rugaciunea zilelor

Doamne, Dumnezeul meu, multumesc pentru cele ce au fost, pentru cele de acum, pentru cele ce or sa fie.

*

Multumesc pentru cele ce au fost… – si pleaca-ti ochii gindului la cele din trecut, la unele mai neplacute, si pune-le in iertare prin multumire.
Multumesc pentru cele de acum… – si priveste catre cele jurul tau, oameni, detalii, si multumeste pentru ele. Si chiar de e ceva mai greu, multumind pentru acel ceva, se va mai ridica din greutate.
Multumesc pentru cele ce or sa fie… – si ridica-ti gindul la o dorire a ta, si multumeste pentru ea ca si cum ai fi primit-o deja.
Si la fiecare zicere, mai pune ceva in iertare din trecut, mai observa cite ceva din binecuvintarile pe care le ai sau de care esti inconjurat, si priveste cu multumire la fiecare dorire a ta. Si primeste toate ca din mina lui Dumnezeu, multumind dinainte pentru ele.

Ceea ce este da, da!

„Ci cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu” (Matei 5,37)

Cuvintul sa fie cuvint. Nu trebuie mai mult. Oamenii trebuie sa se increada in cuvintul dat, in cuvintul spus, si nu mai e nevoie de a demonstra ceva pentru a fi de incredere. Nu trebuie mai mult, decit a spune cuvintul si a te tine de el.

Dar…

“ … Un om avea doi fii. Si, ducandu-se la cel dintai, i-a zis: Fiule, du-te astazi si lucreaza in via mea. Iar el, raspunzand, a zis: Ma duc, Doamne, si nu s-a dus. Mergand la al doilea, i-a zis tot asa; acesta, raspunzand, a zis: Nu vreau, apoi caindu-se, s-a dus.  (Matei 21,28-30)

Cuvintul sa fie cuvint, daca e sa fie raspuns corect, raspunsul bun. Daca raspunsul e bun, la o cerere, la o ascultare, atunci nu-ti duce in ne-lucrare cuvintul spus, caci daca cuvintul e bun, si lucrarea trebuie sa fie asemenea. Dar daca cuvintul spus nu e raspuns bun, atunci…. Atunci te macina, atunci lucreaza in tine ce ar fi trebuit sa fie raspunsul bun pe care tu nu l-ai dat. Cuvintul care nu e raspuns bun, iti picura in suflet regret, parere de rau, cainta. Si apoi, cuvintul ce nu a fost raspuns bun, prin cainta ajunge de este lucrarea buna, ascultarea buna.

Tineti-va de cuvintul dat, caci nu trebuie mai mult, dar cuvintul sa fie raspunsul bun pentru a fi si mai mult decit cuvint – sa fie si lucrare buna.

Dati multumire pentru toate

Cind e sa dai ceva, primesti in schimb bucurie, dar dupa un timp se stinge. De ce nu ne tine bucuria, sa ne mai hranim cu ea un timp? Caci nu am multumit. Cind am dat, ni s-a parut ca din ale noastre am dat. Daca e sa multumim ca am facut un dar, sau o mica jertfa, trebuie sa multumim noi pentru acest lucru. Sa multumim ca am avut disponibilitatea materiala, sufleteasca pentru a face acel dar, sa multumim, ca ne-a cercetat Domnul si ne-a atins sufletul si ne-a dat dorinta de a darui, si posibilitatea de a o face. Sa multumim Domnului ca ne-a gasit si ne-a ales pe noi, pentru a putea face acea jertfa sau dar, ca din ea sa ne umplem si noi sufletul de bucurie. Dar ca sa tina bucuria, trebuie sa vedem dincolo de gestul nostru, adica sa vedem mila lui Dumnezeu ca a fost cu noi, in concursul de imprejurari care ne-a atins coarda sufletului, in posbilitatea de a realiza acea fapta. Pentru fapta primesti bucurie, si liniste, si pace, dar pentru a se mentine acea bucurie trebuie sa multumesti Domnului ca ai putut face acea fapta.

iar cel ce se smereste pe sine se va inalta

Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames. 
Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames. 
Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. 
Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. 
Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta. (Luca18, 10-14)

Pilda spusa lor, pilda spusa noua, dar cine sa aibe urechi de auzit?

Usor e sa judeci si sa faci aprecieri, sa te apreciezi pe tine, ale tale jertfe, caci stii ce ai facut ca sa le poti face, si de ai facut te vezi pe tine maret, iti creste valoarea in ochii tai. E usor sa judeci, si daca cumva te consideri si rivnitor si drept, atunci grija sa ai sa nu fii la un pas de inselare. E usor sa dispretuiesti si sa arunci aprecieri negative asupra altora, ca asa ii vezi tu. Asa ii vede ochiul tau dupa masura cu care ii poti masura tu. Si ce masura sa ai daca nu ii cunosti, daca nu le cunosti nevointa si tainele sufletului, ce masura sa ai sa ii judeci si sa ii vorbesti?

Facusi judecata altora, te vazusi pe tine maret, si drept si altii in micimea lor nu iti ajung nici la vrednicia sa se apropie de tine.

Si, stand la spate, langa picioarele Lui, plangand, a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, si cu parul capului ei le stergea. Si saruta picioarele Lui si le ungea cu mir. 
Si vazand, fariseul, care-L chemase, a zis in sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar sti cine e si ce fel e femeia care se atinge de El, ca este pacatoasa. (Luca 7, 38-39)

Usor e sa faci judecata, si dupa ce ai degradat pe unii oameni si nu-i consideri demni de masura ta, ajungi sa nu ii mai accepti nici linga tine, nici la masa ta, si de e ca acesti oameni sa stie ca e ceva gresit la ei si sa caute tamaduire sau intoarcere, cu acelasi ochi rau ii privesti. I-ai pierdut din iubirea ta.

Iar carturarii si fariseii, vazandu-L ca mananca impreuna cu vamesii si pacatosii, ziceau catre ucenicii Lui: De ce mananca si bea Invatatorul vostru cu vamesii si pacatosii? 
Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit sa chem pe cei drepti ci pe pacatosi la pocainta. (Marcu 2, 16-17)

Cei pacatosi stateau mai departe, si vamesul statea mai incolo, si pacatoasa care intrase si se apropiase de Hristos sa-i spele picioarele cu lacrimile ei, indraznise sa faca ceva care ii smintea pe farisei, se apropiase de un drept, pacatosii trebuiau sa stea deoparte, caci erau deja osinditi si ca si morti. Nu aveau cunoasterea iertarii si a iubirii. Legea lor era legea contabilitatii.

(…)

Ii vezi pe altii rapitori, nedrepti, adulteri, si vazusi si pe acel vames, ochiul tau rau vedea cele rele, masura cu care i-ai masurat pe altii, e masura ta, nu masura lui Dumnezeu. Venisi la Dumnezeu, dar tot pentru altii ai ochi, venisi la imparat dar ai ochi pentru slujitori, ca sa ii vorbesti.

Postesti de doua ori si o spui ca si cum i-ai arata lui Dumnezeu, vezi cit sunt de drept, asa e legea, asa fac, sunt bun (!); si spui ca si cum ai astepta multumire si rasplata de la Dumnezeu pentru asta, ca are Dumnezeu nevoie de postirea ta?  Sau tu ai nevoie, daca intelegi ce e cu ea? Caci de nu-i intelegi trebuinta, atunci postirea ta e de fatada, si plata va fi tot asa.

Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu osandeasca pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. 
Cine esti tu, ca sa judeci pe sluga altuia? Pentru stapanul sau sta sau cade. Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea.  (Romani 14,3-4)

Si cel ce mananca pentru Domnul mananca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu mananca pentru Domnul nu mananca, si multumeste lui Dumnezeu. (Romani 14,6)

Asa era legea data lor, lege contabila: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Si prinsi in socotelile lor contabile, nu mai stiau ce e iertarea, ce e iubirea, ce e jertfa.

Si privind, a vazut pe cei bogati, aruncand darurile lor in vistieria templului. 
Si a vazut si pe o vaduva saraca, aruncand acolo doi bani. 
Si a zis: Adevarat va spun ca aceasta vaduva saraca a aruncat mai mult decat toti. 
Caci toti acestia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta insa din saracia ei a aruncat tot ce avea pentru viata. (Luca 21, 1-4)

Valoare adevarata nu mai era dreapta masura contabila care au primit-o ca lege – legea veche, ci valoarea o avea jertfa si iubirea – plinirea legii.

Trebuinta pentru mintuire nu era faptul ca ai facut si ai bifat totul in catastif, ca ai dat zeciuiala, ca ai postit dupa lege, ci trebuinta era si binele care nu l-ai facut si ai putut sa-l faci dar te-a lenevit contabilitatea jertfei asumata ca rezolvata. Ai fi putut face bine, ai fi putut aduce o jertfa, si nu ai facut zicind ca facui dupa lege nu trebuie sa fac mai mult? Atunci binele ce nu l-ai facut se tine ca un minus pentru care trebuie sa raspunzi si mai greu: trebuie sa platesti.

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. 
Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; 
Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.  (Matei 25, 34-36)

Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. 
Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; 
Strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. (Matei 25, 41-43)

Imparatia lui Dumnezeu, cea care e si in launtrul nostru, nu e contabilitate, nu e o complacere in cifre, zicind: facui cifra de jertfa nu mai trebuie sa fac mai mult. Imparatia lui Dumnezeu nu e contabilitate ci e iertare, iubire si jertfa. Iar jertfa va trebui sa fie cit e sa se poata, si chiar mai mult, caci de e sa fie mult, ce e mai mult decit puterile tale le va plini Dumnezeu pentru ca jertfa si bucuria sa fie depline.

(…)

Vamesul, un nume dat pentru cei de o moralitate indoilenica – cei pacatosi – cu uriciuni in suflet, prins in nimicnicia sa, vadit fiind de cuget, de inima sa, statea mai departe, dar era cu Dumnezeu alaturi, caci Il putea primi, avea sufletul aplecat, avea ochii picurind, si cugetul nu mai putea sa spuna, decit: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.

Nu avea de raportat biruinte ale jertfei contabilicesti, nu avea ochi rau pentru altii, caci nu isi ridica ochii de jos. Era el cu cugetul lui, cu inima lui plingind si dorind dupa Dumnezeu. Iar Dumnezeu era cu el, caci in delicatetea sufletului lui putea sa primeasca alinarea si mingiierea. Venise la Dumnezeu, si era cu Dumnezeu.

Cazut de esti, in greutati sau pacate, nu te lasa, ca Domnul nu te lasa, te cauta ca pe oaia ratacita, ca si pe drahma pierduta. De esti jos, singura varianta e de a-ti ridica ochii catre Dumnezeu, singura si adevarata varianta. Dar de acolo de jos, de unde esti, vezi-te asa cum esti, si de iti vezi pacatele si de le vadesti, alinare si iertare vei afla, caci Domnul iarta, alina, ridica si mintuieste, oricit de cazut ai fi.

Nu lasa ochiul sa judece exteriorul, pentru a-ti vedea marirea, sau nimicnicia altora, ci deschide ochiul pentru a vedea interiorul, pe ale tale nu pe ale altora, caci de ale tale raspunzi, si acolo de va fi locul curat si maret, si exteriorul va fi asemenea.

Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua. (Matei 6,33)

Ascunderea talantului

„Si mai este ca un om care, plecand departe, si-a chemat slugile si le-a dat pe mana avutia sa.  Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, altuia unul, fiecaruia dupa puterea lui si a plecat.  Indata, mergand, cel ce luase cinci talanti a lucrat cu ei si a castigat alti cinci talanti.  De asemenea si cel cu doi a castigat alti doi.  Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sapat o groapa in pamant si a ascuns argintul stapanului sau.  Dupa multa vreme a venit si stapanul acelor slugi si a facut socoteala cu ele.  Si apropiindu-se cel care luase cinci talanti, a adus alti cinci talanti, zicand: Doamne, cinci talanti mi-ai dat, iata alti cinci talanti am castigat cu ei.  Zis-a lui stapanul: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau.  Apropiindu-se si cel cu doi talanti, a zis: Doamne, doi talanti mi-ai dat, iata alti doi talanti am castigat cu ei.  Zis-a lui stapanul: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau.  Apropiindu-se apoi si cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat.  Si temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata ai ce este al tau.  Si raspunzand stapanul sau i-a zis: Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer de unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat?  Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda.  Luati deci de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti.  Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua.  Iar pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. „ (Matei 25,14-30)

 

Fiecaruia dupa puterea lui i s-a dat. Nu i se da cuiva mai mult decit ar putea, caci ar fi risipa, si darurile nu se risipiesc de cel care le imparte. Nu i se da cuiva mai mult, nici din cele bune, nici din cele grele, nu i se da mai mult decit e puterea lui  de a le administra si a le duce. Purtare de grija are daruitorul caci dupa puterea fiecaruia daruieste.

Primim daruri, multe, primim haruri care trebuie sa le folosim, sa le inmultim, caci nu din ale noastre avem, caci ce e din ce avem cu care sa  fi venit noi pe lumea asta? Primim daruri, si trebuie sa multumim pentru ele prin a le face lucratoare si a aduce cu ele folos.

Folos inmultit se aduce cind e sa le folosesti pentru cei ce nu le au, rod mare il au daca prin folosirea lor extidem dexteritatea folosirii lor si catre altii.

Avem pe cel ce a primit 5 talanti, pe cel ce a primit 2, si au lucrat si au inmultit, si au adus rezultatul darului lor, si au primit binecuvintare si daruire mai mare.

Avem pe cel care a primit doar 1 talant. Atit era putea lui de a lucra, caci i s-a dat dupa puterea lui. Doar un talant – darul vietii.

Dar oare acesta a apreciat darul, a multumit pentru el? Sau a privit cu ochi rau catre darurile primite de ceilalti si vazindu-se vaduvit a privit cu ochi rau si pe daruitor, pe stapin?

„Au nu mi se cuvine mie sa fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tau este rau, pentru ca eu sunt bun? ” (Matei 20,15)

 

„Doamne, te-am stiut ca esti om aspru”

 

Asa a stiut el, caci asa a vazut el. Oare asa ar fi spus si cel care a fost daruit cu mult? Sau asa ar spune cel care se vede pe sine ca nu ar fi daruit, caci nu e in puterea lui de a avea grija de mai mult?

Cei care se vad ca nu au prea multe cirtesc, si vad cu ochi rau pe ceilalti, si se ridica si impotriva lui Dumnezeu, caci zic ei ca nu a fost drept in daruire, si nu le-a dat… dar li s-a dat, li s-a dat atit cit puteau tine in grija, atit cit ar putea aduce folos si a nu se ingreuia mai mult.

Au daruri mari, cei care zic ca nu ar avea, viata e cel mai mare dar. Daruri avem primite, dar nu le folosim, si ajungem de le irosim.

„Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua.”

 

Cel ce a primit un talant, a facut o groapa si l-a ascuns, nu mai considera ca are darul, a zis in mintea lui, ca il pun acolo, si il voi da inapoi asa cum mi l-a dat, ca stiu ca e aspru si rau daruitorul meu.

Oare nu zicem si noi la fel daca e sa vedem ca nu primim precum ceilalti? Zicem si noi ca Ziditorul nostru nu a fost corect cu noi si cirtim, si nu ne mai vedem darurile noastre, ci le ascunem si nu le mai facem lucratoare? Cel ce primise un talant, avea cel mai mare dar – viata -, dar l-a ingropat, asa ca din cel cu dar s-a facut ca cel ce nu are, ca cel ce nu are cu ce sa lucreze. Si nu a avut ce sa aduca daruitorului ca multumire, caci nu a inmultit darul primit.

Nu a dat darul sau la zarafi ca sa-i aduca dobinda daruitorului. S-a lenevit sa lucreze, s-a lenevit sa dea darul jertfelniciei vietii in a-i sluji aproapelui – cu fapta, cu cuvintul bun, s-a lenevit sa isi foloseasca darul, caci putea sa-l transmita altuia pentru a aduce acela folosul darului primit.

Ti se pare ca nu ai, si stai si lincezesti, si stai si cirtesti, dar nu iti folosesti darul vietii pentru a aduce rod, pentru a folosi altuia, pentru a-l ajuta, pentru a-l ridica. Darul vietii, cel mai mare dar, pe care il irosim fara sa aducem multumire pentru el, fara a-l face lucrator pentru a rodi. Cel ce iroseste darurile e ca cel ce nu are, cel ce-si iroseste viata si nu o face roditoare, e ca cel ce nu are, si de la cel ce nu are – desi are, dar nu a multumit pentru ce are, si nu a adus roada – ce are si a ascuns, i se va lua, iar pentru irosire si nemultumire va avea de raspuns, si se va chinui si va suferi.

Sa va iubiti unul pe altul

Copiii pot fi hraniti si cu iubire. Nu doar de mincare fizica au nevoie, ci cresc si din iubire. Axioma esta valabila si pentru oameni indiferent de virsta. Hrana din iubire ii creste, ii intareste, si chiar ii aduce la sanatate. Iubirea jertfelnica poate face multe, caci putere mare are si pentru cel care o primeste, iar cel care o ofera, acea mare putere care o are si o ofera ii aduce in schimb smerenie, caci de unde are el putere de a oferi asa, de la el nu ar oferi ca unele ar fi peste masura lui, peste putinta lui.

Copiii au nevoie ca de aer, de iubire. Si parintii au nevoia de a oferi iubirea, uneori au insa durerea de a nu putea oferi iubire mare cu care sa isi hraneasca copiii, si atunci incearca sa o compenseze luind lucruri materiale, multe, multe jucarii, lucruri, care sa arate iubirea lor copiilor. Dar nu au nevoie de asa ceva, ii creste iubirea, nu prea plinul de jucarii, de plictisuri, care de fapt le dezvolta  sentimente egoiste, si le schimba perceptia asupra vietii, le deturneaza valorile in lumea materialului, si ramin nehraniti, ramin insetati de iubire, ajungind mai apoi sa alerge dupa ea in neliniste continua, insa nestiind ca iubirea e ce cauta, ei vor alerga dupa material.

Iubirea este hrana pentru oricine, si cel ce o primeste infloreste si creste, si cel care o da, vazind puterea ei, se smereste. Nu hraniti cu ura sau rautati, hraniti cu blindete si iubire, caci nu din ale voastre dati ci din ale lui Dumnezeu, si de dati din ale Lui, cu mai mult aveti si masura plina veti avea.

Daca ai cazut, ridica-te

De ai cazut, ridica-te; dar vezi de nu ai putea cumva sa ridici si pe altii cu tine.

Si caderea ta are un rost, rost pentru tine, sa nu te mai increzi in tine, sa iti arate ca esti pur si simplu un om, care mai faci si greseli sau care poate cadea in patimi. Acolo in caderea ta, ia de uite-te imprejur, si ia vezi nu sunt si altii, si cind e sa te ridici (cind e sa te ajute Domnul sa te ridici), oare nu poti lua si pe altii aflati in cadere la fel ca tine?

Caderea iti e si spre curatia ochiului tau, si cind esti jos doreste-ti ridicarea si cauta mereu cu ochii in sus, la mila lui Dumnezeu.

Drumul in jos, e spre invatatura ta de minte, drumul in sus, e si spre ajutorul altora care s-ar putea ridica si ei.

Si drumul conteaza, cum de ai ajums sa te ridici din patima ta, din caderea ta, din greseala ta, cum ai ajuns din vifornita in loc linistit, cum ai gasit mila lui Dumnezeu pe cale.

Si cauta oriunde ai fi, cauta mila lui Dumnezeu, ca o vei gasi oriunde, si in caderea ta, ca nu te lasa sa te zdrobesti, sa te pierzi de tot, si pe drumul ridicarii tale, si la locul linistit, o vei gasi daca o vei cauta.

Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau.

Ce faci cind ai de toate? De toate in sensul ca ai atit de mult, si nu doar ca nu ai ce face cu acel prea mult, ci nu mai are nici o insemnatate pentru tine. Mai ai acel ceva care te anima, care sa iti incerce mintea, sa gasesti calea pentru a ajunge la lucrul doririi? Mai ai acea rivna sa lucrezi, acea dorinta de a razbate? Sau esti intr-o letarghie, in care puterea de a dori, de a lupta pentru obiectul doririi, nu mai exista.

Era un articol in care se spunea: “Banii nu mai au nici o utilitate pentru mine.” Era vorba de un om care avea mult prea mult, nu mai avea ce bucurie sa isi procure cu banii, nu mai avea pentru ce sa lupte, si ajunsese sa isi iroseasca puterile, razbaterea lui. Ce ii foloseau banii, sa isi ia mincare si imbracaminte, ajunsese din nou la nevoile de baza, trecuse peste orice alta nevoie superioara care nu mai exista pentru el, si se reintoresese la mincare si imbracaminte. Zica-se cu plinul de bani ii ajuta pe saraci, sau ajuta tarile sarace sa …., sa isi castreze populatia pentru a reduce numarul ei. Si asta era un articol, de pe vremea nebuniei aceluiasi om, care avind totul, avind prea plin, a orbit, arogindu-si rolul de numarator si puterea de a reduce numarul oamenilor.

Nebunie! Nebunie care apare atunci cind nu mai ai la ce sa iti folosesti puterile, nu mai ai la ce sa iti folosesti mintea, puterea razbaterii, nu mai ai puterea doririi, nu mai ai puterea bucurarii de a ajunge la locul doririi. Calea pina la locul doririi nu mai exista, si nu mai are valoarea ajungerea si atingerea scopului. Toate vin asa usor, ca nu mai au valoare.Au alergat atit de mult pentru a avea prea-plinul, pentru a ajunge sa nu mai recunoasca valoarea ce au, si ajung sa nu mai aibe bucuria faptului ca poseda, ajung sa nu mai simta bucuria unei noi dorinte, totul se dilueaza, sentimentele se disipa, e ca un om care a mincat prea mult care nici nu vrea sa se mai minste, care nu mai vrea nimic, pe care nu il mai bucura nici un alt gust, care nu mai vrea sa isi foloseasca nici mintea, nici nu il mai bucura vreun sentiment sau vreo priveliste.

Au alergat atit de mult pentru a achizitiona valoarea, ca acum nu mai are valoare pentru ei. S-au zbatut atita pentru a achizitiona acea avere, si-au folosit atita puterea razbaterii, ca acuma stau in stadiu de leguma, nemaiavind pentru ce sa lupte. Trist. Zici ca atunci cind ajungi sa ai dupa cum ai vrut, sau mai mult decit e sa fi vrut, zici ca te vei odihni si bucura. Te vei odihni pina cind vei ajunge letargic, te vei bucura pina cind nu vei mai avea sentiment de bucurie, chiar de vei avea sau vei avea mai mult.

Vei avea bucurie doar cind e sa dai altuia, sa il vezi pe acela ca se bucura, ca are acel sentiment care tie iti lipseste. Si dai altora. E bine. Caci cei bogati sunt lasati pentru cei saraci, si cei saraci pentru cei bogati. Iar cei saraci le pot reda celor bogati sentimentul bucurarii pe care aceila l-au pierdut sau li s-a diluat.

Nu-ti dori prea-multul, caci il poti avea, dar odata cu el vei pierde din puterea ta, nu-ti dori imbuibarea cu material, caci o poti avea, dar odata cu ea iti vine letarghia si ti se duce puterea de a razbate, ti se scurteaza calea pina la ajungere si nu mai ai de ce a te bucura.

Sa zica cineva ca nu e asa, si ca tot vei mai avea ceva de luat, de achizitionat din lumea asta, si ca nu ti se va sterge puterea de a dori, ca oricit ai avea nu te vei satura….

„Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cei ce-si aduna comori siesi si nu se imbogatesc in Dumnezeu” (Luca 12, 20-21).

dati multumire pentru toate

Cind e sa te asterni sa adormi, multumeste lui Dumnezeu pentru grija care a avut-o de te-a purtat ziua aceea si ai ajuns sa te asterni la somn. Si zi si tu asa, atunci cind e sa te ridici sa vorbesti cu Dumnezeu: Doamne, Iti multumesc pentru cele ce mi-ai dat, pentru cei ce m-au ajutat, pentru cei ce m-au intarit chiar de m-au intimpinat cu cele potrivnice, Iti multumesc ca am ajuns la ceasul asta si ca pot sa vin la Tine sa Iti multumesc.

Cind e sa te scoli, multumeste lui Dumnezeu, ca ti-a rinduit o noua zi, si chiar de ti se va parea grea si iesirea noptii departe in ceasurile acelei zile, multumeste Domnului, si increde-te Lui, incredinteaza-I Lui cele ale tale, greutati sau ginduri sau doriri, incredinteaza-le Lui si increde-te Lui.

Cind e sa pleci spre treburile tale, multumeste Domnului ca te poarta, si increde-te Lui, ca alta incredintare nu ai, nu iti garanteaza nimeni ca ajungi la telul tau, nu iti garanteaza nimeni intoarcerea biruitoare sau chiar intoarcerea. Ce ai, e gindul tau bun si  increderea ta in Dumnezeu, si incredintarea ta cu toate ale tale, Lui, pentru a le purta si rindui dupa voia Sa si dupa mila Sa si dupa iubirea Sa.

Cind e sa pleci sa infaptuiesti ceva, ce poti face e sa-ti pui in minte gindul bun, dar si lasarea voii tale in voia lui Dumnezeu, si incredintarea ta, Lui. De e sa ajungi sa faptuiesti dupa voia ta, multumeste lui Dumnezeu ca a fost mila Lui cu tine si te-a purtat sa infaptuiesti acea dorire a ta. De e sa nu ajungi sa faptuiesti dupa voia ta, multumeste lui Dumnezeu, ca a fost mila Lui cu tine ca sa nu ajungi la acea faptuire a doririi tale, si increde-te Lui si voii Lui.

Caci nimeni altcineva nu iti poate purta de grija tie si tuturora decit numai Dumnezeu.

Ce stim noi, fiinte limitate cu mintea si cu timpul, ce stim noi ca sa consideram sa se faca dupa voia noastra, ce stim noi din cele ale clipei ce va sa vina, pentru ca sa fie rinduite cu bine si cu grija pentru noi si pentru ceilalti?

Puneti-va gindul bun pentru faptuire, dar lasati-va in voia si grija si rinduiala si mila si iubirea lui Dumnezeu, si  plecati-va cu multumire si cu credinta voii Lui.

Rugăciunea ortodocşilor pentru un ales al lui Dumnezeu

Reblogged from † APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam si tara:

.

Deoarece un duh rău pluteşte peste ţara noastră şi vrăjmaşii din afară şi dinlăuntrul ei lucrează cu vrăjmaşul cel mare pentru nefericirea neamului românesc, propunem această rugăciune care să se rostească în fiecare Miercuri şi Vineri şi la fiecare Sfântă Liturghie. Iar cei ce au mai multă râvnă pentru ţară şi neam, s-o zică zilnic, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor, oriunde un Român trăieşte şi se roagă pentru Biserică, ţară şi neamul lui. Faceţi să ajungă această rugăciune la toţi fraţii şi surorile voastre în Domnul.

.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !

Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.

Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.

Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

adaptare după Rugăciune pentru Anul Acesta(2001),
a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

“puterea Mea se desavarseste in slabiciune” (2 Corinteni 12,9)

Cei ce au, sa nu uite sa multumeasca Domnului, caci ce au nu e din a lor putere, ci din rinduiala lui Dumnezeu, si bunavoirea Lui asupra lor,  sa nu uite sa priveasca si la cei in nevoie, caci ajutind pe unul mic, smerit si amarit, dau si multumire Domnului.

Cel ce nu are, sa nu uite sa multumeasca pentru ce are – caci tot are ceva, de s-a trezit dimineata, sa multumeasca ca i s-a dat o noua zi pentru a vedea lumina, pentru a auzi viata; de vede sau respira sa multumeasca Domnului caci sunt oameni care ar da orice sa poate vedea sau respira singuri; de poate merge, sa multumeasca Domnului caci sunt oameni care ar da orice sa poata merge; de isi poate misca miinile sa multumeasca Domnului, caci sunt multi oameni care ar da orice sa isi poata misca macar o mina; de are vreo durere sa multumeasca Domnului, caci are simtire si poate simti, caci de simte durerea simte si alinarea; de are pe cineva sa-i zica un cuvint bun sau sa-l asculte, sa multumeasca Domnului, caci sunt oameni care ar da orice sa fie cineva sa le zica un cuvint bun sau sa aibe mila de ei, sa le pese vreun pic de ei.

Cei ce au, pot uita uneori sa multumeasca, si prea plinul sa ii orbeasca, si se cred ei, se vad ca devin puternici, norocosi, nebiruiti, vesnici, ca ei sunt, si uita sa multumeasca, si uita ca exista si necazuri, si uita ca exista si durere; devin din plinul lor un plin de orbire si fara buna-simtire.

Cei in durere, in neputinta pot uita si ei sa multumeasca, caci mare taina e sa ajungi sa multumesti in durere si in neputinta, dar sunt mai aproape de Dumnezeu, caci in neputinta isi vad micimea vietii si a puterii lor, si realizeaza puterea lui Dumnezeu, se leaga de rugaciune, de ajutorul de dincolo de putinta oamenilor, Il simt pe Dumnezeu, si I se roaga Lui. Nicicind nu e mai puternic strigatul in rugaciune decit in suferinta, nicicind nu Il simti mai aproape pe Dumnezeu decit in neputinta, cind nu este nimeni sa te ajute.

Neputinta, slabiciunea te invata sa-L simti pe Dumnezeu aproape tie, sa I te inchini Lui, sa pui nadejdea toata in El, te invata care e valoarea vietii, te invata sa multumesti pentru orice, oricit de mic, te invata sa poti sa te bucuri si de un cuvint, si de o raza, si de un fir de iarba. In a-L simti pe Dumnezeu, a I te ruga cu adevarat, mai de folos iti e suferinta si durerea, caci puterea lui Dumnezeu la neputinta omului se arata.

Vointa libera e a face voia lui Dumnezeu

Ce are omul al lui, e libera vointa.
O are omul de cind a fost daruit cu viata. Adam in rai prin libera vointa a ales a se increde in alt cuvint decit al lui Dumnezeu, a ales a face dupa cuvintul amagirii.
Libera vointa e tot ce are omul al lui, si de folosirea ei da raspuns.
Tu alegi daca e sa faci binele sau raul, te mai tine in friu constiinta, dar alegerea e a ta.
Tu alegi sa raspunzi rau sau bine, sa fii blind sau inversunat, tu alegi pe cine sa asculti, de Cuvintul lui Dumnezeu, sau de lume.
De ce libera vointa? Caci fara ea nu era adevar. Un cuvint vechi zicea ca iubire cu de-a sila nu se face, nu e iubire daca e fortata, daca e silita.
Iubirea pentru Dumnezeu, si ascultarea de Cuvintul Lui, trebuie facuta prin libera alegere, prin vointa ta, apoi te va ajuta si miscarea inimii, si darurile Duhului care vor rodi in tine, te vor ajuta, dar tot vointa ta libera trebuie sa duca la asta, si sa vrea sa stea aproape de Dumnezeu.
Asta e frumusetea omului, poate alege pe ce cale sa mearga, sau cum sa raspunda la varii incercari, vointa sa libera il poate indrepta catre Dumnezeu, sa faca lucrarea lui Dumnezeu in clipa vietii daruita lui.
Pot fi si ispite ale celui potrivnic, dar tot vointa omului poate sa il faca sa le biruiasca. Poti ceda si sa raspunzi rau la ele, sa te imbuibi de raul din ele si sa te departezi de Dumnezeu, sau poti alege ca sa lupti cu ele prin cele bune ale tale, apropiindu-te de Dumnezeu si lucrind voile Lui.
Caci atunci esti liber, cind faci voia Domnului.

“Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 20,29)

A zecea fericire spusa de Hristos, dupa Inviere. Se referea la noi, cei ce urmam sa pasim si noi in clipa timpului, caci noi umblam prin credinta nu prin vedere. Putem fi si noi printre cei fericiti de Domnul, daca credem. Iar daca credem sa facem si faptele credintei. Fapta credintei, lasarea in voia lui Dumnezeu, dupa cum si marturisim si ne rugam si cerem: “faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamint”, voia Ta, Tatal nostru, Dumnezeu.

Fapta a credintei, umblarea dupa cuvintul Domnului, plinirea cuvintului Domnului, cela ce spune: sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, pe aproapele ca pe tine intru sinea ta, sa-i iubesti si pe vrajmasii tai.

“credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute.” (Evrei 11,1)

 

Ne spune Sf Ap Pavel, ca credinta este roada a Duhului lui Dumnezeu, este dar de la Dumnezeu.

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta,
Blandetea, infranarea, curatia; impotriva unora ca acestea nu este lege.” (Galateni 5,22-23)

 

Dar daca e dar, atunci cum sa fie rasplatit ca fericit cel ce o manifesta?

Este un dar credinta, dar este si lucrarea noastra, o avem ca dar de la botez, ca toate darurile Duhului, dar e si lucrarea noastra sa nu o lasam sa se stinga si sa facem asa ca sa o crestem. Toate le primim si pe toate le-am primit, si chiar daca e sa nu se manifeste deodata toate in plinatatea lor, le avem pe toate, si ar trebui sa multumim pentru ele, chiar de nu le-am gustat in prea-plin.

Ca sa rodeasca Duhul in noi semintele darurilor incredintate la botez, tine si de lucrarea noastra, de a pastra locul curat, fara de patimi, fara de rautate, ca sa fie ca o casa a Domnului, in care sa stea, sa Se odihneasca, sa faca sa rodeasca ce e lasat bun in sufletul nostru.

De e de ne incearca necredinta, sa ne luptam cu ea, prin a lasa ceva din a noastra voie in voia lui Dumnezeu. Cred Tie, Doamne, cred ca Tu este Dumnezeul meu, si las in voia Ta, ale mele voiri, si indreapta-mi calea sa pasesc si eu in lume implinind voia Ta.

De ne incearca necredinta, sa luptam cu ea si prin vointa noastra, prin vointa noastra sa lasam neincrederea si indoiala si tagada. Doamne, ma lupta necredinta, dar vreau sa cred Tie, vreau sa am credinta tare sa o pot marturisi si altora, vreau sa las necredinta si indoiala si sa umbru in lume prin credinta in Tine.

“Caci umblam prin credinta, nu prin vedere,” (2 Corinteni 5,7)

 

Luptam cu toate cele ce ar incerca sa ne tulbure in credinta, caci suntem Biserica luptatoare, si mergem prin credinta pe calea Domnului, mergem in nadejdea celor promise cu credinta in cuvintul Domnului, si vom triumfa cind vom vedea, si vom primi de auzi: Intra intru bucuria Domnului tau.

Umblam aici prin credinta, aceasta ne conduce pasii in lupta noastra, credinta ce se va adeveri la vedere, cind lupta va inceta si ne vom odihni in bucuria lui Dumnezeu.

ca un vis, ca o floare trece vremea vieţii. Pentru ce în deşert ne tulburăm?

“Se apropie, suflete, sfârşitul, se apropie şi nu te îngrijeşti, nu te pregăteşti; vremea se scurtează, scoală-te; aproape lângă uşi este Judecătorul: ca un vis, ca o floare trece vremea vieţii. Pentru ce în deşert ne tulburăm?” (Canonul cel Mare)

 

++++

 

http://www.boredpanda.com/sand-paintings-joe-mangrum/

Cereti si nu primiti, pentru ca cereti rau

„Si raspunzand, Iisus le-a zis: Aveti credinta in Dumnezeu.
Adevarat zic voua ca oricine va zice acestui munte: Ridica-te si te arunca in mare, si nu se va indoi in inima lui, ci va crede ca ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.
De aceea va zic voua: Toate cate cereti, rugandu-va, sa credeti ca le-ati primit si le veti avea.  
Iar cand stati de va rugati, iertati orice aveti impotriva cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua gresealele voastre.
Ca de nu iertati voi, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va va ierta voua gresealele voastre.”  (Marcu 11, 22-26)

Mergeti cu credinta in Dumnezeu, mergeti pe cale cu rugaciunea, rugati-va neincetat, in inima, in suflet, in cugetul tau sa tii legatura ta cu Dumnezeu, Tatal nostru. Mergeti cu credinta si rugaciunea pe cale, nu lasati indoiala sa va tulbure legatura voastra cu Dumnezeu. Cereti asa ca si cum ati fi primit deja, cu credinta tare, si cu multumire. Ceri sa primesti, crede ca ai si primit, si in cererea ta fii si multumitor.

„Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide.
Ca oricine cere ia; si cel ce cauta gaseste, si celui ce bate i se va deschide.” (Luca 11,9-10)

De vreti sa aveti, cereti, dar cereti bine, nu rau, caci de cereti si apoi risipiti in placeri, nu e cerere buna.

„Poftiti si nu aveti; ucideti si pizmuiti si nu puteti dobandi ce doriti; va sfatuiti si va razboiti, si nu aveti, pentru ca nu cereti.
Cereti si nu primiti, pentru ca cereti rau, ca voi sa risipiti in placeri.” (Iacob4, 2-3)

Cererea noastra sa fie buna, si sa cerem ce e sa consideram valoare, si ce e sa consideram ca ne lipseste si ca am dori cu ardoare sa avem, darurile Duhului, mila lui Dumnezeu, si locusor in Imparatia lui Dumnezeu:

„Cautati mai intai imparatia Lui. Si toate acestea se vor adauga voua.” (Luca 12,31)

„Caci toate acestea paganii lumii le cauta; dar Tatal vostru stie ca aveti nevoie de acestea” (Luca 12,30)

Stie Dumnezeu de ce avem nevoie, care ne e trebuinta, dar noi avem nevoia sa purtam  credinta tangibila si marturisitoare atunci cind cerem, cind ne rugam.

Iar fara Dumnezeu nimic sa nu facem, caci fara Dumnezeu nimic bun nu poate deveni putinta. Dorinta noastra, cererea noastra pentru a deveni plinire si putinta, trebuie sa o indreptam catre Dumnezeu cu credinta tare si cu multumire.

Cind e sa ne rugam lui Dumnezeu, sa avem inima buna, deschisa, fara urma de rautate sau tinind minte raul, iertare sa avem catre cei ce ne-au gresit, uitare sa avem de am primit ceva din cele ale celui rau, pentru a putea sa ne rugam curat, din inima curata, iar Dumnezeu, Tatal nostru Cel din ceruri, sa caute la noi ca la copiii, si sa plineasca rugaciunile noastre.

Sa lasam orice lucru al raului, orice infatisare a raului, sa iertam, sa uitam urmele raului care ne-au brazdat calea noastra, sa lasam neorinduiala si tulburarea care e sa le aducem din invidie si pizma asupra binelui altora, asupra binecuvintarilor altora.

Sa lasam lucrul raului, pentru a putea pune in loc ingaduinta, ascultare, roade de bucurie, si pace.

„Deci, unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau.
Iar intelepciunea cea de sus intai este curata, apoi pasnica, ingaduitoare, ascultatoare, plina de mila si de roade bune, neindoielnica si nefatarnica.
Si roada dreptatii se seamana intru pace de cei ce lucreaza pacea.” (Iacob3, 16-18)

Sa cerem bine pentru a primi, nu cu mindrie ci cu smerenie – caci dialogam cu Dumnezeu – , caci „Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har”.  (Iacob4, 6), sa cerem cu credinta tare, cu inima curata, fara sa avem rautate sau amaraciune sau invidie ramasa in ea, sa cerem bine, sa cerem cele folositoare, sa cerem cu multumire si cu nadejde tare.

Doamne, sa vad!

„Si cand S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb sedea langa drum, cersind.
Si, auzind el multimea care trecea, intreba ce e aceasta.
Si i-au spus ca trece Iisus Nazarineanul.
Si el a strigat, zicand: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ti mila de mine!
Si cei care mergeau inainte il certau ca sa taca, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!
Si oprindu-Se, Iisus a poruncit sa-l aduca la El; si apropiindu-se, l-a intrebat:
Ce voiesti sa-ti fac? Iar el a zis: Doamne, sa vad!
Si Iisus i-a zis: Vezi! Credinta ta te-a mantuit.
Si indata a vazut si mergea dupa El, slavind pe Dumnezeu. Si tot poporul, care vazuse, a dat lauda lui Dumnezeu.  ” (Luca 18,35-43)

.

Vine Domnul pe cale, pe calea spre cetatea Ierihonului. Vestea vindecarilor minunate preceda pasii Domnului, sufletele oamenilor se deschideau si primeau bucuria si binecuvintarile care li se faceau. Domnul era pe cale insotit de multime de oameni care vedeau si se minunau de vindecarile, binecuvintarile facute de Domnul Dumnezeu.

Linga cale, adus de cine stie cine, sta un orb, si cerea mila de la trecatori, asa isi cistiga el existenta, din mila oamenilor ce mergeau pe cale. Aude orbul multime multa venind pe cale, si zgomot si forfota, si alai mare, si intreaba si el, ce este, ce se intimpla si primeste raspuns ca trece Iisus Nazarineanul. Auzind aceasta, striga cit poate: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ti mila de mine!”. Oamenii din alai, ii cereau sa taca, credeau cu mintea lor, ca mila ce o va cere e cum cere de obicei: ceva de mincare, sau un ban, dar el tot striga.”Fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!”.

Domnul ia aminte la strigatul aceluia, se opreste, si cheama sa-i fie adus, intrebindu-l ce voieste sa-i faca lui. La care orbul zice simplu: „Doamne, sa vad!”, iar Domnul ii raspunde simplu: „Vezi! Credinta ta te-a mintuit!”.

Ce sa fie mai simplu decit cererea exprimata si ca raspunsul primit?:

„Doamne, sa vad! „ – „Vezi!”

Auzise orbul acela de vindecarile minunate ale Domnului, auzise si credea ca poate sa fie si cu el, sa primeasca minunea.

Anterior evenimentului ne apare relatata alta vindecare a unui orb, de fapt creare a ceva ce nu exista, din tarina omul a fost facut de Dumnezeu si insuflat de Duhul din suflarea lui Dumnezeu. Celui orb din nastere despre care e vorba, ii lipsea lumina  ochilor, era asa ca prin nedesavirsirea lui sa se arate Slava lui Dumnezeu.

Iar Domnul din tarina a terminat de construit farima de om ce lipsea, lumina ochilor.

Ucenicii nu vazusera minuni de a se face ceva ce nu era, si discutia lor era filozofica, nu cereau si nu se asteptau sa vada vreo vindecare cu acel orb din nastere, iar acel orb nici nu ar fi gindit ca putea sa ceara asa ceva, sa vada. Ucenicii Domnului filozofau, cine sa fie pacatosul, el sau parintii lui, de s-a nascut acesta orb?

Dar Domnul prin acela isi arata Slava Sa, ia tarina, ca la inceputuri la crearea lui Adam, si scuipind pe ea, a plamadit si a uns ochii orbului, si apoi trimitindu-l sa se spele s-a intors orbul acela vazind.

„Si trecand Iisus, a vazut un om orb din nastere.
Si ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: Invatatorule, cine a pacatuit; acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?
Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu.
Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrarile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze.
Atat cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt.
Acestea zicand, a scuipat jos si a facut tina din scuipat, si a uns cu tina ochii orbului.
Si i-a zis: Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului (care se talcuieste: trimis). Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazand.” (Ioan 9,1-7)

.

Orbul de aici, cel de linga cale, auzise de minunile Domnului, si cere simplu: „Doamne, sa vad!”.

Nu vorbeste cu un om simplu, cererea care o face nu o face unui simplu om, caci de la oameni mila ce o putea cere era nitica mincare, sau nitica alinare la neputinta lui, de ar fi cerut aceasta de la oameni l-ar fi considerat nebun.

Dar cere de la Hristos, de la Dumnezeu intrupat in firea omeneasca. Iar Domnul ii raspunde: „Vezi!” „Credinta ta te-a mintuit.”

Si orbul acela indata a vazut, si mergea dupa Domnul, slavind pe Dumnezeu.

Dar Domnul Dumnezeu, nu stia care-i dorinta acelui orb?, stia, caci Dumnezeu ne stie cu toate ale noastre, si stie ce ne e de trebuinta si care e nevoia noastra, dar vroia Domnul Dumnezeu se vada si credinta acelui om, credinta si stiinta acestuia ca El e Dumnezeu si ca are puterea de a vindeca dincolo de orice putere omeneasca. „Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta.” (Luca 1,37)

Orbul acela si-a aratat credinta lui prin rugaciunea lui staruitoare, era linga drum si a fost adus pe cale linga Domnul Dumnezeu, unde si-a primit darul rugaciunii lui.

Discutia cu Dumnezeu, rugaciunea noastra, cererea noastra trebuie sa fie staruitoare, si fara de indoiala, cu credinta tare, si cu staruinta puternica. „Rugati-va neincetat!” (1Tesaloniceni 5,17)

De e sa primim oprelisti de la oameni, sa ne zadarniceasca in rugaciunea noastra, zicindu-ne poate ca dorinta noastra din rugaciune este o nebunie (ca acelui orb care isi dorea vederea, daca ar fi strigat sa-l auda toti, ca vrea sa vada), sa nu ne oprim, sa avem credinta cit o farimitura de graunte, dar o credinta tangibila, netulburata, nepatata de indoiala, si rugaciunea noastra va fi putinta noastra, caci rugaciunea cu credinta, primita e de Dumnezeu pentru a fi in putinta.

„Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta.” (Matei 17,20)

Rugati-va neincetat, cu credinta tangibila, si Dumnezeu, primind marturisirea credintei noastre, ne va darui cererea noastra.

Si sa cerem ce e sa consideram valoare, si ce e sa consideram ca ne lipseste si ca am dori cu ardoare sa avem, darurile Duhului, mila lui Dumnezeu, si locusor in Imparatia lui Dumnezeu: „Cautati mai intai imparatia Lui. Si toate acestea se vor adauga voua.”(Luca 12,31).

Rugaciunea sa fie simpla, („Doamne, sa vad!”), cu staruinta, cu credinta, netulburata. Sa zicem in tot locul, in toata clipa: „Doamne, miluieste-ma!”, „Doamne, ajuta-ma!”, „Doamne, iarta-ma!’.

Doamne, da-mi sa-mi vad greselile mele, neputintele mele, uriciunile mele, sa pot sa ma desprind de ele, caci stind cu ele nu sunt pe cale. Am gresit mult, Tie Unuia am gresit, iarta-ma Doamne, si da-mi sa vad lumina sa ies din intunericul ce ma tine in lanturi de patimi si tulburari. Doamne, la Tine totul e cu putinta, deschide-mi ochii intunecati de  rautati, si da-mi lumina bucuriei. Cheama-ma si pe mine, caci sunt pe linga cale, cu ochi orbiti de patimi si rautati si in greseli intunecindu-ma, cheama-ma si pe mine, Doamne, caci recunosc ca Tu poti lumina sufletul meu innegurat. Doamne, sa vad si eu as vrea, cu sufletul meu, bucuria Ta si mila Ta sa incalzeasca inima mea. Ajuta-ma Doamne!

Multumirea – trebuinta pentru noi insine

„Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe,
Si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi!
Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit.
Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu.
Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean.
Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt?
Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?
Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.” (Luca 17,12-19)

Iata ca Domnul ajunge de intra intr-un sat, dar nu ajunge bine sa intre, ca este intimpinat de citiva ce stateau deoparte, izolati din motive medicale din comunitate, de citiva leprosi. Boala lor le stergea diferentele, nu conta de ce neam erau, sau ce pozitie sociala aveau, caci boala si suferinta anuleaza statutele, si toti sunt egali, la fel cum egali suntem si in fata mortii. Stateau leprosii aceia, si auzisera de mintuirea ce pasea in lume, pentru ei – mintuirea de boala lor. Aud ca venise Domnul in satul lor, si Il roaga, sa faca si cu ei cum facuse si cu alti leprosi, caci se dusese vestea vindecarilor minunate.

„Si pe cand erau intr-una din cetati, iata un om plin de lepra; vazand pe Iisus, a cazut cu fata la pamant si I s-a rugat zicand: Doamne, daca voiesti, poti sa ma curatesti.
Si intinzand El mana, S-a atins de lepros, zicand: Voiesc, fii curatat! Si indata s-a dus lepra de pe el.
Iar Iisus i-a poruncit sa nu spuna nimanui, ci, mergand, arata-te preotului si, pentru curatirea ta, du jertfa, precum a oranduit Moise, spre marturie lor.  Dar si mai mult strabatea vorba despre El si multimi multe se adunau, ca sa asculte si sa se vindece de bolile lor.”  (Luca 5,12-15)

Ei nu se apropie de Domnul, sa-I cada la picioare, sa-L roage de voia Sa, ca sa-i vindece, ca cel de dinaintea lor de care Domnul S-a si atins cu mina Sa, acestia de acum Ii striga cu glas mare, din departea lor: „Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi!”

Domnul, face mila Sa, si le spune, sa se duca spre a se arata preotilor, pentru a le certifica vindecarea, si ei s-au dus, si ducindu-se s-au vindecat.

Devenisera din lepadati din comunitate, oameni din nou, lepra le disparuse de pe corp. Apai nu era o minune mare, si nu trebuiau sa se intoarca sa multumeasca Celui ce prin cuvint i-a vindecat, si sa dea Slava lui Dumenzeu pentru minunea care s-a facut cu ei? Apai, au primit asa mare cadou, o minune, si s-au dus in calea lor, fara sa se intoarce sa multumeasca?

Poate sa zica cineva, ca or fi facut ascultare sa se duca sa se arate preotilor, si apoi luind certitudinea vindecarii sa caute sa multumeasca. Dar aveau certitudinea vindecarii, stiau ca s-au curatat, stiau de minunea care se facuse cu ei, si care se facuse si cu altii, caci de aceea apelasera la Domnul sa-i vindece. Acum ca se vindecasera revenisera la statutul lor de dinainte, erau poate ca aceia dintre evrei, dintre invatatori, sau farisei, cei ce vedeau minunile Domnului, dar nu vroiau sa le recunoasca, si binele, binecuvintarilor, minunile care le facea Domnul, le denigrau, le murdareau cu mintea lor. Asa sa fi fost si cu cei care din leprosi redevenisera la statutul lor, primisera minunea vindecarii, dar nu vroiau sa multumeasca pentru ea.

Dar are nevoie Domnul de multumirea noastra? nu, caci ale lui Dumnezeu sunt toate cite sunt, ci noi avem nevoie de multumirea care s-o aducem lui Dumnezeu. Sau mai bine spus, noi avem trebuinta de ea, caci ea inseamna ca nu mai suntem orbi la minunile si binecuvintarile care se fac cu noi, le recunoastem, Il recunoastem pe Dumnezeu, si stim sa multumim pentru ele.

Acei leprosi se curatisera pe drum, nu le mai cadea carnea de pe ei, nu le mai cadeau degetele, miinile, ochii nu le mai curgeau din orbite, carnea nu si-o mai scurmau cu ciobul,   „Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului si a lovit pe Iov cu lepra, din talpile picioarelor pana in crestetul capului. Si a luat Iov un ciob ca sa se scarpine si sedea pe gunoi, afara din oras.” (Iov 2,7-8)

erau oameni din nou cu statutul lor.

Iar unul din cei fosti bolnavi, vazind minunea s-a intors, si cu glas mare dadea Slava lui Dumnezeu, si i-a cazut lui Hristos la picioare multumindu-I. Si acela era samarinean.

Poate sa zica cineva, ca da, s-a intors, caci fiind samarinean nu avea chiar asa mare constringere sa se duca sa se arate preotilor iudei, si de aceea s-a intors. Da, dar plecind de la acea premiza nici nu avea de ce sa se intoarca sa multumeasca Invatatorului, care nu era de neam cu el, a beneficiat de vindecare fiind in grupul leprosilor, el ce era de alt neam, si dupa vindecare isi revenise la statutul lui, de inchinator la zei, de oprire de la amestec cu iudeii. Atunci cum de vine inapoi, si cu glas mare sa dea Slava lui Dumnezeu, sa cada la picioarele Mintuitorului, si sa multumeasca?

Boala ii facuse egali, suferinta ii legase in alte limite, deosebite de oprelistile impuse de civilizatia si cultura si religia lor. Minunea vindecarii i-a repus in statutul lor, iar unuia i s-a imbunatatit vederea, ochiul sufletului si mintea, ca L-a recunoscut pe Domnul, si din inchinator la zei, acum dadea Slava lui Dumnezeu, si multumea Domnului, iar altora li s-a intunecat vederea si li s-a incrincenat mintea cu toata minunea care se petrecuse cu ei. Stiau de vindecare, dar nu au venit la Mintuitorul sa-I multumeasca, sa recunoasca binele ce s-a facut cu ei, si sa plece la picioarele Domnului inima lor, dragostea lor, bucuria lor, multumirea lor.

Domnul raspunde la multumirea facuta de acela de alt neam, zicind, au doara nu toti zece s-au curatat, unde-s ceilalti noua, caci s-a intors sa dea Slava lui Dumnezeu doar acela ce era de alt neam.

Smerire pentru poporul ales, primit-au minuni, primit-au pe Domnul din neamul lor, dar minunile i-au orbit mai tare, si in loc sa dea Slava si multumire lui Dumnezeu, mai mult cirteau si batjocorau, iar pe Domnul aveau sa-L pironeasca cu piroane de fier.

Ni se arata adevarul realitatii de atunci si de acum, in durere, in necaz, suferinta, boala, Il cautam pe Dumnezeu, alergam si cerem ajutorul, mila si vindecarea de la Doctorul sufletelor si trupurilor noastre, avind doar rugaciune de cerere; dar cind e sa avem bine, binecuvintare, sanatate, uitam de Dumnezeu, nu avem si rugaciunea de slavoslavie, de multumire. Doar cerem, si de e sa primim, nu mai multumim, iar de e sa nu primim cirtim si ajungem de ne nemultumim. Si atunci cum sa mai dea Domnul daruri si binecuvintari celor nemultumitori? Dar ne da, caci iubirea lui Dumnezeu este nemasurata, dar si pedagogica, caci Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului ci sa se intoarca si sa fie viu.

Nu fiti nemultumitori, ca sa nu fiti considerati ca niste straini (parafraza la „Fie ca ai putin sau mult, fii multumit si nu vei fi socotit ca un strain.” (Sirah 29,26) ), cel de alt neam, s-a intors din boala ratacirii lui si a dat Slava lui Dumnezeu, si a primit ca rasplata: „Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.”,  iar cei din poporul ales, s-au departat, s-au invirtosat, s-au nemultumit, si din popor ales, s-au facut straini.

Grea e nemultumirea, caci cel ce o duce e orb si bolnav, si chiar de are toate in ale sanatatii ii boleste sufletul, si chiar de are binecuvintari sau plin dar e nemultumitor, este mai sarac decit cel ce nu are, caci nu in multimea bunurilor sta bucurarea de ele, ci in multumirea, si bucuria care ti-o aduc sufletului tau.

De a fi multumitori noi avem nevoie, pentru a nu fi bolnavi cu sufletul. Sa multumim si in suferinte si in boala si in incercari, dar sa multumim cu acea credinta si nadejde ca Dumnezeu e Tatal nostru, si ce e sa ne fie greu nu e mai greu decit am putea noi duce, si ce e sa fie greu e pentru a ne curati, a ne despatimi, si a ne afla sufletul usor si neinlantuit.

Sa multumim in toate clipele lui Dumnezeu, dar nu ca ar avea trebuinta de ale noaste multumiri, ci pentru trebuinta noastra, de a nu deveni orbi, cirtitori, patimasi, nemultumitori.

Sa ne invatam sa multumim mereu, sau cit de des, si mai ales in necazuri, dar si in bucurii,  zicind cu credinta tare: „Slava lui Dumnezeu pentru toate”

impotriva unora ca acestea nu este lege

„Si invata Iisus intr-una din sinagogi sambata.
Si iata o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum;
Iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta.
Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat si slavea pe Dumnezeu.
Iar mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei!
Iar Domnul i-a raspuns si a zis: Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape?
Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei?
Si zicand El acestea, s-au rusinat toti care erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El.” (Luca 13,10-17)

Tamaduirea femeii girbove, ce pilda sa ne fie noua, in vremurile noastre? In vremurile noastre cind nu prea intilnim oameni girbovi, dusi de spate, caci in aste vremuri se poate interveni chirurgical pentru indreptarea, inlocuirea, cresterea oaselor. Nu prea avem exemple vii, ca sa intelegem prin ce trecea femeia aceea, asa ca ce sa ne fie noua pilda si invatatura in vremurile noastre?

Era o femeie bolnava, adusa de spate, care nu-si putea ridica ochii catre cer, sa vada stelele, soarele, sa vada spectacolul cerului si sa se bucure de el. Privea doar catre pamint, vedea umbra pasilor, dar nu si luminatorul care facea sa paleasca totul ca sa devina umbra. Isi ducea viata femeia aceea cu neputinta ei, nu putea fi vindecata, privea pasii, privea umbrele, dar nu putea privi chip de om, nici de binefacator, nici de vrajmas, nu putea privi zimbet sau lacrima, privea pamintul, si asta ii era ei spectacol si bucurare.

O vedem venita la sinagoga, poate din obisnuinta, ca sa asculte cuvintul despre Dumnezeu, sau poate adusa de dorinta de a-L auzi pe Invatator, de a primi izvor de cuvinte vii, curgatoare in suflet. Avea bucurare femeia aceea, cele ale sufletului, ele o ridicau, daca trupul nu o ajuta. Era girbovita trupeste, dar sufleteste cauta cuvintul lui Dumnezeu. Tamaduire poate cauta, caci auzise de minunile facute de Hristos Iisus, si cei 18 ani care o tinusera zi de zi, clipa de clipa, lipita cu ochii de pamint, nu ii stinsesera lumina din sufletul ei, lumina, credinta si nadejdea.

Domnul o vede, o stie ca de 18 ani este legeta in neputinta ei, o cheama catre El, si o dezelaga de neputinta ei, prin cuvint, si prin fapta, punindu-si miinile asupra ei.

Apai, dara, nu putea Domnul sa o tamaduiasca doar prin cuvint?

Avem pilde de vindecari doar prin cuvint, dar tot aceleasi vindecari prin atingerea miinii Domnului de acel neputincios.

„Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe,
Si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi!
Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit.
Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu.” (Luca 17,12-15)

„iata un om plin de lepra; vazand pe Iisus, a cazut cu fata la pamant si I s-a rugat zicand: Doamne, daca voiesti, poti sa ma curatesti.
Si intinzand El mana, S-a atins de lepros, zicand: Voiesc, fii curatat! Si indata s-a dus lepra de pe el.” (Luca 5,12-13)

Era la evrei interzicere sa te atingi de cel lepros, sau de cel mort, si daca da, iti trebuia perioada de curatire ca sa fi primit in comunitate din nou, era considerat necurat, de parca necuratia este mai mare decit curatia, de parca rautatea e mai mare decit bunatatea. Se pazeau de exterior pentru a nu se pingari, dar aveau sufletul incrincenat si patimas si uritor de cele bune.

Domnul vindeca prin cuvint, invie prin cuvint („Lazare, vino afara!” – Ioan,11,43) dar si prin atingerea miini („Si apucand pe copila de mana, i-a grait: Talita kumi, care se talcuieste: Fiica, tie zic, scoala-te!” – Marcu 5,42).

Nevoie e de fapta pentru exemplu, si pentru invatatura. Cuvintele au puterea lor, de a tamadui, de a ridica, dar trebuie insotite si de fapta. Si fapta si cuvintele trebuind sa fie de-o inima si simtire, pentru a implini voia lui Dumnezeu.

Domnul si-a pus miinile asupra femeii, si aceasta s-a indreptat, si sanatoasa, facindu-se, slavea pe Dumnezeu.

Minune mare, bucurie mare trebuie sa fi fost in sufletul femeii aceleia, ca de altfel in sufletul oricui care ar suferi de o boala, si s-ar tamadui dupa ani si ani, si zeci de ani de purtare a bolii, cind nu avea speranta de la doctorii vremii sa o indrepte.

Minunea aceea trebuie sa ii si spaimintat foarte pe cei din sinagoga, si frica trebuie sa-i fii cuprins vazind puterea si milostivirea lui Dumnezeu. Dar ei in loc sa recunoasca, si sa slaveasca pe Dumnezeu, s-au smintit, s-au miniat tare, au ridicat inaintea acelei femei si a Domnului ca sunt calcatori ai simbetei. Cum a indraznit sa vina si cum a indraznit sa fie tamaduita, simbata?

Au doara, nu dezlegau ei, boii simbata, sa-i duca sa-i adape? Dar acel om, acea femeie, acea fiica a lui Avraam, cea de un neam cu ei, care era legata de 18 ani, nu trebuia si ea sa fie dezlegata in ziua de cinstire a lui Dumnezeu?

N-au mai avut de zis cuvint impotriva Domnului, s-au rusinat, dar le-au ramas ca un ghimpe toate minunile Domnului Dumnezeu, se orbeau pe sine in fata minunilor pentru care multimea se bucura si slavea pe Dumnezeu.

Acu, cum e pentru vremurile noastre, caci oameni girbovi, mai putin.

Girbovi cu trupul, mai putin, dar cu sufletul girbov mai multi. Oameni cu suflet robit, incrincenat, asuprit de greutati, tras spre pamint. Oameni cu sufletul ingreuiat de lipirea inimii de cele materiale, un suflet care nu se poate ridica, dupa cum ii e menirea, catre Dumnezeu, prin cele usoare, un suflet prins, inclestat, legat el si inima de ingrijorarile lumii, de necazuri, de greutati, orbit de cele materiale. Oameni cu suflet girbov sunt la tot pasul, si din timp in timp ajungem si noi girbovi de suflet, dar ce conteaza e sa putem sa ne ridicam sau sa cerem ajutor sa ne ridicam din acea cadere in orbirea materialului. Ridicare din girboveala sufletului e prin cele usoare, prin iertare, prin blindete, milostivire, rugaciune, prin darea importantei mai mari duhului si nevoii lui de a creste si a se ridica. Ajutor il putem cere de la duhovnic, si daca e sa ne simtim sufletul girbov, apasat si greu de ridicat, sa mergem sa ne cerceteze, si sa ne cercetam si noi, pentru a ne marturisi, si a primi dezlegare, caci preotii au primit puterea pentru a dezlega sufletul de girbovelile pacatelor si apasarea neputintelor „Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer.”(Matei 18,18)

E timpul oamenilor, asa cum il vad ei, pentru a face cele omenesti, timp limitat, dar e si timpul pentru a face cele ale Duhului, cele Dumnezeiesti, pentru care nu este opreliste a timpului. „Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi.”(1Tesaloniceni5,16-18), nu are opreliste a timpului.

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta,
Blandetea, infranarea, curatia; impotriva unora ca acestea nu este lege.”(Galateni5,22-23), acestea nu au opreliste a timpului sau a legii.

A face din cele ale Duhului, a face din cele ale lui Dumnezeu, este ca slava si multumire adusa lui Dumnezeu, fapte care nu sunt in limitele timpului nostru, ci in timpul lui Dumnezeu.

Domnul sa ne ajute sa lasam girboveala sufletului nostru, si sa primim dezlegare de neputintele sufletesti la scaun de marturisire, Domnul sa ne ajute sa intram si sa stam cit mai mult in timpul lui Dumnezeu, pentru a face si a implini voia lui Dumnezeu, pentru Slava lui Dumnezeu si mintuirea sufletelor noastre.

imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii

„Si L-a intrebat un dregator, zicand: Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?
Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun, decat unul Dumnezeu.
Stii poruncile: Sa nu savarsesti adulter, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta.
Iar el a zis: Toate acestea le-am pazit din tineretile mele.
Auzind Iisus i-a zis: Inca una iti lipseste: Vinde toate cate ai si le imparte saracilor si vei avea comoara in ceruri; si vino de urmeaza Mie.
Iar el, auzind acestea, s-a intristat, caci era foarte bogat.
Si vazandu-l intristat, Iisus a zis: Cat de greu vor intra cei ce au averi in imparatia lui Dumnezeu!
Ca mai lesne este a trece camila prin urechile acului decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu.
Zis-au cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca?
Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu.” (Luca 18,18-27)

Vine la Mintuitorul un om de vaza, un om ridicat in slava lumeasca, care pazise legea dupa cum ii era data. O pazise si voia in rivna lui sa mosteneasca viata de veci, raspunsul Domnului, anume ca-i mai lipseste una, sa-si dezlipeasca inima de cele pamintesti, sa vinda totul sa dea saracilor, si sa-I urmeze Invatatorului, il lasa intristat pe acel om bogat. Domnul vazindu-l astfel, a spus ca greu va intra un om bogat in Imparatia lui Dumnezeu, iar nedumerirea apostolilor, anume ca cine poate sa se mintuiasca, primeste adevarul si nadejde de la Domnul, ca „Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu.”

Omul acela de vaza, pazise legea data lui, si isi zicea ca e drept. Venise la Domnul nu ca la Mintuitorul, ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la Invatator, dupa cum si era, dar era mai mult; nimereste cuvintul de adresare, dar nu il crede in sinesi. Ii zice Bunule Invatator, dar la cuvintul Domnului, ca “Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun, decat unul Dumnezeu.”, nu Ii raspunde: Da Doamne, Iti zic Bun, caci Te-am recunoscut ca Domnul si Dumnezeul meu, si recunoscindu-L sa lase tot si sa-I urmeze.

Avea rivna dar era tinut sa nu cunoasca.

Vine la Invatator sa afle desavirsirea, pazise poruncile, si ar fi trebuit sa nu aibe dubii cu privire la mintuirea lui; poruncile din legea veche, legea veche care nu dezlegase desavirsirea, legea veche care zicea Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, dar care nu putea concepe „Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi; Binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri.” (Luca 6,27-28). Legea veche, cea care nu se ridicase la “Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.”  (Matei 5,48). Pazise cele date lui, dar nu aflase desavirsirea.

Omul acela bogat foarte in cele pamintesti, si cu agoniseala de roade din legea veche, afla raspunsul cerererii lui, dezlipeste-ti inima de cele pamintesti, vinde tot, uita de toate agonisite, da saracilor toate, si urmeaza lui Dumnezeu. Afla raspunsul, dar e prea mult pentru el, si pleaca intristat. Venise la Invatator si nu a primit cuvintul, venise la Doctor si a plecat nevindecat, auzise chemarea Domnului, dar nu a primit-o, si a plecat intristat.

Bogatia in sine nu e rea, ci poate fi  izvor de daruri in suflet, doar perceperea ei gresita si folosinta ei gresita, sau mai bine spus ne-utilizrea ei in scopul cu care a fost lasata,  o face sa fie rea. Lipirea sufletului si a inimii de bogatie, tinerea de ea cu dintii, cu lacate, cu paza, o face rea. E lasata ca unealta spre ajutorarea celor saraci, celor nu atit de binecuvintati cu intelepciune sau abilitati, sau celor in nevoie si suferinta, e lasata pentru a fi de ajutor, iar in schimbu-i se va primi bucurare inimii, cresterea milostivirii sufletului, cresterea in bunatate si bucurie a sufletului.

Bogatia nu e rea, si s-o avem nu e lucru rau, dar s-o avem ca si cum nu ar fi a noastra pentru a putea da fara nici o indoiala in suflet, pentru a o putea folosi spre ajutor celor in nevoie sau necazuri fara a sta sa faci socoteala sau judecati ca de ce are nevoie, si daca e cazul sa ajuti sau nu. Sa ai ca si cum nu sunt ale tale, ci sunt daruri care ti s-au dat ca sa bucuri si sa ajuti si pe altii.

Bogatia nu e rea, si se poate duce, dar ne arata Domnul si calea lasarii a toate, calea catre cinul ingeresc; cei ce au auzit chemarea Domnului si au primit-o in inima lor, carora le arde inima de iubire pentru Domnul de pot lasa lumea, a vinde tot, a lasa tot si a inchina ce le-a ramas, adica viata, sa o inchine lui Dumnezeu si slujirii aproapelui, pentru plinirea legii iubirii. Nu multi insa aud chemarea lui Dumnezeu spre viata ingereasca, si nu pot lasa viata si s-o inchine lui Dumnezeu prin voturile monahale, dar cei ramasi, isi pot duce viata in lume dupa cuvintul lui Dumnezeu pentru plinirea legii si mintuirea sufletelui.

A misca inima impietrita, poate fi sau nu in putinta omului, dar cu siguranta e in puterea lui Dumnezeu. A intoarce un om de la pierzarea sufletului, nu este in puterea omului daca e singur, dar poate fi in puterea omului prin darurile Duhului si a ajutorului Dumnezeiesc. A mintui un suflet lipit de bogatie, fara alte daruri, orbit, bolnav, este in puterea lui Dumnezeu.

Mintuirea sufletului, si dobindirea vietii vesnice intru bucuria Domnului, e dorire pentru care ne conducem viata, faptele, insa cine oare se poate numi drept in fata lui Dumnezeu, si sa zica, eu ma mintui sigur? Cine sa zica, eu am plinit legea iubirii deplin, si sunt drept? Nimeni nu poate spune, caci cel ce nu e drept in iubire nu poate spune, caci ar minti, iar cel ce se apropie a fi drept in iubire,  nu poate spune, caci nu se poate vedea pe sine astfel, cu cit te apropii de Dumnezeu si primesti daruri, cu atit te vezi mai mic, mai smerit si cu lipsuri fata de plinatatea bucuriei si iubirii ce ti-a fost dat sa o gusti, fata de ceea ce ar insemna sa iubesti cu toata inima, cugetul, mintea ta, fata de nemasurata iubire a lui Dumnezeu. Caci mintuirea sufletului este dorire noastra, si este insasi puterea si iubirea si milostivirea lui Dumnezeu.

“Imbracati-va, dar, ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare,
Ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat voua, asa sa iertati si voi.
Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii.
Si pacea lui Hristos, intru care ati fost chemati, ca sa fiti un singur trup, sa stapaneasca in inimile voastre; si fiti multumitori.
Cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru voi cu bogatie.” (Coloseni 3, 12-16)

Bogatia ta, omule, sta in darurile tale, in darurile primite, in talantii tai. Nu-i ingropa sa nu rodeasca, caci nici cel in nevoie nu va primi ajutor, si tu vei fi raspunzator ca cel ce ai primit si ti-ai ingropat darurile si nu ai ajutat. Bogatia ta, omule, sta in cum iti lipesti sufletul de ea, caci poti sa ai putin, dar daca din ce ai poti da, inseamna ca ai prea-plin, si esti bogat.

Bogatia ta, omule, sa fie in darurile Duhului, caci nu ti le ia nimeni, si unde e bogatia ta acolo va fi si inima ta si gindul tau. Bogatia ta sa fie Cuvintul lui Hristos, care sa locuiasca in inima ta, izvor de apa vie va curge in sufletul tau, milostivirea iti va unge inima, bucurarea darurilor tale pe care le poti da va regasi zimbet pe chipul luminat, iubirea de aproapele si multumire catre Dumnezeu pentru darurile tale si pentru darul tau ce ai putut sa-l dai.

Bogatia ta, este in darul tau.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu, sa ne dezlipim inima de agonisirile materiale, si sa primim darul daruirii cu inima luminata.

Suflete odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te

“Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina.
Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele?
Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele;
Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te.
Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?
Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu.” (Luca 12,16-21)

Ce ni se prezinta in pilda de azi, si extrapolind-o si la lumea de azi, este un om bogat, aflat deja in prea-plin caruia ii vine si mai plin, care ajunge de se orbeste, se sminteste, nu-si mai dezlipeste inima de cele materiale, isi intuneca mintea, isi devalueaza sufletul degradindu-l pina la nivelul materialului, si ajunge de devine ne-bun.

Omul era bogat, precum se vedea el, bogat cu cele materiale, dar sarac cu cele sufletesti, atit de prinsa si legata ii era inima de cele materiale, ca acestea devin telul lui, viata lui, menirea lui. Ajunge de da conotatie materiala sufletului, il hraneste si ii da sa bea din cele ce a strins, din cele materiale. Sufletul lui, urmind astfel sa se odihneasca, sa manince si sa bea, sa aibe veselie de cele adunate.

Omul bogat, era vrednic de mila, saracul, ca asta era tot ce-si agonisese el, cele banesti, cele materiale, care zicea el ca i se cuvin, ca el e stapinul lor, si roadele sunt ale lui pe de-a plinul. Nu vede ca trebuie sa multumeasca cumva, nu mai stie de Dumnezeu, ca sa-I multumeasca.

“De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste.
in zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu, voi care mancati painea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai.” (Psalmi 126,1-2)

Nu mai stie de Dumnezeu, nu mai stie de aproapele, e orbit de bogatia lui, de norocul lui de a-i fi rodit tarina, si avea mai mult decit prea-plinul care il avea.

Peste prea-plinul lui, ii era lui ca incercare de la Dumnezeu. Ai multe, ce faci cu ele? Vei avea mult mai multe, ce vei face cu ele? Vei orbi mai mult, sau ti se vor deschide ochii, ca sa te intorci? Liberul arbitru al omului, nu esti fortat de nimic, faci dupa cum iti zice inima ta.

Omul a orbit insa, mult mai mult, nu mai exista nimeni, era singur, el cu sufletul lui, caruia avea sa-i dea sa manince si sa bea.

Se zicea ca pentru a te mintui trebuie sa mai ai pe cineva linga tine, ca sa poti iubi pe aproapele tau, sa il primesti cu toate scaderile lui, sa faci iertare, sa faci blindete, sa faci milostivire, sa faci iubire, pentru a fi drept in fata lui Dumnezeu, pentru a fi bun.

Omul acela bogat, era singur, sarac in sufletul lui, prea orbit de material, uitind de sufletul lui in adevar, uitind de semeni, uitind de Dumnezeu.

Era ne-bun, adica nu era bun. Sufletul lui era necrescut, nedospit pentru a-si manifesta puterea si taria lui in om. Sufletul lui nu era crescut cu rugaciune, nu avea legatura, dialogul lui cu Dumnezeu, nu era inflorit de mila catre aproapele, nu era luminat cu bucuria daruirii, a ajutorarii, cu adierea blindetii, sau a trairii suferintei aproapelui. Nu era un suflet usor care sa se poata ridica in rugaciune, si sa devina taria trupului, ci era un suflet ingreuiat, legat de cele materiale, bucuria lui consta numai din prea-plinul material pentru care nu stia sa multumeasca, era un suflet prins, bolnav, ingreuiat.

Sufletul bolnav imbolnaveste si trupul si mintea, il face pe om atit de egocentrist, atit de orb fata de altii, ca nu avea sa se mai numeasca fiu al lui Dumnezeu, nu mai era bun, era rau, era nebun.

Dumnezeu i-a ingaduit, i-a dat si mai mult, i-a umplut dorirea, avea prea-plin, i-a dat si mai mult, omul in schimb a cazut incercarii, si a devenit rau, a cazut, dar si mai mult avea sa cada, caci Dumnezeu i-a cerut sufletul, iar mult prea-plinul de care isi lipise inima nu avea sa mai fie al lui.

***

Sa luam aminte la ce avem, si pentru ce avem sa multumim, sa ne recunoastem bogatia, materiala sau spirituala, si sa multumim pentru acestea  lui Dumnezeu. Sa luam aminte ca din bogatia noastra sa dam si celor in nevoie. De e sa fie bogatie materiala sa dam cu dragoste celui in nevoie, ca si cum i-am da lui Hristos – celui ce nu are unde sa-si plece capul -, de e sa fie din cele spirituale, sa dam un cuvint bun, o mila sufleteasca, o blindete, o iertare, sa o dam celui aflat in durere sufleteasca, si sa multumim pentru bogatia noastra ca am putut sa o dam, ca nu din ale noastre dam, ci din ale lui Dumnezeu dam, si din ce dam nu ni se va imputina, ci mai multe agonisim in locul lor. Caci un cuvint bun nu te saraceste, o mila sufleteasca si o blindete nu te secatuieste, ci mai mult iti va prisosi, caci vei sti ca ai si poti sa dai.

Nici cele materiale de dai, nu iti saraceste, ci inlauntrul tau stii, ca daca dai, inseamna ca ai, daca sufletul tau te lasa sa dai, indiferent cit ai, inseamna ca ai plin, si ca poti sa dai. Cu cit poti sa dai, cu atit esti convins in sineti ca ai si esti multumitor pentru ce ai si ca ai putut sa dai. Caci cunostiinta avutiei tale nu sta in multimea ei, ci in cum o percepi pe ea, caci daca dai, inseamna ca ai.

Sa luam aminte, sa ne crestem sufletul, sa nu amestecam cele materiale, zicind ca ne sunt spirituale, sa nu ajungem sa ne lipim inima atit de ele, incit sa insemne pentru noi totul, iar sufletul sa zica ca asta ii e menirea, sa stea lipit de material, sa ajunga sa flaminzeasca si sa nu creasca. Caci sufletul ni-l crestem precum ne crestem si trupul, dindu-i mincare si bautura, mincare precum rugaciunea, bautura precum milostivirea, iubirea de semen, blindetea, iertarea. Sa ni-l crestem, ca acesta ne va fi taria, acesta ne va conduce cind e sa fim incercati sau tulburati de vijeliile lumii.

Sa luam aminte, ca de e sa primim mai mult, din ceea ce avem mult, sa dam raspuns bun la acel mult-prea-plin, si sa nu ne fie de incercare, caci avind mai mult trebuie sa multumesti mult si sa daruiesti mult. Incercare de e sa vina, raspuns bun trebuie sa dam, ca sa raminem buni si drepti in fata lui Dumnezeu, caci iubirea e dreptatea lui Dumnezeu.

„Suflete odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te” – odhna ta, suflete, este in Domnul, caci EL ii cheama pe cei obositi si impovarati sa-si afle liniste si odihna, odihna ta este in cele usoare, dezlipirea de greutatile materiale, si ridicarea ta in rugaciune catre Domnul Dumnezeu. Mincarea ta, suflete, este rugaciunea care te creste, te creste in cele usoare, bautura ta este izvorul de apa nesecat care izvoraste si se revarsa prea-plin la rodirea din Duhul Sfint. Bucuria ta, suflete, este in Domnul, caci nu exista bucurie mai mare, nu exista bucurie fara limite decit in Domnul, bucurie de cele pamintesti tine cit tin si ele, sau se duce mai repede decit ele, caci omul se plictiseste repede de ele, bucurarea intru Domnul este insa nemasurata facind sa paleasca toate alte bucurii lumesti.

Domnul sa ne ajute sa ne agonisim bogatia adevarata, sa fim plini si darnici in roadele Duhului, pentru a putea plini legea in iubirea de Dumnezeu si de aproapele,

Spre Slava lui Dumnezeu, si mintuirea sufletelor noastre.

Gindul bun – mila lui Dumnezeu

Ne framintam, ne luptam cu gindurile, ne luptam cu noi, ne luptam cu lumea.

Gindurile, ale noastre doar, dar tot pe noi ne lupta, pina le domolim, ne framintam si ne chinuim.

Ne luptam cu noi, tot din ale noastre, cu greutatile noastre, cu ispitele noastre, si pina nu ne linistim, ne chinuim.

Ne luptam cu lumea, caci incercam sa o facem si sa le facem dupa cum am vrea noi, si asa fiecare, si asa lupta intre vointe, duritati, iar voia lui Dumnezeu care ne-ar linisti nu o mai consideram  pentru a ne pleca ei.

Ne luptam cu ale noastre ginduri, cu neintelegerile noastre, cu vointa noastra neimplinita, cu incrincenarile noastre, ne tot luptam.

Dar ispitirea de neliniste din partea gindurilor, tulburarea lor dispare odata cu venirea gindului bun care le aseaza si linisteste furtuna din minte si suflet. Gindul bun e ca un dar, e mila lui Dumnezeu care a cercetat sufletul, si curata locul luptei si lasa in loc linistire, si bucurie, si multumire.

E  o schimbare desavirsita, ne faceam in minte ginduri, scenarii, lupte cu gindurile, judecati, osindiri, ispita din launtrul nostru, dar la venirea gindului bun talazurile se linistesc.

Depinde de asezarea sufletului, depinde de cit de tare e ispita, gindul bun poate veni indata, dar in cazul in care ispita continua si ne inclesteaza sufletul in incrincenare si mintea, si nu gasim limanul gindului bun, oricit am plinge, oricit ne-am ruga noi, sa nu pregetam sa mergem sa cerem ajutor de la duhovnic, sa lupte cu noi pentru iesirea la liman.

Gindul bun cind vine lasa loc curat, lasa liniste si bucurie, ce era inainte invirtosare devine multumire, iar schimbarea simtita o recunoastem cu fiinta ca e din mila Domnului catre noi, caci ne-am luptat si noi dar scaparea si limanul linistii ca dar de la Domnul este.

Darul tau, in numele Domnului

Da celui ce nu are si inmultesti, da celui ce are si ajungi de risipesti. Dreptate este, dar nu in adevar.

De nu te apuci sa il cauti tu pe cel ce nu are, macar ia aminte cind iti rasare in cale, si da-i ce tie iti prisoseste, iar lui ii lipseste, caci pe tine prisosul te ingreuiaza si nu te multumeste, iar celui ce ii lipseste, darul tau face de plineste intru bucurie locul lipsei lui.

Iar de ajungi de dai celui ce are sau primeste multe, risipa este, caci cel ce a primit nici nu va lua in seama si va uita si de darul tau si de daruitor, iar cel ce da ajunge de risipeste, caci nici cel ce a primit nu se bucura, si nici el nu va apuca sa se bucure de roadele lui.

Sa cautam pe cel ce nu are si sa plinim lipsa lui, si o farima de bucurie de ii vom aduce cu multumire se va unge inima noastra.

Dar fapta in adevar se desavirseste daca se face in numele Domnului. De dam ceva, sa dam in numele Domnului, caci astfel risipa nu mai este, ci iubire facuta aproapelui in numele lui Dumnezeu.

Iar daca intre oameni uitate sunt ale noastre daruri, sa nu inneguram gindul zicind ca risipire este, caci in fata lui Dumnezeu este adunare, de toate daruri, milostenii, ginduri, fapte de bunatate.

Preasfinta Fecioara de Dumnezeu nascatoare, ceea ce ai nascut pe Facatorul de bine, Care este pricina bunatatilor, bucuria facerii de bine izvaraste-o tuturor, spre pacea si bucuria sufletelor noastre si a noastra mintuire. Amin.

Iubirea e dreptatea lui Dumnezeu

Cine sa nu stie, sau sa fi auzit de pilda intoarcerii fiului risipitor.

„Si a zis: Un om avea doi fii.
Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea.
Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari.
Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.
Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.
Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea.
Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!
Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta;
Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.
Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.
Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui;
Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim;
Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.
Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri.
Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea.
Iar ea i-a raspuns: Fratele tau a venit, si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.
Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga.
Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei.
Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.
Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.”

(Luca 15, 11-32)

Odata fuseram, poate, si noi fiul risipitor, sau poate de mai multe ori, si chiar de nu stiam de pilda mai sus amintita, ne-am indreptat spre Dumnezeu ca la ultimul acoperamint si ajutor si scapare.

Suntem si noi fiul risipitor cind risipim in van, fara adevarat folos cuvinte, sau timp, sau din darurile – talantii – care ii avem si i-am primit, cind risipim noi darul lui Dumnezeu dat noua, si cind ne aratam nemultumitori cu ce avem, aceea tot risipa este, si dupa ce risipim si pierdem ce avem, ne intoarcem umiliti, si Domnul ne primeste iara ca fii ai Lui.

Sa nu ne indoim de marea iubire a Domnului, care ar lasa cele 99 de oi cuminti, si s-ar duce sa o caute si sa o gaseasca pe cea pierduta, si la gasire s-ar bucura si ar salta de bucurie si ingerii din cer. Sa nu ne indoim de iubirea Domnului, dar sa nu ispitim noi pentru aflarea ei.

Sa  privim pilda intoarcerii fiului risipitor si din prisma fiului ce a ramas linga tatal si a trudit alaturea.

Se intrevad 2 dreptati, a fiului cel mare si a tatalui, dintre care cea adevarata e cea care e facuta cu iubire.

Fiul cel mare a ramas, si a lucrat linga tatal sau, a dus ziua, greutatea zilei, insa posibil sa-i fi scapat ceva: multumirea; orice truda, orice jertfa, daca nu e facuta din inima, cu drag, cu multumire, si inchinata Domnului, lasa portita de uriciuni, caci nu e desavirsita.

Dar sa ne gindim la fiul cel mare, la ce simtea el, simtea ca el nu a adus asa bucurie mare, asa fericire tatalui sau, in tot decursul zilelor precum a adus fiul cel mic intors din ratacire si din risipire.

Fiul cel mic s-a intors, smerit, dorind sa fie macar precum argatii de la curtea tatalui sau, ca ar fi dus-o mai bine decit printre straini, in ratacirea si risipirea lui. Tatal l-a primit cu bucurie, a taiat vitelul cel gras, s-a veselit tare, fiul cel mare s-a tulburat insa, el nu a adus asa bucurie tatalui sau, ca sa il faca sa ii dea si lui spre veselire un ied macar.

Firesc e pentru oricine sa se bucure de venirea cuiva pe care poate il credea pierdut, poate il credea mort, pe care nu l-a vazut de mult si dupa care plingea inima, bucuria mare a tatalui e fireasca, e in dreptatea lui sa se bucure. S-apoi si ingerii, si cerurile se bucura cind se intoarce un pacatos, cind un risipitor al darurilor ajunge si isi apropie inapoi adevaratele valori si de pe linga cale se intoarce pe cale.

Si fiul cel mare insa are dreptatea lui, el simte ca nu a produs asa bucurie mare tatalui, caci de obicei cel pe care il vezi mereu cu care te obisnuiesti sa-l vezi, nu te bucura asa de tare precum cineva pe care nu l-ai vazut de mult, si fiul cel mare era in dreptatea lui, dar dreptatea lui l-a tulburat si l-a suparat.

Doua dreptati omenesti, care sa fie cea adevarata, cea facuta cu dragoste, cu fringere de inima din dragoste si nu dreptatea care aduce suparare si tulburare, caci asta nu e dreptatea lui Dumnezeu.

Poate ne-am aflat si in postura fiului risipitor, poate mai des ne-am aflat in aceasta, si prin risipa noastra, si prin nemultumirea noastra, si am primit in uimire dragostea Domnului care nu ne-a lasat si ne-a primit, si ne-a pazit chiar in ratacirea noastra.

Poate ne-am aflat si in postura fiului cel mare ramas linga tatal sa lucreze de zi cu zi, si am vazut ca nu aducem asa bucurie mare precum cineva venit mai rar. Insa aici in aceasta ipostaza lipseste multumirea. Caci fuseram cu tatal tot timpul, ne-am bucurat de prezenta, de binecuvintarea, de cuvintele, de caldura si ajutorul lui, si le-am luat de-a gata, si am uitat sa multumim. Le-am dus poate cu rivna, dar fara multumire. Iar lipsa multumirii, tot nemultumire este, tot risipa este.

Fiul cel mare, risipea si el, caci nu multumea cu bucurie de faptul ca se afla linga tatal, risipea prin nemultumire.

Dreptatea oamenilor devine dreptate adevarata daca e facuta cu iubire, legea noua, legea iubirii mai mare s-a dovedit sa fie decit vechea lege a talionului, caci plinirea dreptatii se adevereste prin iubire.

Domnul sa ne caute si pe noi, oi ratacite in nemultumirea noastra, si sa ne aduca inapoi pe calea iubirii, spre mintuirea sufletelor noastre si spre slava lui Dumnezeu.

“Toate cite cereti, rugandu-va, sa credeti ca le-ati primit si le veti avea.” (Marcu 11,24)

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa.

Rugindu-ne sa cerem si sa credem ca am si primit milostivirea Domnului asupra noastra. Fiecare pas facut e mila Domnului, fiecare gind de rugaciune e mila Domnului, fiecare zi e un dar de la Dumnezeu.

Sa mergem cu rugaciunea, convinsi fiind ca am si primit cererea noastra, cu credinta in cuvintul Domnului. Fiecare incercare sa o credem ca e mila Domnului, chiar daca o primim mai greu ca poate ne e de smerenie, iar asta se primeste mai greu, sa ne aducem aminte de rugaciunea izbavirii, sa ne aducem aminte si de cuvintul Domnului, si daca credem ca acolo si atunci e milostivirea Domnului cu noi, asa ne va fi.

Doamne, pe cei drepti ii iubesti si pe cei pacatosi ii miluiesti, miluieste-ma, Dumnezeul meu, dupa mare mila Ta.

Mila Domnului imbratiseaza sufletul cu duiosie si blindete, cu caldura de foc si zimbet si dulceata, cu pace si cu uimire de bucurie, mila lui Dumnezeu transfigureaza spatiul si timpul, timpul devine cu valoarea de aur, clipa milei e cit un secol de bucurie; spatiul si mohorit de ar fi, in desfatare si lumina se arata; boala de ar fi, mila lui Dumnezeu o indulceste si ii da sens.

Cela ce m-ai zidit, Dumnezeul meu, miluieste-ma. Doamne, sa-mi ajuti mie, grabeste-Te.

Milostivirea Domnului in toate sa ne insoteasca, sa mergem cu rugaciunea, si sa avem credinta ca Domnul credincios este, cuvintul Lui e Adevarul – „rugindu-va, sa credeti ca le-ati primit si le veti avea”.

Rugati-va pentru milostivirea Domnului, credeti ca este cu voi oricind, in orice clipa, in orice intimplare, incercare, in ispita, tulburare, in boala, sa credem ca e mila Domnului si o vom avea, dupa Cuvintul Domnului. Amin.

Simplitatea ca bucurie

Bucuria simplitatii

Ce e simplu e si usor, usor de facut, usor de purtat, fara sa te macine, sau sa ajungi sa iti jertfesti timpul, sau sa te chinui inutil.

Cind e sa ne vedem ca suntem mult prea imbroboditi, inlantuiti de probleme, necazuri, de multe ce avem sa dam noi raspuns sau raspundere, cind e sa ne vedem chinuiti de asupreala vremurilor, sa mergem pe calea simplificari.

Era o vorba ce zicea, ca celui ce a postit, nu-i trebuie mincaruri fantezi si mult pregatite cu arome, ca se multumeste si cu ceva simplu, cu un ou, o brinza si o bucata de carne, si astea ajung de il bucura tare, si ii ofera o mai mare satisfactie decit celui ce nu a postit iar la dezlegare asteapta mincaruri bine asezonate si indelung pregatite.

Bucuria lucrurilor simple

Cind ne vedem rapiti si dusi de tavalugul vremurilor, si raspinditi in mii de ginduri si probleme, sa nu ne lasam dusi in acea vijelie, ci sa le primim si sa le privim cu rabdare, incercind sa aflam calea simplitatii spre rezolvare, decojind problemele, inlaturind straturi, straturi din problema sau situatie, pentru a ajunge la simplificarea ei, la simplitate, la ceva usor de purtat, si fara tulburare. Reducerea la simplitate.

Ce e simplu iti da bucurie

Adevarul e simplu, minciuna e intortochiata, ingreuiaza, si iti chinuie mintea si pacea ta se tulbura.

Impacarea din inima si iubirea de vrajmasi e simpla, nu doare, nu chinuie, trebuie nitica vointa de a urma cuvintul Domnului (macar cuvintul Parintelui duhovnic, cind iti aduce aminte de iubirea de vrajmasi), ura, minia, scirbirea de persoane care le consideri vrajmasi e chinuire, e tulburare, e furtuna in suflet, e nesomn, e greutate de purtat, e macinare de zile, luni, e rana vie.

“ Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi.
Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre.
Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara. “ (Matei 11,28-30)

Jugul Domnului, dragostea, dragostea de Dumnezeu, de aproapele, dragostea de vrajmasi, jugul Domnului e usor, caci opusul dragostei e chinuire si furtuna si tulburare si nesomn, opusul dragostei ne face crucea grea, porunca Domnului ne face crucea ce avem de purtat, usoara.

Dragostea e simpla, e usor de purtat, dragostea asa cum o spune Sf Ap Pavel (1Corinteni 13, 4-8)

“Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
Dragostea nu cade niciodata.”

Ura, rautatea, minia, necredinta, nerabdarea, nu sunt simple, sunt complicate, iti iau din timp, din pace, din bucurie, ajung de iti jertfesti din ale tale pentru a le duce pe acestea ale raului, ale chinuirii.

Simplitatea e bucurie, simplitatea e odihna, simplitatea e multumire.

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Primim darul in fiecare zi, o noua zi e un dar, un nou rasarit e un dar pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Plecam la cele ale zilei cu gindul sa le ducem si sa le faptuim cit de bine, cu binele pornim, ajungem de ne coborim cu seara pe la case, cu inca o zi trecuta cu noi. La plinirea serii ajungem de punem bilantul darurilor, ca sa nu raminem in datorie pentru ziua primita in dar. Primim in dar o noua zi, o noua dimineata, primim in dar inceputuri si intimplari si incercari.

Dar din dar.

Primim in dar ziua, sa dam si noi in dar in ziua ceva, un fapt al milosteniei sau al iubirii, o marturie a bunatatii, un cuvint al blindetii, o impacare, sau o iertare, sa dam si noi in dar ceva, ca multumire pentru darul zilei.

Daca ne vedem neputinta noastra de oameni in fata neprevazutului, in fata intimplarilor mult mai presus de noi, de oricine, de orice asigurare, de orice anticipatie, daca ne vedem micimea, putem recunoaste si darurile care le-am primit. Daca ne vedem asa cum suntem, in micimea puterilor noastre, putem recunoaste darurile si sa multumim pentru ele.

Smerenia tamaduitoarea nemultumirii.

Nemultumirea e durere, rana a sufletului, orbire si invirtosare, uitare si chinuire.

Leac pentru nemultumire este smerenia, si chiar de nu ne smerim noi, sa o primim daca e sa vina de la altii ca si cum ar veni tamaduire de la Dumnezeu.

Smerenia te face sa vezi ca nu ai fi nimic daca nu ar fi darurile tale, te face sa recunosti cu multumire minunea unei zile noi, te face sa multumesti ca poti sa ajuti sau sa daruiesti si tu, te invata sa multumesti pentru toate si pentru fiecare om din cale, te invata sa dai valoare darurilor primite si din ele sa dai si tu daruri cu multumire ca poti face asta.

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, sa dam si noi darul nostru in fiecare zi ca multumire pentru darul zilei. Dar din dar. Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate, si sa inchinam ale noastre incercari de faptuire spre Slava lui Dumnezeu.

Jertfa din cele ale noastre

Sa aducem si noi jertfa din ale noastre, caci din cele straine sau ale altuia, cum am putea sa jertfim noi ceva?

Daca ale noastre sunt necredinta, neiubirea, prea-usoara suparare, repede iutire, nerabdare, neinfrinare, uitarea blindetii, lipsa bunatatii, cirtirea, invidia, incapatinarea, neascultarea, nemultumirea; daca acestea sunt ale noastre, atunci sa le aducem pe rind, cite un pic, jertfa.

Sa zicem asa, Doamne, ma incearca necredinta, dar jertfesc aceasta, ca sa imi dai in dar credinta.

Doamne, mult ma incearca nemultumirea, dar jerfesc din ea, ca sa Iti aduc multumita Tie si pentru ca sa imi domolesc incrincenarea.

Doamne, acum ma paste minierea, iutimea, cirtirea, judecarea aproapelui, invidia, dar jetfesc aceasta, si nu ma voi pleca a da raspuns rau, pentru ca sa acoperi Tu ruptura din suflet cu dragostea Ta.

Doamne, am scirba asta, sunt tulburat, dar aduc Tie jertfa aceasta stare rea a sufletului meu si nu voi lasa intristarea si scirba sa mi se lipeasca de suflet, si vreau sa ma fac urmator Tie si ma voi ruga cu dinadinsul pentru cei ce ma prigonesc sau mi-au adus aceasta tulburare.

Doamne, am aste ginduri rele si apasari, dar aduc din astea ale mele, jertfirea lor, pentru a nu apasa sufletul meu cu greutatea raului, le pun ca pe un jertfelnic ca sa le arzi tu cu focul iubirii Tale, pentru a nu mai avea aceste apasari ale celor rele, si-mi da, Doamne, in locul lor sa pot sa ma rog si sa-mi dezrobesc sufletul din ele.

Toate ce ne tulbura, ce ne-ar zdruncina sufletul, fie ca ar fi patimi trupesti, fie patimi sau uriciuni sufletesti, sa le aducem ca jertfa si sa nu le facem, sa nu dam raspuns rau fiind aflati sub imperiul celor tulburatoare, iar pentru a le birui, sa le jertfim Domnului pentru a nu le mai face, si daca putem sa punem in locul lor, ca multumire ca ne-a ajutat Domnul, sa incercam sa aducem macar un nitel din partea celorlalte a celor jertfite.

Daca am jertfit minierea, iutimea, sa aducem ca multumire un nitel de vorba buna si de aplecare a sufletului cu bunatate chiar asupra celui care ne-ar fi provocat minierea,

daca am jertfit din nerabdare, atunci sa stam un nitel mai mult, ca sa dam valoare locului si timpului care ne-ar fi adus in nerabdare;

daca am jertfit din necredinta, sa dam chiar inainte de trecerea ispitirii un nitel de credinta, prin lasarea a ceva din voia noastra – prin credinta – in voia lui Dumnezeu.

daca am sfarimat ca pe jertfelnic gindul rau sau scirba, sa punem in locul lor rugaciune pentru a multumi ca ne-am dezrobit mintea si sufletul de asuprirea greutatilor celui rau.

Sa cautam sa vedem si actiunile noastre, vorba, scrisul, faptele noastre daca ar fi sa fie bine-placute Domnului, iar daca e cumva sa gasim ca vor fi sa aduca tulburare sau sminteala fie noua, fie altora, indiferent de toata dreptatea si indreptatirea din ele, sa nu le facem, si sa jertfim faptuirea lor, iar daca va sa aduca pace si bucurie si impacare si folos, noua si altora sa aducem faptuirea lor ca jertfa Domnului, si sa le inchinam Lui pentru a fi faptele binecuvintate.

Sa jertfim din ale noastre, daca ale noastre sunt mai rele, sa le aducem jertfa Domnului si sa nu le mai facem, iar daca ale noastre sunt bune, atunci  jertfa de lucru bun ca bun miros se va sui impreuna cu rugaciunile noastre, iar locul jertfei se va umple cu masura clatinata si indesata din mila lui Dumnezeu.

Doamne, jertfa de tamiie buna mirositoare, nu am de unde sa-Ti aduc, caci in sufletul meu sunt mucegaiuri si uriciuni, dar aduc si eu Doamne, de imi jertfesc din cele rele ale mele, ca sa pui Tu in locul lor din cele bune ale Tale. Primeste-mi, Doamne si ma acopera Tu cu mila, indurarile si bunatatile Tale.

Caci nu fac binele pe care il voiesc

Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. (Romani 7,19)

Voim sa facem binele, buna-voirea e inlauntrul nostru, dar ni se intimpla de nu il savirsim asa precum am voit, ba din contra mai constatam ca rautati am facut, si tulburare am raspindit, si suparare am semanat in sufletele altora.

Mai e de suntem tuburati si pavaza de buna-cuviinta nu mai avem, si ravasim cele din jur, iar daca imprejur se afla un alt suflet care poate ar dori sa ne ajute, dar noi orbiti nu vedem si nu intelegem ajutorul acela, acel suflet poate fi luat in tavalugul rautatilor si duritatilor si supararii noastre. Asta ca nu stim sa ascultam, sa ne smerim, sa iubim.

Se-ntimpla ca ne trezim din negura supararii, a rautatilor, si ne caim de cele facute sau spuse, de rautatea ce am servit-o in jur, si ne dam seama ca nu voiam sa savirsim cele ale rautatilor, sa zicem acele duritati sau sa aducem suparare si ca timpul acela ar fi fost mult mai de valoare daca am fi pus un strop de blindete si bunatate si iertare.

„Caci nu fac binele pe care il voiesc”. Doamne, savirsirea binelui e ajutorul Tau, cind facem si noi binele, e pentru a-Ti inchina Tie slava si multumire, caci suntem blagosloviti sa-l putem implini, caci Tu ne esti alaturi si ne esti in ajutor.

„ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc”. Noi, noi de raminem singuri, fara pavaza, fara ajutorul Domnului, pe ale raului le facem, chiar de nu voim, noi de raminem singuri si fara pavaza rugaciunii ajungem de ispitire si de joaca celui rau. Trist e omul fara Dumnezeu, de plingere e omul care nu-L are pe Domnul alaturi, iar rautatile care le revarsa sunt nimicuri fata de ce chin asupreste sufletului lui. Omul fara cunoasterea de Dumnezeu este rau, patimas, egoist, strop de bunatate ce ar avea il bate vintul ispitirii si il spulbera, omul fara de Dumnezeu nu se poate ridica mai sus ca nu-si are taria – duhul osirduitor -, nu isi poate gasi adevarata lui valoare, care ii este Dumnezeu.

Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. – E ca un dezacord intre dorirea din sufletul nostru si savirsire. Dezacordul e dat de ne-plinatatea doririi, plinirea si plinatatea oricarui lucru sau fapt e data de binecuvintarea lui Dumnezeu, avem in minte sa facem acel ceva al bunatatii dar nu s-a desavirsit implinirea lui, nu ne-am curatat locul sufletului pentru a purta si desavirsi bunul doririi noastre.

Purtam in gind acel lucru bun sa aducem in implinire, dar se intimpla sa nu-l putem desavirsi si sa facem contrarul.

Domnul nu ne ajuta la plinire daca dorirea noastra nu e curata de orice umbra de patima, de orice gind presarat de tina; insa daca dorirea noastra buna e si curata, si este insotita de rugaciune si inchinata savirsirea ei Domnului, va fi desavirsit realizata, si Domnul va fi ajutor in plinirea ei.

Gindul bun il avem, dorirea buna o avem, si Domnului ii place sa pornim la savirsirea a ceva cu gind bun, dar sa fie si curat, sa nu urmarim scopul de a obtine ceva, ca un troc a ceva-ului bun care vrem sa-l facem, si sa ne tinem si de rugaciune pentru a putea implini dorirea noastra, daca e bine-placut Domnului, iar dupa implinire sa ne tinem multumirea in suflet.

Sa inchiman cele bune care dorim sa le savirsim Domnului.

Cele rele care le raspindim sa le punem sub lupa caintei, si a tinerii de minte ca nu a fost raspunsul nostru bun, ca fara pavaza ne-am purtat, ca ne-am uitat taria – dulceata duhul -, ne-am uitat si rugaciunea si de Dumnezeu, acolo in nebunia faptuirii sau zicerii celor cu rau.

Domnul sa ne ocroteasca, sa ne acopere, sa ne calauzeasca si sa ne ajute sa plinim cuvint si fapta buna, spre Slava lui Dumnezeu si mintuirea sufletelor noastre.

Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga

Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.
Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau;
Strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat.
Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit?
El insa le va raspunde, zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.
Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica.

(Ev Sf Ap Matei, 25, 41-46)

“Doamne, cind Te-am vazut?” si sa nu-Ti fi slujit?

Si noi, ca niste capre oarbe, ca niste animale fara minte, “Doamne, cind Te-am vazut?”

Asa e, nu L-am vazut pe Dumnezeu, caci nu-l vedem pe aproapele, nu-L mai cunoastem pe Dumnezeu, caci ne-am mocirlit sufletul in noi; asa e Doamne, nu Te-am vazut, caci suntem mai orbi decit cei ce Te-au vazut dar nu Te-au cunoscut, noi avem cunoasterea si cuvintul dat, dar nu mai vedem, nu Te mai recunoastem.

Oare de cite ori n-am trecut pe linga un om in nevoie si nu l-am vazut in acesta pe Dumnezeu, nu i-am vazut duhul intristat si in durere; de cite ori nu am trecut pe linga un nevoias si l-am ignorat, ba chiar l-am si osindit ca miroase, sau ca ne deranjeaza, ne-am lepadat noi de el; de cite ori nu am ignorat o voce care cere ajutor si nu ne-am inchis urechile si ochii si inima, poate cineva sa spuna ca nu a facut asta in nenumarate rinduri?

“Doamne, cind Te-am vazut?”, caci noi nu vedem, nu vedem minunile Tale, nu le mai intelegem, caci suntem prinsi si orbiti de cele ale materialului, nu mai vedem binecuvintarile Tale si nu mai stim sa-Ti multumim, ba uitam si de Tine, uitam si de sufletul nostru, iar pe aproapele in loc sa-l iubim si sa facem mila cu el, il osindim, il ignoram, il uitam, il batjocorim

ba ne inchidem ochii, mintea, sufletul, ne inghetam noi singuri inima sa nu mai facem mila cu cel in nevoie si suferinta.

“Doamne, cind Te-am vazut?” nu-L mai vedem pe Dumnezeu nici in noi, nu ne mai grijim de suflet, de duhul din noi, il intristam cu toate cele stricacioase si mocirloase, il tulburam caci suntem si noi tulburati si liniste nu avem, nu mai zarim dumnezeirea din noi, nu mai zarim pacea, nu mai stim ce e mila, ce e iubirea, nu-L mai cunoastem pe Dumnezeu.

Ce mare lucru, si ce mare greutate sa-i dai ceva unuia in nevoie – fara sa stai sa-l analizezi ca de ce cere, de ce zice ca are nevoie, da citi bani are de mai cere – fara sa-i faci tu analiza (caci a cere, e deja o recunoastere a neputintei proprii, e o smerire la care multi nu pot ajunge, omul care cere mila deja s-a smerit pe sine, ca sa mai primeasca inca o smerire de la tine cel care ii faci analize financiare),

Ce mare lucru sa dai unuia o haina – mai veche, macar – sa-i tina de cald, sa-l scoata din necaz, ce mare lucru e sa mergi la capul unui bolnav sa-i aduci o mica alinare, sa-i arati ca nu e uitat si ca mai exista, desi este intre pereti de spital, si ai putea sa-i aduci un mic zimbet sau un gind bun care sa-l intareasca, ce mare lucru sa dai macar un cuvint bun cu drag si fringere de inima, de n-ai ceva material sa ajuti pe cineva in nevoie,

desi, uneori un cuvint bun valoreaza mai mult decit aurul, caci poate scoate un suflet din iadul chinuirii.

Ce mare lucru, de nu poti indeplini astea, e macar sa ierti cuiva care ti-a gresit, sau poate nu ti-a gresit, dar starea proasta de spirit a ta a interpretat rau cele careva, de ti-ai zis ca ti-a gresit. Ce mare greutate sa pui stavila rautatii si sa dai iertare, si sa te impaci cu gresitul tau.

Cit suntem pe cale sa cautam sa-L cunoastem pe Dumnezeu, in toti si in toate, in aproapele, in cel in nevoie, sa cautam cele ale lui Dumnezeu, bunatatea, blindetea, mila, sa dam aproapelui din cele ale lui Dumnezeu, caci din cele ce dai mai multe si mai pline primesti inapoi, sa-i dam aproapelui nitica bunatate si blindete, nitica bucurie si pace, sa facem mila cu cel in nevoie, sa-l cautam pe cel in nevoie pentru a avea ocazia sa facem mila.

Astfel din capre vom ajunge miei.

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.
Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit;
Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.
Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei?
Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat?
Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine?
Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.

(Ev Sf Ap Matei, 25, 34-40)

Daca ai cazut ridica-te

Daca ai cazut ridica-te, daca esti mai jos decit dobitoacele, ridica-te, doar n-o sa stai cazut, caci firea nu e facuta sa stea in cadere. Daca ai cazut smereste-te si te poti ridica mai usor, esti mai jos ca dobitoacele caci a ajuns de ti-a slabit si credinta si nadejdea, esti mai jos decit diavolul care crede dar nu se smereste si nu se miluieste; tie credinta ti-a slabit, ti s-a imputinat taria sufletului, ce ti-a mai ramas e sa te smeresti, si de acolo poti sa te ridici si sa rezidesti ce ai darimat.

Cirtirea de la care ai pornit si de care nu te-ai lecuit ti-a adus si mai mari nevointe, o luai in joc, nu te afecta asa tare, si te complaceai in cirtire, fara de pavaza in suflet, fara a te lupta cu ea, caci nu te durea, si te credeai indreptatit, ti-era ochiul necurat si vedeai deformat, in loc de binecuvintari vedeai greutati, si toate le cirteai si judecai si cereai judecati.

Nu te-ai luptat cu ea si ti-a adus nemultumire. Aceea mlastina este, si te afunzi in ea si greu te mai scoti. Ti-e greu si sufletul, iti e apasat de o povara mult prea grea, ai vrea sa o dai jos, dar e mereu cu tine si te copleseste. Cu sufletul ingreuiat de nemultumire, lacrimi ti se revarsa, lacrimi care mai potolesc minia din suflet, care mai sfarama piatra de pe suflet, dar nu e batalie cistigata. Cind cirteai ochiul ti-era murdar, dar a ajuns ca nemultumirea sa-l orbeasca si chiar nu mai vezi minunile lui Dumnezeu, si nu mai auzi si nu mai primesti nici ajutor nici binecuvintari. Si la spovedanie de alergi, si te vadesti, cuvintul de il vei primi si te vei lega de el, te va ajuta si nu vei mai cadea mai mult, dar nemultumitul nici cuvintul nu il primeste cu folos, e surd si aude deformat, nu mai primeste ajutor si ajunge sa fie de plins. Rugaciunea nu mai curge si durerea ti se inteteste in suflet, cuvint nu mai primesti si te orbeste durerea din suflet si nemultumirea. E tare greu de purtat si greu si de luptat cu ea, caci sufletul nemultumitorului este bolnav, si lincezeste, si raza de lumina si pace nu mai strabate catre dinsul.

Nu te-ai luptat cu cirtirea, te-a napustit nemultumirea; nu te-ai luptat cu nemultumirea, si a ajuns de ti s-a imputinat credinta si ti-au slabit puterile sufletesti, si cazi. Daca nemultumirea iti aducea durere si greutate pe suflet, slabirea credintei iti aduce deznadejde, disperare, te simti singur si nu mai ai pe nimeni, nadejdea nu-ti mai e in suflet, credinta ti-a slabit atit de mult incit ajungi sa te indoiesti de toate cele bune, esti ca o salcie in bataia vintului, nu mai ai nici sprijin, nici odihna, nici pace, nu mai ai nimic si esti singur. E durere, e tulburare; in sinea faptului e rau.

Ai cazut, ai darimat ce zidisei, sau zidisei pe o temelie nu prea puternica, temelia e credinta si tu zideai si adaugai, dar temelia ti-era subreda si ai cazut.

Esti mai jos decit dobitoacele caci ele nu se pot ridica la cunoasterea de Dumnezeu, esti mai jos decit diavolul care crede, doar ca nu se smereste, esti mai jos decit toate, dar trebuie sa te ridici, caci starea firii nu este sa fie cazuta. De te smeresti te poti ridica mai usor, de faci ascultare si lasi incapatinarea si indirjirea, poti primi ajutor pentru a te ridica mai usor. De faci milostenie ti se imblinzeste sufletul si se poate ruga, si poti rezidi, poti lasa din nou sufletul sa se lipeasca de Dumnezeu.

Odata, de mult, m-a intrebat Parintele: de ce nu ai credinta?, si acum ma framinta raspunsul la acea intrebare. Ma intreb si eu, de ce?, si ma intreb si de ce uit, de ce uit de mila lui Dumnezeu, de ce uit de cele dati cind imi ardea inima de caldura, de ce uit de datile – care ziceam ca le scriu sa nu le uit, dar nu le-am scris – cind am simtit ca e mila lui Dumnezeu, de ce uit de bucuria de negrait si fara de motiv primita cindva oarecind ca dar. De ce uitam asa repede si devenim cirtitori si nemultumitori? De ce nu ai credinta?

Ai cazut, ridica-te, dar mai intii smereste-te si vezi si singur cit de usor cazi daca nu ti-e Domnul de ajutor, daca nu ti-e mintea in rugaciune, daca nu iti ingrijesti  sufletul sa fie usor pentru a te putea ridica, daca nu-L ai pe Dumnezeu alaturi, desi El iti e alaturi, dar tu nu vezi minunile Lui si nu-Ii crezi.

De ai cazut, smereste-te si o sa te poti ridica.