumnezeului nostru Slava!

Casatoria si copiii – (decupaje)

Casatoria, un pas mare, important, unire in fata lumii si apoi in fata lui Dumnezeu, prin binecuvintarea Sfintei taine.

Dar oare cei ce se casatoresc se gindesc ca se casatoresc doar spre bine, spre bucurie, pentru zile senine, sau ca vor avea sa dea si de greu, nu teoretic ci si faptic,

iar atunci cind e sa dea de greu aproape ca vor fi sa uite toata dragostea, si o vor deforma din dragoste in nervi, in batai, in bauturi, in pierderea controlului, in deznadajduiri, ajungind la divorturi.

Casatoria care se porneste de la idea ca toata viata va fi numai bucurie, si greutate ioc, nu are temelie solida si la primele valuri se clatina si se subrezeste.

Nu cred sa fie cineva sa se casatoreasca gindindu-se la greutati si la jertfa de sine, la iubirea pina la jertfa care sa creasca din acea unire, ci se gindesc, de sunt tineri la distractie si bucurii – cum e normal – , iar de sunt mai in etate – la ajutorul pe care il vor primi, la suport, sustinere, sau ce vor cistiga in urma acelei casatorii, insa nu si la ce pot oferi si la faptul ca se pot jertfi, ca incununare a marii iubiri ce o poarta.

Se plinge lumea de imaturitate, de superficialitate, de netrainicie in relatii, dar unde sa invete lumea, unde sa se maturizeze, unde sa cistige greutatea si stabilitatea in gindire, conceptii, iubire?

In evenimentele cu bucurie, sau in bune petreceri, sau intilniri cu gind de petrecere, din acestea se bucura sufletul si trupul, dar nu se intareste ci se lincezeste si nu cistiga greutate sau maturitate.

Ce caleste trupul si sufletul nu e trindavirea sau petrecerea in bucurie, ci greutatile, incercarile.

In greutati se caleste sufletul si cistiga maturitate, in greutati se intareste casatoria si se dezvolta acea dragoste pina la jertfa – acea dragoste dumnezeiasca.

Si cum e cind e sa apara copiii, dupa fereala ajung de apeleaza poate si la avort, lasind sa traiasca 1 sau 2, dupa planurile lor, dupa calculele lor.

Acu, ce ti-e si cu calculele astea, 1 sau 2 copiii, cit si cind e sa doreasca ei, atit.

Oare se gindesc ca cei pe care nu i-a lasat poate le-ar fi fost de mult mai mare ajutor la batrinetele lor? Sau poate ar fi ajuns oameni mari, insemnati, sau ar fi fost daruiti catre monahism – caci ce dar mai mare sa-I faci lui Dumnezeu decit sa-I afierosesti unul din copii tai? Sau se gindesc ca de obicei inaintea unui lucru bun apar ispite, tocmai pentru a se cerne cele pentru acel bun, – cine sa-l faptuiasca si ce plata – , se gindesc ca poate acei nenascuti pe care nu i-a lasat sa traiasca, pot fi acel ceva bun pentru care parintii sa fi primit inainte ispita avortului?

Se gindesc ce tragedie este pentru un singur copil, si pentru el si pentru parintii acelui copil, si ce binecuvintare daca ar fi avut toti copiii care le-ar fi prin plamada?

Un copil singur la parinti e tragedie pentru el si pentru parinti, ajungind sa se sufoce de egoism, de prea-plin de sine, la maturitate ajungind sa traisca adevarate tragedii cind va fi lovit de talazurile vietii, neinvatat sa le faca fata prin gindul bun, iar ajutor parintilor, un singur copil care deja e crescut in egoism feroce, si tulburat in inadaptata maturitate – ajutor parintilor…. mai greu de crezut.

Sa ne gindim la tragedia femeii sau familiei care planuieste avorturi sau planuieste cind si citi copii vor sa aibe, oare pot fi ei siguri ca atunci cind planuiesc ei va fi plamada buna si vor iesi copiii buni, sau poate din planurile lor au scapat, au pierdut ceva bun, care nu l-au lasat sa traisca? Se poate oare compara calculele lor cu binecuvintata pronie dumnezeiasca?

Sa zica oare, dar nu avem bani, posibilitati sa avem toti copiii plamaditi, sau feriti, poate da, poate nu. Cu siguranta nu avem insa prestiinta viitorului, cu siguranta insa un copil egoist, rasfatat si rizgiiat costa mult mai mult pentru a-i face toanele decit a creste normal 2-3-4 copii.

Acum sa ne gindim la familia cu toti copii daruiti si lasati sa traiasca,

Rar sau deloc va aparea boala egoismului sau a prea-plinului de sine, copiii fiind invatati de mici sa ajute, vor ajunge de ajutor parintilor la batrinetile lor, vor ajunge sa tina unul la altul, sa se iubeasca fara urma de egoism, sa se intr-ajute, sa se creasca unul pe altul, sa primeasca totul cu bucurie si multumire, vor pretui totul mult mai mult, si efortul si bucuriile, vor fi mai sensibili la greutatile si nevoile celor din jur, vor avea cunostinta milei si blindetii, vor indura greutatile vietii mai usor, adica vor trece prin viata fara sa simta  fiecare val sau furtuna , vor avea acea intelegere si maturitate care ii va face oameni si nu umbre inviforate si tulburate.

Sensibilitatea

Sensibilitatea sa fie in sine un lucru rau sau bun?

.

Poate sa fie un ceva bun, daca n-am impleti-o cu partile rele din noi, ajungind sa devina o sensibilitate bolnavicioasa.

In sine e buna, caci te ajuta sa percepi lumea in delicatetea si frumusetea ei, te poate face sa “vibrezi” cu cel de linga tine, fie in bucuria sau in pacea sau implinirea sufleteasca a lui, fie in nevoie sa ii simti lipsa si durerea si tinguirea sufletului, nevoia de un ajutor, de un cuvint bun, de o alinare, sau de ceva, de un context ce poate ajuta acea persoana tinind cont de nevoile sau de sensibilitatea ei.

.

Se zice (tot in Acatist de multumire, Slava lui Dumenzeu pentru toate): “Slava Tie, Celui ce ne-ai trimis nereusite si scarbe , ca sa ne intoarcem ochii spre suferinta celorlalti;”

Cei cu oarecare sensibilitate, pot percepe, pot “vibra” la sufetinta apropelui, si sa-i fim balsam fara sa fi trecut prin acele suferinte si scirbe, dar vazindu-le la acela le primim si le suferim ca ale noastre; si nu sa devenim cutit care sa injunghie pe omul care deja e cazut in nevoie si durere.

Dar tot asa conteaza pentru oricine si experienta, nevoile, durerile, scirbele prin care sa fi trecut, te face mai intelegator si mai vazator si mai ajutator pentru cel de linga tine, care-l vezi sa treaca prin ceva semanator, cele prin care ai trecut te intaresc dar si te sensibilizeaza pentru cel de linga tine.

.

Insa, desi in sine e buna, sensibilitatea poate deveni bolnavicioasa si in loc de deschiderea ochilor, iti poate aduce durere si inversunare si poate deveni, chiar o boala care se va hrani pe sine insasi.

Si cum poate deveni ceva ce in sine e bun in ceva vatamator? Prin reaua amestecare cu cele vatamatoare: cu mindria in principal, cu multa iubire de sine, si chiar cu rautatea.

Caci atunci cind ceva e rau, e putred in sineti, orice ce ti se ofera chiar de ar fi bun dar care nu e in contexul “bunei tale judecati” tot ca vatamare si ca un rau il percepi, ca doar asta cunosti.

Sensibilitatea intinata, devenita bolnavicioasa, va ajunge sa te pagubeasca si de cele bune ce iti poate aduce, si sa te inaclaiasca fara de iesire, hranindu-se pe sinesi in boala ei.

Faptele, sau actiunile celorlalti, sau incercarile le vei percepe mai tare, mai dur, ajungind sa te inraiasca, sa iti invirtoseze inima la tot ce e in jur, sa te orbeasca la orice frumusete sau bine sau bunavoie, asta cu ajutorul acelei sensibilitati bolnavicioase.

…

Se zice ca timpul ajuta la vindecare de boli, dar nu in acest caz, timpul va agrava sensibilitatea bolnavicioasa, iar de nu se va trata, va ajunge sa te distruga;

dar nu ea trebuie tratata, in sine fiind buna, ci cele care au intinat-o, alde mindrie, si prea mare iubire de sine.

Si timpul ajuta, daca in acel timp facem ceva nu spre cresterea invirtosarii si a rautatii ci spre smerire, spre impacare; – in timpul ispitei zii si tu: Doamne, iarta-ma, si rugaciunea inimii, si atunci timpul va fi folositor spre tamaduirea sufletului in acea ispita.

.

Iar in momentul in care rezulta invirtosarea inimii si judecarea celuilalt care poate ti-a gresit sau nu, cind rezulta tulburare si boala sufleteasca, atunci e semn de sensibilitate bolnavicioasa, care nu trebuie ea extirpata, ci cele ce au intinat-o, in special mindria.

…

Sensibilitatea poate fi lucratoare spre a da in exterior celor de linga tine pe care ii vezi in nevoie, primind si tu alinare si bucurie in sineti, dar poate fi lucratoare si in interior, atunci cind tu primesti cele indreptate spre tine (ispite, incercari, scirbe) dar le primesti cu gind bun, si iesi din lupta lor cu gindul bun, spre zidire, sau le primesti spre smerire si imbunare.

.

Caci cele bune va sa le primim spre smerire, caci ce e sa fi facut ceva asa bun ca sa primesti cuvintul bun sau binecuvintarea aceea

Iar cele rele sau de le-am, vazut ca vatamatoare, ca ispite, sa le primim cu gindul bun, tinind inainte gindul ca toti suntem copii, iar Dumnezeu ne e tuturor Tatal care da copiilor Sai tot ce e bun, si sa le primim cu multumire si cu gind bun. Asta e sensibilitatea lucratoare in interior.

.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa primim gindul cel bun in scirbe si incercari, si sa ne mai domolim vatamatoarea mindrie

Noi ispite? ispita inutilitatilor si a risipei

Traim in lume, mireni fiind, dar sufletul ne cere, si cauta, doreste (poate) o oaza de linistire si pace.

In amalgamul, zgomotul si prea-plinul bolnavicios al lumii in himera bogatiei care ti-ar aduce bucurie si satisfactie – himera fiind –, in alergarea din fiecare zi pentru a prinde sfirsitul ei, in aceasta lume cautam sa ne aflam linistire si pace.

Cum sa ajungem la acea pace si linistire? Simplu, simplificind viata si necesitatile, acel ceva simplu e odihnitor, reducind durerile de cap sau diminuind ingrijorarea si tulburarea din cauza acelui ceva prea complex sau prea apasator.

Si de e sa simplificam cite ceva din cind in cind, renuntind la complexitate in favoarea simplitatii ne vom odihni pe noi insine.

Si cum mai putem ajunge la acea pace si linistire? Simplu, cautind Adevarul si marturisindu-l, si traind dupa calea aratata de cuvintul Adevarului, caci adevarul e cel care aduce ne-obosire, e simplu, usor de recunoscut, de marturisit, si de purtat, si datator de viata.

Ce bine ar fi pentru noi daca nu ne-am face noi viata grea si de cosmar, ingreuind-o mai mult decit putem noi duce, iar apoi ca sa cerem ajutor de la Domnul si sa ne tinguim de ce grea viata avem. Dar oare cit din acea greutate ne-o producem singuri, poate inconstient, dar ca raspuns la agresiunea vizuala (alde reclame, alde non-valori prezentate cu stralucirea de putregai)?

Caci cine e sa ne indemne sa cautam complexitatea, aglomerarea, sau mall-urile :)

(era un articol dragut in care se spunea ca mall-urile sunt niste simple si necesare magazine :) – alunecarea era in acel necesare…),

Cine sa ne indemne sa ne pierdem timpul si banii si sa ne testam nervii in acele mall-uri

sau de ce sa ne supunem la ispita achizitionarii inutilitatilor si la ispita risipei, de ce sa cautam sa ne facem singuri rau, inconstienti ca ne facem singuri rau, iar apoi plingind, plini de neajunsuri si depresii sa ajungerm sa cerem ajutor Domnului si sa ne tinguim? Si apoi sa zicem ca de ce nu ne ajuta Domnul si sa cirtim?

Cum reactioneaza omul la agresiunea vizuala a reclamelor si a non-valorile prezentate cu stralucirea putreziciunii? Mai intii prin nerecunoasterea ispitei inutilitatii creindu-se o falsa nevoie, o falsa necesitate,   risipa si o uitare sau nerecunoastere a prea-plinului avut deja, la nemultumire, la cirtire, uitare si ura.

Caci atunci cind devi orb la cele ce ai, la talantul tau, la prea-plinul care il ai, devi si nemultumitor si cirtitor, si risipitor, aruncind acel ceva (banii) care i-ar fi putut fi de folos cu adevarat vreunui nevoias, ban pe care il arunci tu ca sa ai culoarea, trendul, multitudinea obositoare si non-valoarea prezentata peste tot.

Se prezinta ca valoare miile de rochii, panfoti, blanuri pe care le are nu stiu ce vedete in nu stiu cite camere, se prezinta ca valoare (!) desfrinarea si avortul, promiscuitatea si rautatea, aceastea se prezinta valori ale lumii subjugate de chingile materiale!

… Mai apoi insa recunosti ispita inutilitatii dar ii faci greu fata si parca tot ai vrea, te lupti cu ea, dar cazi.

Iar mai apoi incepi sa o eviti, de ce sa ajungi sa-ti faci rau singur, de ce sa te lupti cu o ispita care o poti evita, de ce sa-ti pierzi linistea – si ea destul de fragila – pentru a te imbolnavi de agresiunea chemarii la risipa si de senzatia de fals neajuns indusa de reclame.

Cum de a ajuns lumea? – simplu, este era consumului doar de dragul de a arunca, care nu-i de ieri de azi, era neajunsului desi ai prea-suficient si prea-mult dar nu vezi limitele si nevoile tale si suficienta ta si multumita ta, orbit de stralucirea reclamelor, era nepasarii, a egoismului care ajunge sa te doara chiar pe tine, era profitului fara scrupule, era decadentei.

Tinguire ! Cirtire ! Neajuns ! Nemultumire ! Ura si rautate ! asa sa fi ajuns lumea?

Daca da, atunci cel ce trece prin ea, si nu se prinde in avalansa nebuniei ei, ar fi sa fie precum mucenicii?

:) glumeam – suntem niste palide ramasite ale marturisilorilor, ale adevaratilor credinciosi, ale adevaratilor martiri si purtatori de Dumnezeu, suntem umbre in credinta, si iubire de semeni, tulburati de zgomotul decadentei sociale si valmasugul informational, de neajunsul timpului, pierduti in lume fara de ancora, pierduti fara de Dumnezeu, uitind de Dumnezeu si prinsi in chingile si lanturile si chinurile acestei lumi!

“Nu sunt cumplite viforele pentru acela in al carui suflet straluceste faclia focului Tau. Imprejur – vreme rea si intuneric, groaza si urlet de vijelie; iar in sufletul lui pace si lumina: acolo e Hristos ! Si inima canta: Aliluia!” - frumos e spus in Acatist de multumire, slava lui Dumnezeu pentru toate.

Suntem mireni si traim in asta lume, cu dorul de pace si lumina in noi,

Purtatori de Hristos suntem, caci cu noi este mereu, numai noi ne facem orbi la cele bune ce se afla in noi, ne ingropam bunatatea si blindetea si mila, Il ascundem noi pe Hristos, si ajungem sa uitam noi de El si apoi fara pace si lumina orbecaim si ne chinuim.

Sa-L avem in suflet si in gind si in inima pe Hristos, sa ne facem purtatori de Hristos si marturisitori ai cuvintului primit, si vom fi sa mergem cu pacea in noi oricit de vifor si nelinisti ar fi imprejur.

Dumnezeului nostru Slava !

Cum e marturisirea noastra si cum o vad ceilalti, si cum ne raportam la acestea?

Traim in lume, in interactiune cu colegi, cunoscuti, familie, si ni se stie marturisirea uneori prin vorbe, alteori din fapte. Cei cu care interactionam mai des, ne mai incearca, ne ispitesc pentru a ne gasi noua nereguli in marturisire, si lor, poate, indreptatire ca sa nu se apropie, poate, de lucrarea religiei in fapta, cuvint si simtire.

Ni se vede marturisirea noastra, cu voie sau fara voie, si citeodata poate mai si pierdem din rinva si lucrare prin raspunsul nostru nu prea bun dat la ispitire, si simti ca ce ai agonisit, ce ai cistigat s-a dus, si iti ramine o umbra amara de pierderea dulcetii si a stradaniei.

Ni se cere sa fim sfinti, deja, chiar de am mers doar la o slujba, daramite marturisirea ta si lucrarea ta sa implice participarea mai deasa, ni se cere in fata celor ce ne sunt departe, sa fim deja sfinti, sa nu ne enervam, sa nu ne miniem, sa nu avem slabiciuni, sa fim mereu 100% disponibili si binevoitori, indiferent de starea fizica, de apasare,…, indiferent; si ne testeaza, ne ispitesc, iar de nu, mai se intimpla sa se verse si rautati.

Iar noi…,  ne vedem nedesavirsirile si patimile si uriteniile mai apasatoare, si se mai intimpla de ne mai si miniem, si la lovituri – din sensibilitate plingem, si ne luptam si cu noi, si cu cele primite, si ne mai suparam ca ne lupta sensibilitatea, si vedem ca lucrarea marturisirii noastre nu e deloc cum altii se asteapta, ci orice greseala se vede mult mai mare si de cei mai de departe, dar insa si de noi, si ne vedem ca suntem si mai pacatosi.

Ce sa facem atunci, cind e sa primim cuvinte: Degeaba mergi tu la biserica?

Ce sa facem? Oare sa nu mai mergem, caci suntem asa de pacatosi si nu ne indreptam in masura in care altii asteapta?

Nu, asta niciodata, caci afara de Biserica nu e mintuire, nu sunt taine, nu e comuniunea cu Dumnezeu, nu e jerta din iubire pentru mintuire, nu e cuminecatura, nu e slavoslavia si binecuvinarea pacii si a iubirii.

Si apoi, unde sa mearga pacatosi sa afle iertare, sa afle alinare, sa afle milostivire de sufletele lor ingreuiate? Unde?

Caci Domnul a venit in lume sa mintuiasca pe cei pacatosi, nu pe cei drepti, cei drepti in marea lor indreptatire nu au vazut si nu au primit venirea Domnului, apoi bolnavii au nevoie de doctor nu cei sanatosi. Si apoi, oricit ai fi de drept, cind e sa intri in casa Domnului, sa stai la masa cu dumnezeirea, sa te apropii sa te impartasesti de dumnezire, oricit ai fi de drept, tot ca cel mai mare pacatos te-ai simti.

Sa nu ne rusinam sa marturisim, asa pacatosi si intinati cum suntem, caci prin pocainta noastra si cerurile se vor bucura, sa nu ne rusinam a marturisi oricare ar fi imprejurarile,

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri. „ spune Mintuitorul.

De e sa primim cuvinte de acel gen, sa ne smerim ca suntem slugi pacatoase si nevrednice, sa ne smerim gindindu-ne ca asa pacatosi si nedesavirsiti cum suntem, Dumnezeu tot ne e alaturi, si ne iubeste cu iubire de Tata, cu iubire jertfelnica, si ca fara Dumnezeu nimic nu este cu putinta a se misca pe pamint, nici lucru, nici cuget,

„1. De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste.
2. in zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu, voi care mancati painea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai.” (spune dumnezeiescul David in psalmul 126)

De e sa gindim cumva: rusine fac de marturisirea mea, din cauza mea nu se vor indrepta multi, din cauza nedesavirsirii mele, mai bine sa las marturisirea mea sa nu o fac de ris….

Acest gind de e sa-l primim asa – ne vom vatama, caci nu e de la Dumnezeu, niciodata o imparatie nu se va dezbina pe sine insasi si apoi sa mai dainuiasca. Sa incercam sa discernem si gindurile si simtamintele, iar daca vedem ca nu ne sunt de la Dumnezeu si ca nu avem inca lucrarea de a ne lupta cu ele, sa nu le primim si sa nu stam de vorba cu ele, caci ne pot aduce intristare si deznadejde si slabirea puterilor sufletesti.

Orice ar fi si cum ar fi, sa nu lasam marturisirea noastra de o parte, sau sa slabim rivna si obiceiurile care le avem in lucrarea noastra; de e sa primim sa ne smerim din acele cuvinte caci nu suntem desavirsiti ci suntem pacatosi, fie, asa sa ne smerim, si sa fim mai atenti la noi la ceea ce dam de la noi, si la a nu-i sminti nici pe cei ce ne sunt departe.

Si cum putem face asta? Prin a arata dragoste, bunatate, blindete, smerenie, prin cuvintul si gindul bun, prin puterea Domnului care sa o facem lucratoare in noi.

Citeodata ne mai lovesc valurile vietii, incercarile, citeodata cadem, dar avem oricind la indemina leacul sufletului cazut si ranit, prin marturisire si pocainta si apoi si inaltare din marinimia lui Dumnezeu de a ne impartasi. Si oricit am fi de incercati, nadejdea, credinta in marea iubire de oameni a lui Dumnezeu sa ne fie mereu in fata cugetului.

Domnul Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne mintuiasca!

Nu judecati si nu veti fi judecati; nu osanditi si nu veti fi osanditi; iertati si veti fi iertati.

A judeca e cam cu a avea ochi pentru altii, dar nu pentru a le fii sensibil la nevoile lor, la durerile lor, ci pentru a observa critic toate detaliile, a le inegri mai rau micile nereguli sau uitari sau greseli. Omul acela de a gresit sau pacatuit deja e deranjat de cel necurat, si cu siguranta nu-i mai trebuie de la ceilalti sa primeasca alte osindiri, in plus fata de greutatea ce o are.
Dar tot asa, avind ochi pentru „chichite”, pentru detalii de neorinduiala va ajunge pentru tine ceva atit de aprig sa te macine, de tipicar, poate chiar obsedant, tu voind sa ajungi la extrema perfectiunii pentru a avea baza de a osindi mai departe si pentru tine de a te indreptatii mai mult (si cum extremele sunt ale diavolului, disparind complet dreapta masura…) asa intram si facem jocul celui necurat.
Dar tot aprofundind acel nimic, si avind ochi pentru acel ceva, vei ajunge sa ti se descopere neorinduiala si in tine, iar din culmea perfectiuniii in care te credeai, caderea e mare, caci legile duhovnicesti nu sunt oprite de nimic, in ceea ce tu judeci si osindesti, in acelea te vei gasi in neorinduiala si greseala si vei fi tu osindit.

Dar daca lasi de o parte ochiul tau critic cautator de greseli si in locui-i pui ochiul blindetii si milei, de nu vezi greselile sau chiar de le vezi sa le acoperi fie fata de ceilalti, fie fata de tine, gasindu-le lor indreptatire, atunci e sa faci mila, si cu dinsii si cu tine.
De ti-a gresit chiar tie, acopera-l, indreptateste-l pe el si osindeste-te pe tine ca nepurtator de pace si blindete, si astfel vei putea stinge supararea chiar cerindu-ti tu iertare. Asa de simplu si usor e sa spui: Iarta-ma, frate !, caci dupa vreo 2-3 dati, vei vedea ca-ti aduce chiar bucurie si pace, de-ti ceri tu primul iertare.
Nu-l osindi pe cel ce iti greseste si nu-l da de la inima ta, caci in locul gol lasat de el vor creste spini si tulburare, iarta-l, dar iarta-te si pe tine, dar si smereste-te tu, caci de erai tu purtator de pace si blindete si nu de neguri, atunci nu se apropiau spinii rautatii de tine ci s-ar fi topit …

Cind e sa vezi un om bolnav, oare nu te smereste, caci de aveai putina credinta si iubire, ii puteai spune ca omule, Domnul sa-ti dea sanatate si Harul Sau sa te ocroteasca, si bine i-ar fi?
Cind e sa vezi un om tulburat de vreo ispita sau in viltoare mare, oare nu te smereste, gindindu-te ca de erai sa ai pace si linistire in tine, puteai sa aduci linistire si celuia?
Atunci cum sa osindesti pe cel cazut deja in pacate si sa-l ingropi mai mult in deznajede, cind vederea lor de catre tine iti e sa-ti fie spre smerire.
Caci de era sa le fi avute tie date, si fara harul Domnului nici sa le fi intimpinat nu ai fi putut, dar sa le fi si purtat si sa te fi si razboit cu ele.

Domnul Dumnezeu sa aibe milostivire de sufletele noastre !

Toata grija cea lumeasca sa o lepadam

Toata ingrijorarea, toata greutatea lumii sa o dam de o parte de pe sufletul nostru si din cugetul nostru.

Cum sa facem cind ne mai napadesc probleme, ingrijorari, dureri, amintiri, orice care ne acopera si ne tulbura, atunci cind ne luptam si nu mai aflam gindul cel bun ca sa le biruim, si tot mai mult ne afundam in acea problema, iar rezolvarea nu apare…, ce sa facem atunci?

E simplu, sa reducem la simplu, sa descojim problema, situatia conflictuala respectiva, sa o decojim de parti neesentiale, sa dam de o parte cit mai mult din ce o face grea, de nepatruns, pentru a o reduce la simplu, pentru a vedea miezul, sau a gasi acel ceva mic si simplu care poate rezolva totul, si pentru a putea gasi impacarea, iar acel ceva simplu care sa rezolve starea conflictuala e biruitorul gind cel bun.

Si ce ar mai usor si mai de inteles in oricare minte oricit de luptata si incetosata ar fi ea, ce e mai usor, decit a citi, a grai si a cugeta Adevarul. Si mare folos il are citirea sau gindirea macar a unui nitel din Sfinta Scriptura. Caci unei inimi sau minti tulburate si incetosate de probleme, pentru a o cistiga e sa-i vorbesti sa i te apropii cu blindete si cu cuvintele simple ale Adevarului.

Si ce ramine dupa ce reusim sa dam de o parte ingrijorarile lumesti? Ramine un suflet mai usor, mai dornic de cele inalte, cu dorire de a primi si implini cu drag cuvintul lui Dumnezeu.

Dumnezeului nostru Slava !

sa nu cumva sa ajungem sa-I noi facem judecata lui Dumnezeu

Poate ni s-a intimplat sa ne pierdem rabdarea (mie uneia cu siguranta), dind vina pe firea noastra mai colerica, mai sangvina, pe timpul care zboara si nu-i vedem urma, sau se intimpla sa cirtim la cele ce le intimpinam in viata, sa ne plingem de toate cele, de faptul ca Dumnezeu nu ne aude rugaciunile …..

Si cam atit, pina am ajuns la acel ceva care nu il vadeam a fi pacat, consideram in indreptatirea noastra ca nu primim raspunsul si ajutorul pe masura rugaciunilor noastra, a zbaterii…

Pacatul nu il vedem cind zicem, Dumnezeu nu ne aude, nu ne ajuta, nu ne sprijina, pacatul nu il vedem ca Ii facem judecata lui Dumnezeu…

Frumos spunea parintele paroh o pilda ce suna cam asa: un om care avea vederea celor dumnezeiesti,  mergind vedea pe nisip doua urme de pasi in urma sa, ale lui si ale lui Dumnezeu mergind cu el alaturi;

s-a intimplat de a dat de greu, si s-a uitat si a vazut doar un rind de urme de pasi, si s-a tulburat tare, zicind Dumnezeul meu m-a parasit acum cind am dat de greu si as fi avut nevoie de El;

Greul a trecut, si uitindu-se in urma a vazut din nou 2 rinduri de urme, si zicea, Doamne, de ce m-ai lasat singur cind am dat de greu, totdeauna erai cu mine, si cind am dat de greu eram singur si m-ai lasat….,

iar Dumnezeu i-a raspuns, nu te-am parasit niciodata, iar cind tie iti era greu, Eu te purtam pe brate

(am scris-o din amintiri, dar tare frumoasa era pilda asa cum o spunea parintele)

Se-ntimpla foarte adesea ca ne pierdem rabdarea, ca ne tulbura viforele vietii, si cirtim, si judecam nu numai aproapele, dar ajungem la pacatul de-I facem judecata si lui Dumnezeu, caci nu vedem – orbiti fiind de cele materiale, de durere, de noroi si mocirla, nu vedem ca Dumnezeu ne poarta pe brate atunci cind greutatile ar fi sa ne inghita

De cirtit, ar trebui sa nu cirtim defel, caci astfel ne pierdem noi titulatura de fii ai lui Dumnezeu, si cum sa mai indraznim sa-I spunem lui Dumnezeu – Tatal nostru, daca noi ne gindim ca ne-a dat mai mult decit putem duce; El ne ramine Tatal nostru oricit am gresi, insa noi ne coborim din titulatura de fii

De avut rabdare, ar trebui sa avem, oricit ar fi sa asteptam, sa avem sora de drum nadejdea, si sa stim ca Dumnezeu ne asculta, si ca un Tata ne va da cele de folos si trebuinta, si sa avem grija sa nu cadem in a face judecata lui Dumnezeu, ca ne facem pacat mare, poate fara sa-l putem vadi si recunoaste asa usor.

Dumnezeului nostru slava pentru toate cele presarate in calea noastra!

si urarea e o rugaciune

nu cred sa fie cineva pe lumea asta care sa se supere atunci cind e sa primeasca o urare, si sa nu-i priasca

teoretic, atunci cind urezi cuiva: sanatate, sau sa gasesti un sot bun, sau multi ani, sau fericire, impliniri, reusite, bafta, servici usor :) …
de fapt prin ele te rogi pentru acea persoana, tu nu poti sa i le aduci, sa i le implinesti tu, ca nu e in puterea ta, e un fel de rugaciune catre Dumnezeu
daca ar tine de puterea ta, nu mai e cazul sa i le aduci ca urare, ci i-ai face acelei persoane, ce ii poti face, sau da

“Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot?”

urarea de sanatate – e un fel de: Sa te tina Domnul sanatos si in putere, trupul sanatos implica si minte sanatoasa, si suflet dezrobit de tulburari si pacate
La multi ani – un fel de: Sa iti astearna Domnul in cale ani multi, fericiti si binecuvintati

si cum nu putem adauga la anii nostri, cu a noastra putere o clipa in plus, cum nu putem adauga la statura noastra un cot, prin a noastra putere
asa si orice urare, oricit de mica ar fi ea, e tot un fel de rugaciune pentru acea persoana,

si cui de pe lume, nu i-ar prii rugaciunea altora pentru sine?

pe baza celor de mai sus, considerind nu chiar falsa premiza de plecare, anume ca urarea de bine catre cineva e dorire de implinire, si e tot rugaciune, spusa cu vorbe, pe fata, si simplificata

atunci, cei care se declara atei, si care ureaza si ei de sanatate, de multi ani, de…., de fapt ei se roaga lui Dumnezeu

ca ei nu stiu asta, ca nu le-a spus nimeni…, e altceva, daca ei nu stiu ca de fapt se roaga, nu inseamna ca nu se roaga, ca poate nu isi inalta si sufletul si mintea, dar se roaga si ei :)
la fel cum, faptul, ca daca ei nu constientizeaza sufletul si darurile primite, nu inseamna ca ele nu exista

concluzie, nu exista atei, ci doar oameni carora nu li s-a spus: voi de fapt credeti, si va rugati cu credinta si nadejde, dar de fapt nu stiti asta